Dilemele Romaniei postcomuniste:o privire de ansambluTransformarea de regim adesea convulsiva si paradoxala din Romania de dupa 1989 nu poate fi pe de-a-ntregul inteleasa si analizata fara intelegerea ei in contextul culturii politice comuniste din aceasta tara. Cu toate ca este in descrestere, climatul taraganat al neincrederii, inselaciunii si fricii poate fi vazut ca o prelungire a modelelor de conducere si dominatie de care s-a folosit elita conducatoare in deceniile precedente.4 Intr-adevar, natura regimului post-1989 al Romaniei nu poate fi pe deplin inteleasa fara referinta la mostenirile culturale si politice ale trecutului (atit comunist, cit si precomunist). Aceasta nu inseamna a spune ca Romania este un caz de restauratie completa, ci mai degraba o cultura politica hibrida pe cale de a se naste, care incorporeaza elemente ale experientei leniniste si tendinte nationaliste, precum si forme embrionice de pluralism. A nega existenta unor schimbari semnificative si a considera procesul democratic romanesc ca irelevant ar fi o mare exagerare. Pe de alta parte, tranzitia romaneasca, in special dupa alegerile din 1992, a fost deteriorata de lipsa de vointa politica reformista si de imaginatie.

O abordare de tipul "cea de-a treia cale" este inca dominanta la strategii PDSR.5 Au fost ratate multe dintre oportunitatile create de cadrul legal stabilit intre 1990 si 1992. Nota dominanta a politicii romanesti este data mai degraba de strategiile confruntantionale, decit de cele consensuale: astfel, pina in noiembrie 1996, partidul conducator (PDSR) a guvernat in alianta cu formatiuni radical-nationalsite si stingisto-populiste.6 Principala forta de opozitie, Conventia Democratica din Romania (CDR), dominata de Partidul National Taranesc Crestin si Democrat (PNTCD), il privea pe presedintele Iliescu drept un "cripto-comunist". Acest diagnostic era sprijinit si de alte formatiuni opozitioniste, aflate in afara CDR (Partidul Democrat al lui Petre Roman, Partidul Aliantei Civice, Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania). In orice caz, acuratetea unor denumiri precum "neo" sau "cripto" este indoielnica. Ion Iliescu, precum Slobodan Milosevici in Serbia, Aligirdas Brazauskas in Lituania sau Kiro Gligorov in Macedonia, este un lider populist al carui angajament ideologic catre leninism a disparut demult.

De-a lungul presedintiei sale, Iliescu a manifestat forme reziduale de comportament autoritar, rezistenta fata de o deschidere deplina catre o economie de piata si atasament fatis fata de valorile egalitare ale socialismului de stat.7 La cinci ani dupa alegerile prezidentiale si parlamentare din mai 1990 (primele alegeri libere, chiar daca nu pe de-a-ntregul corecte, dupa patruzeci si cinci de ani), Thomas Carothers a facut o descriere a situatiei politice generale din Romania:

"Romania este o societate mult schimbata, cu multe din trasaturile institutionale ale democratiei, o economie capitalista in nascare si cu un drum identificabil catre o integrare graduala in Europa. Cu toate acestea, pe de alta parte, ea se afla cu mult in urma vecinilor ei in ceea ce priveste despartirea clara de trecutul comunist, are inca de infruntat cele mai serioase provocari ale reformei economice si pare incapabila sa scape de o viata politica bombastica si adesea opaca. Pentru cei mai multi dintre romani – care se zbat sa supravietuiasca economic, speriati de cresterea somajului si dezgustati de ineficienta ‘politicii democratice’ – viitorul pozitiv pe care l-au sperat in decembrie 1989 este inca indepartat".8

Comparata cu alte cazuri de tranzitie de la socialismul de stat, tranzitia din Romania are o trasatura persistenta in ceea ce priveste absenta unei rupturi categorice cu traditiile birocratic-centraliste si puternic etatiste mostenite din leninism. Demolarea vechilor structuri birocratice a fost ezitanta si adesea nedecisa. Unul dintre fostii consilieri ai lui Iliescu descrie procesul ca fiind o "tranzitie spontana" si sugereaza ca el raspunde intereselor politice ale clasei manageriale industriale.9 Nu mai putin simptomatica pentru "sindromul Bucuresti" al tranzitiei este reinvierