Vedem – si pe buna dreptate – in dezvoltarea sectorului privat solutia pentru multe din gravele probleme care confrunta economia romaneasca si, inainte de toate, pentru crasa ineficienta a actualelor alocari de resurse. Schimbarea in acest domeniu, al alocarii resurselor, este, de altfel, esenta reformei. Si consideram – de asemenea, pe buna dreptate – privatizarea drept mijlocul cel mai rapid ca sectorul privat sa dobindeasca pozitii preponderente, deoarece, reprezentind un transfer de proprietate, se realizeaza pe seama restringerii corespondente a sectorului de stat.

Desi aceste opinii sint larg impartasite, inclusiv la nivelul factorilor de decizie care sint partidele politice, privatizarea inainteaza in ritm de melc. Procesul este, fara indoiala, complex si cine tot vorbeste de "privatizare rapida", delireaza. Dar nici ritmul de melc nu este o solutie. In Romania nu poate fi insa altfel. Si nici nu trebuie sa ne mire atit timp cit regimul proprietatii nu este clar, iar in unele domenii nu este nici reglementat.

O adevarata aiureala exista in ce priveste proprietatea de stat. Iar ceea ce nu este clar in materie de proprietate nu se poate vinde. Regimul juridic imprecis al asa-numitei "proprietati de stat" se opune nu numai privatizarii, ci si, indirect, dezvoltarii sectorului privat prin afaceri nou initiate, din cauza blocarii fizice a spatiilor de productie si a inabusirii mediului de afaceri. Nu este nici un paradox ca nu se poate macar spera intr-o economie de piata functionala fara clarificarea regimului proprietatii de stat. Pur si simplu pentru ca aceasta este baza de la care se porneste. Iar constructia unei case incepe de la temelie!

Vom analiza in cele ce urmeaza problema proprietatii – asa cum exista aceasta in Romania in momentul de fata – in marile domenii: locativ, funciar, industrial. Si abia apoi vom evalua sansele de rezolvare a acestei probleme in functie de pozitia in materie a principalelor partide cu reprezentare sau cu perspective de reprezentare parlamentara. Deocamdata ne vom rezuma a constata ca nici noul guvern Radu Vasile nu are mai mari sanse de reusita pe calea reformei decit celelalte cabinete postdecembriste. Pentru ca domnia sa este al cincilea prim-ministru, dupa 1989, care nu isi inscrie in program – la loc de frunte, cum ar fi trebuit! – clarificarea problemei proprietatii in Romania.

Domeniul locativ: inadmisibilitatea vinzarii proprietatii altuia

In domeniul locativ, tergiversarea interesata a unei solutii pe vremea regimului Iliescu a complicat rau de tot problema si asa impovarata nu numai de actele normative de nationalizare sau expropriere de pe vremea comunismului, dar si de abuzurile facute in numele acestor acte normative. De fapt, regimul Iliescu a respins insasi ideea retrocedarii. Si, cind, pina la urma, sub presiune internationala, a decis sa faca ceva, a adoptat cea mai proasta reglementare posibila. Aceasta accepta de forma principiul retrocedarii, dar il limiteaza in practica tocmai la cazul, cel mai putin intilnit, cind fostul proprietar (sau mostenitorii sai legali) locuieste (locuiesc) in chiar spatiul locativ in cauza. Or, se stie, nationalizarea sau exproprierea nu s-au facut de dragul actului in sine, ci tocmai pentru a-i alunga pe fostii proprietari din spatiile locative respective. Se putea, evident, alege o alta limitare, ca de pilda retrocedarea in natura doar a unei unitati locative, iar pentru rest compensatii, spre a se evita problemele, desigur nu simple, de ordin economic, politic si social, generate de restituirea proprietatilor locative.

Absurditatea reglementarii adoptate in timpul regimului Iliescu – ce nu a putut fi inlaturata nici in conditiile guvernarii dupa alegerile din 1996 – nu se opreste insa aici. Reglementarea a dat dreptul celor ce stateau, la aparitia legii, in spatii locative nationalizate, care apartinusera unor proprietari identificati, sa le cumpere, in ciuda revendicarii lor firesti de catre acesti proprietari. Trebuie subliniat ca o asemenea reglementare legifereaza, de fapt, un furt; pentru ca furt inseamna a vinde cuiva ceva confiscat de la altcineva. De remarcat ca nici Ceausescu, care a actionat in dispretul proprietatii, nu s-a incumetat la asa ceva.

Daca intr-adevar se considera ca poblemele economice, politice si sociale erau prea complicate si destabilizatoare se putea recurge, in ultima instanta, la formula de a lasa lucrurile asa cum sint. Dar in nici un caz nu se poate pretinde ca se merge spre o societate bazata tocmai pe proprietatea privata si, in acelasi timp, sa se vinda ceea ce apartine altora chiar sub ochii acestora.

Proiectul Ministerului Justitiei de reglementare a problemelor locative cauta sa impace si capra si varza si, incercind sa faca politica, nici macar liberala, lasa in ambiguitate problema proprietatii (locative), care este o problema de principii. Si la principii nu trebuie sa existe neclaritati.

Domeniul funciar: incurcaturi deliberate, dar contraproductive

In domeniul proprietatii funciare, in numele unor pretinse idei de stinga, s-a pornit de la inceput cu stingul, promovindu-se deliberat confuzia, probabil ca mijloc de mentinere a controlului de stat asupra agriculturii.

Principiul restitutiei a fost acceptat, dar nu si cel al reprivatizarii propriu-zise. Legea fondului funciar, adoptata sub regimul Iliescu in 1991, este nimic altceva decit o lege a reindividualizarii catre fostii proprietari (sau mostenitori) a unor paminturi puse fortat de acestia in devalmasie, in cooperative agricole, dar care, juridic cel putin, nu au constituit niciodata proprietate de stat. Aceasta, in timp ce paminturile in proprietate de stat, chiar daca proveneau din nationalizari sau exproprieri, au fost scoase fara echivoc de sub incidenta legii. Emblematic pentru excluderea principiului reprivatizarii in agricultura este faptul ca Legea fondului funciar din 1991 nu a inserat nici o mentiune, chiar si in cazul limitat al fostelor gospodarii agricole colective, pentru reindividualizarea inventarului agricol (desigur, acolo unde era posibil in natura) sau pentru privatizarea inventarului agricol (acolo unde restituirea catre fostul proprietar nu era posibila).

Aceasta limitare artificiala este direct responsabila de degradarea, devalizarea sau chiar distrugerea fizica a inventarului agricol aflat la dispozitia fostelor gospodarii agricole colective. De altfel, respingerea in prima faza a principiului privatizarii in agricultura, ceea ce a blocat la stat ani de zile echipamentul mecanic (tractoare, masini agricole, toate in posesia intreprinderilor de stat specializate in domeniu), a determinat clivajul dintre pamint (revenit in mare parte la particulari) si echipamentul agricol (ramas la stat), care s-a transformat intr-un principal obstacol in calea dezvoltarii agriculturii.

Tergiversarea aplicarii Legii fondului funciar a confuzionat si mai mult situatia in domeniul proprietatii asupra pamintului, unii dintre beneficiarii acestei legi ajungind in posesia efectiva a titlului de proprietate, iar altii nu.

Inca si mai grav a fost faptul ca nu numai la aparitia Legii fondului funciar, dar si ani de zile dupa aceea, nu a fost elaborat, aprobat si pus in vigoare pachetul de legi prin care reglementarile economice si juridice privind terenurile agricole sa corespunda cu noua structura a proprietatii asupra acestora: arenda, ipoteca, circulatia juridica a titlurilor de proprietate (vinzare-cumparare). Romania are in prezent peste 3/4 din paminturi in proprietate privata si nu are de fapt o piata a pamintului. Eventuale vinzari-cumparari se fac la preturi fara nici o fundamentare de piata. Doar de curind a fost adoptata legea privind circulatia juridica a terenurilor agricole, dar semnificatia acestui fapt este anulata in conditiile in care nici pina acum nu s-a incheiat distributia titlurilor de proprietate potrivit legii din 1991, iar statutul proprietatii asupra restului pamintului agricol ramine, in continuare, incert.

Dupa alegerile din 1996 s-a pus pentru prima data problema reprivatizarii in agricultura, dar coalitia la putere nu a ajuns sa se inteleaga asupra principiilor si dimensiunilor retrocedarilor catre fostii proprietari (sau mostenitorii lor) a paminturilor ajunse la stat. Pina cind aceasta problema nu se rezolva – pentru a se sti in mod definitiv cui apartin exploatatiile agricole in Romania – nu va putea, in mod evident, functiona o piata a pamintului. Pina atunci, cel putin doua procese fundamentale vor ramine blocate: pe de o parte, privatizarea (contra cost) in agricultura (terenurile neavind pret, nici intreprinderile agricole de stat, nici statiunile de masini si tractoare nu pot fi privatizate); pe de alta parte, necesara concentrare a paminturilor, ca unica solutie de combatere a farimitarii contraproductive a acestora, rezultind din aplicarea Legii fondului funciar. In urma aplicarii acestei legi, exploatatia agricola a juns in medie la 1,7 ha, suprafata pe care nu este posibila practicarea unei agriculturi eficiente si de pe care posesorul nu poate culege roade suficiente pentru a-i asigura supravietuirea economica. La o asemenea suprafata, lucrarile agricole, chiar si cu munca manuala, nu pot dura mai mult de 30-40 de zile si nicaieri in lume nu se poate trai un an muncindu-se doar 30-40 de zile.

Suprafata exploatatiilor agricole trebuie lasata sa creasca in favoarea celor performanti tocmai prin functionarea pietei pamintului, adica prin vinzarea-cumpararea terenurilor agricole. Procesul va fi dureros social, dar nu are alternativa. Nesolutionarea problemei proprietatii opreste deocamdata desfasurarea acestui proces, condamnind agricultura romaneasca sa se intoarca la plugul de lemn, la tractiunea animala sau la munca manuala, in general la practicile de tip medieval.

Proprietatea industriala:sat fara ciini

De departe insa cea mai dramatica situatie, prin neclaritatile care o caracterizeaza, se afla in domeniul proprietatii industriale. Sa trecem peste problema retrocedarilor, care evident se pune si in acest domeniu, dar care, obiectiv privind lucrurile, nu se poate rezolva, avind in vedere multiplele complicatii si implicatii economice, politice si sociale, decit prin compensari, si acestea mai mult simbolice. Problema problemelor in domeniu este insa confuzia aproape remarcabila ce domneste in privinta regimului proprietatii industriale de stat. Inca exista citeva mii de intreprinderi despre care se poate baga mina in foc ca apartin statului, dar certitudinile se opresc aici, la aceasta formulare generala. De cine este insa reprezentat statul nu se stie precis, si de aici un intreg cerc vicios: cine raspunde de intreprinderile respective? cine este responsabil de datoriile acumulate? cine poate decide lichidarea intreprinderilor?

Istoria acestei confuzii este interesanta in sine. Si extrem de instructiva. Deoarece arata ca respectiva ceata juridica nu este chiar intimplatoare, ci mai degraba deliberat creata si deliberat intretinuta. Obirsia confuziei se afla in legea promovata de guvernul Roman, in 1990, referitoare la societatile comerciale. Aceasta lege conferea autonomie acelor intreprinderi de stat rebotezate "societati comerciale", care erau in principiu privatizabile, spre deosebire de regiile autonome, care ramineau in proprietate publica, deci neinstrainabile. De regiile autonome urma sa raspunda guvernul prin ministerele de resort. De "independentele" societati comerciale nu mai raspundea, practic, nimeni. Statul-patron nu mai era reprezentat, practic, de nimeni. Ceea ce parea un lucru teoretic pozitiv a devenit curind sursa unui dezastru. Asa-zisa retragere a statului din functia de administrator – functie in care statul se dovedise intr-adevar lamentabil – a fost confundata cu abandonarea autoritatii proprietarului, ceea ce a declansat un grav proces de disolutie si degradare, care se desfasoara intotdeauna unde si atunci cind nu exista stapin. De fapt, dintr-o data, pentru cea mai mare parte din economia romaneasca nu se mai dadea seama public de modul in care este administrata. Ceea ce nu se intimpla nici chiar pe vremea lui Ceausescu, pe care nu-l dadea afara din casa trasparenta si care nu se inghesuia citusi de putin sa dea cuiva socoteala de ce facea!

Peste un an, acelasi guvern Roman pecetluia neclaritatile deliberat confectionate in ce priveste proprietatea industriala de stat. Prin legea privatizarii se dadea cu titlu gratuit cetatenilor adulti ai tarii 30% din capitalul societatilor comerciale. Gestiunea acestei parti din capital era incredintata insa unor structuri cvasiparazit – asa-numitele Fonduri ale Proprietatii Private (FPP). De fapt, unor grupuri de interese li se facea un cadou din proprietatea industriala a tarii. Timp de peste cinci ani, aceste fonduri s-au imbogatit si au prosperat nedind nici un sfant cetatenilor a caror proprietate de fapt o gestionasera. Celelalte 70 de procente din capitalul societatilor comerciale erau incredintate Fondului Proprietatii de Stat (FPS), institutie impotriva firii, deoarece menirea ei (de a privatiza) insemna chiar disparitia ei. FPS, nu intimplator, a devenit o frina in calea privatizarii.

Cea mai grava consecinta a fost insa faptul ca legea, definind alunecos FPS doar ca actionar majoritar si nu ca proprietar in numele statului, permite acestei institutii sa faca pe proprietarul doar cind ii convine (adica atunci cind vinde si cind cel care vinde se alege si el cu ceva) si sa fuga de orice raspundere de proprietar atunci cind nu ii convine postura (cea curenta, de administrare a intreprinderilor). Guvernul Vacaroiu a oscilat timp indelungat daca sa dea sau nu curs punerii in functiune a institutiilor create prin legea Roman a privatizarii. Dar, in cele din urma, realizind ce avantaje prezinta pentru clientela sa politica atit FPP-urile, cit si statutul ambiguu al FPS, a trecut la fapte. Societatile comerciale au ramas, astfel, fara stapin.

Ambiguitatea domneste in problema cruciala: cui apartin responsabilitatea si decizia in ce priveste soarta acestora?

Ceata in jurul respectivei probleme a devenit si mai groasa odata cu derularea propriu-zisa a programului de privatizare in masa, in urma caruia in atitea intreprinderi, dupa subscriptie, FPS mai mentine doar majoritatea relativa in cadrul capitalului, pierzind-o pe cea absoluta in favoarea actionarilor individuali. In aceste cazuri, chiar nu se mai stie cine ar putea fi acela care sa decida sau sa raspunda de soarta intreprinderilor in cauza.

Daca intreprinderile cu capital de stat ar merge bine, mari probleme nu s-ar pune. Numai ca aproape majoritatea acestora functioneaza prost. Si atunci apar probleme multiple si grave: cine raspunde pentru datoriile acumulate de aceste intreprinderi? are cineva dreptul sa decida reesalonarea sau stergerea unor creante ale respectivelor intreprinderi? daca alta solutie nu mai este, cine e indrituit sa hotarasca inchiderea sau lichidarea unei intreprinderi?

Deoarece – sa fie clar! – daca intr-o economie de piata aceasta decizie apartine creditorului, in economia romaneasca procedura nu este posibila: rau-platnicul este o intreprindere cu capital de stat si toti creditorii sint tot reprezentanti ai statului, fie alte intreprinderi cu capital de stat, fie banci de stat, fie bugetul de stat. Si atunci, decizia trebuie sa revina proprietarului. Numai ca, in cazul intreprinderilor cu capital de stat, nu se stie, de fapt, cine este proprietarul.

Domeniul bancar: paroxismul

Paroxismul in materie de neclaritate asupra proprietatii se atinge in cazul bancilor de stat. Acestea au fost luate initial in calculul capitalului total privatizabil pe baze gratuite. Deci FPP-urile au devenit actionari in proportie de 30% si la banci. Ulterior, cind oameni responsabili si-au dat seama ca pe banci este firesc sa se obtina bani la privatizare, s-a stabilit ca, in cadrul procesului de privatizare in masa, cetatenii sa nu poata subscrie si la banci si, pe cale de consecinta, prin legea speciala de privatizare a bancilor, s-a prevazut ca FPP-urile, pierzind actiunile la banci, sa primeasca in contrapondere de la FPS, printr-un schimb de proprietati, actiuni la alte societati comerciale de stat. FPP-urile, aceste creatii de putere financiara din nimic, care au avantaje concurentiale nu din vreun merit managerial sau din vreo reusita pe piata, ci pur si simplu din cadou, nu vor insa sa renunte la ceea ce legea a stabilit – la banci – pentru ca actiunile la banci erau portofoliile lor cele mai solide, din care s-au imbogatit fara eforturi. De aici presiunile de a primi contravaloarea a ceea ce au avut in banci. Si, intrucit bancile sint rentabile, sa primeasca foarte mult, pentru a se compensa. Vor sa obtina un nou cadou, neadmitind ca schimbul de proprietati sa se faca potrivit criteriului care a stat la baza distribuirii initiale, care a fost valoarea de inventar si nu valoarea de piata. Acum, o banca costa multi bani, iar o intreprindere mai nimic, pentru ca nu este generatoare de profit. Ba mai emit si pretentia ca, daca schimbul de proprietati nu se face la valoarea actuala de piata, sa primeasca pur si simplu o parte din banii obtinuti din privatizarea bancilor! In orice caz, fapt este ca SIF-urile, mostenitoare ale fostelor FPP-uri, pun bete in roate schimbului de proprietati cu FPS si, acest schimb neperfectindu-se, nu se mai stie ale cui sint de fapt bancile (de stat). Or, orice investitor vrea sa stie de la cine le cumpara. Nestiind sigur de la cine cumpara, nu cumpara!

Ce e public, ce e privat?

Intr-o ceata deasa se afla proprietatea administratiei publice la nivel central, judetean si local. Nu se stie, cu alte cuvinte, ce apartine domeniului public si ce apartine domeniului privat al statului si, in fiecare caz, la ce nivel se pune problema delimitarii. Ce apartine, de pilda, in intravilan, primariei ca teren privat (instrainabil)? Nu este reglementata trecerea din domeniul public in cel privat al statului, si invers. Care este regimul terenurilor sub care trec aductiuni de apa sau canalizari? Cine raspunde de fapt de lacurile intravilane? Cui apartin terenurile de sub si din jurul stilpilor de inalta tensiune? In ce relatii poate intra primaria cu cei care urmaresc sa utilizeze terenuri sau imobile apartinind acesteia? Dincolo de abuzurile facute, cazul Puzdrea, de-acum celebru, este un subprodus semnificativ al neclaritatilor privind delimitarea domeniului public. Abuzurile insele sint incurajate de aceste neclaritati.

Inutil de mentionat ca, fara clarificarea domeniului public, mult trimbitata finantare extrabugetara la nivel de municipalitati sau chiar comune – care presupune de fapt emisiuni de titluri garantate de autoritatea publica locala – ramine doar o poveste cu cocosul negru.

Guvernele Roman, Stolojan si Vacaroiu nu au avut nici macar in intentie sa rezolve cumva problema. Dupa 1996, in mod inexplicabil, un proiect de lege privind domeniul public a vegetat pe la guvern si doar la sfirsitul anului trecut a fost revitalizat, pe vremea cabinetului Ciorbea remaniat. De atunci zace la parlament. Si sa observam ca respectivul proiect de lege – in ciuda contributiei certe pe care o va avea la definirea si delimitarea domeniului public, precum si la reglementarea regimului acestuia – va prelungi multe neclaritati, intrucit, intr-o anexa (care este miezul legii), domeniul public este descris nu in amanunt, ci doar cu titlu exemplificativ. Cu alte cuvinte, se va lasa la latitudinea autoritatilor administratiei publice la nivel central, judetean sau local decizia de reglementare, care poate fi influentata neprincipial de interese personale sau de grup.

"Solutiile europene":sanse mici

Ce sanse exista de a se rezolva problema proprietatii in Romania? Dincolo de unele aspecte tehnice sau economice, problema este eminamente politica. Deci, rezolvarea ei trimite la pozitia in domeniu a partidelor din arcul parlamentar.

Actuala opozitie, care a detinut ani de zile puterea, a adus de fapt lucrurile in impasul lor prezent. Deci, in principiu, problema nu isi putea gasi rezolvare decit in spatiul actualei coalitii la putere. De altfel, de aceasta coalitie s-au si legat perspectivele unei clarificari in materie, care sa poata impinge reforma inainte. Din pacate, nu s-a intimplat asa! In toate laturile mentionate ale problematicii proprietatii nu au intervenit pasii inainte necesari si nici macar clarificarile indispensabile, lucrurile raminind la fel de incurcate.

Singurul partid din coalitie care a lasat impresia ca este gata sa rezolve problema in respectul deplin fata de proprietate, cel putin in domeniile locativ si funciar, a fost PNTCD, in ciuda unor accente rebarbative inabil vehiculate politic. PNL, a doua forta politica romaneasca din Conventie, a manifestat o condamnabila lipsa de transanta in domeniu, de neingaduit unui partid ce se declara liberal. Pentru UDMR, din pacate, actiunea in ce priveste proprietatea s-a concentrat asupra retrocedarii bunurilor bisericesti si de cultura ale comunitatilor maghiare. PD – principalul partener al PNTCD in coalitie – a fost, cel putin pina acum, factorul de blocaj in problema proprietatii, cu toate ca acest partid vorbeste zgomotos de reforma si de economia de piata. In ciuda mobilitatii dovedite in gindirea si actiunea politica si in pofida modernitatii afisate, liderii PD nu sint gata sa accepte aplicarea in fapt a principiului restitutiei in locativ, cedind prea fara principii adierilor confortabile ale propriilor locuinte pe care si le-au aranjat in cartierul Primaverii. Desi sustinatori declarati ai proprietatii private, acestia admit, regretabil, vinzarea catre chiriasi a unor proprietati confiscate de stat de la altii. PD ar fi, de asemenea, bucuros sa nu se mai recurga la restitutie in funciar. Iar daca totusi se ajunge la asa ceva, terenurile retrocedate sa fie extrem de limitate ca suprafata (20, maximum 30 ha). Curios este atunci cum accepta insa ca limita in ce priveste terenurile ce pot fi dobindite acum prin vinzare-cumparare sa fie de 200 ha? Greu de explicat juridic sau politic acest dublu standard, atit de discrepant, in materie de proprietate funciara!

In legatura cu neclaritatile din domeniul proprietatii industriale, nu era, obiectiv, nimic de asteptat de la PD. In fond si la urma-urmei, pe timpul guvernarii Roman si al FSN-ului domniei-sale fusesera puse bazele pagubitoarei lipse de identitate a statului-patron si ale nu mai putin costisitoarelor aiureli institutionale numite FPS si FPP.

De-a dreptul naucitoare este insa pozitia in problema PNTCD. In loc ca, tocmai in spiritul reglementarii situatiei proprietatii – pe care o considera prioritara – sa promoveze, legislativ si juridic, clarificarile necesare, PNTCD s-a multumit sa puna mina pe FPS, permitind in continuare institutiei respective sa joace cartea proprietarului doar cind ii convine, adica atunci cind vine, si lasind pe mai departe fara stapin fabrici si uzine care traiesc din banul public, fara a exista nici cine sa fie tras la raspundere si nici cine eventual sa devida, intr-un fel sau altul, soarta acestora. Cind a fost sa se inchida macar citeva intreprinderi falimentare, tot guvernul a trebuit sa decida, desi potrivit codului legal existent, nu avea nici o legatura cu problema. Si,in timp ce, prin condamnarea acestor lichidari, PD si intreaga opozitie au tras capital politic, PNTCD a preluat galusca. Si aceasta pentru ca FPS, controlat de PNTCD, a stiut sa se derobeze de tot, la adapostul ambiguitatilor legii.

Inutil aproape de subliniat ca, daca actuala coalitie se destrama – lucru perfect posibil si chiar cit de curind –, venirea la putere a fortelor aflate in prezent in opozitie nu va aduce vreo sansa de rezolvare a problemei proprietatii. Pentru aproape toate fortele politice din opozitia actuala, problema retrocedarii nu exista nici in locativ, nici in funciar, iar clarificarea regimului proprietatii industriale ar constitui un prim pas in exact directia nedorita de aceste forte: aceea a abandonarii unei parti, neviabile, din industria romaneasca, spre a se degaja resurse pentru salvarea celeilalte parti, viabile, sau care ar putea fi facuta viabila.

Trebuie sa fie limpede ca nu este neaparat necesar ca problema proprietatii sa fie rezolvata. Se poate merge in continuare asa cum s-a mers. Si, pentru ca s-a mers din rau in mai rau, se va merge pe mai departe din rau in mai rau. Consecinta cea mai palpabila va fi blocarea procesului de privatizare. Neclaritatile apar ca problema nu acolo unde lucrurile – de bine, de rau – merg, ci acolo unde acestea merg prost, acumulindu-se pierderi si datorii peste datorii. Ce a fost cit de cit profitabil, s-a privatizat deja sau se va privatiza in acest an. Dar, dupa aceea, va trebui sa se intre in segmentul intreprinderilor neprofitabile. Si daca, in acest segment impovarat de pierderi si arierate, macar regimul proprietatii nu va fi clar, nu se va mai vinde absolut nimic, nici chiar pe un leu. Cine insa se mai gindeste economic la anul viitor, cind nu stie cum o va scoate politic la capat anul acesta! Deci, se poate merge in continuare pe linia ambiguitatilor in regimul proprietatii, dar atunci se cere macar putina decenta in trimbitarea obiectivului privatizarii.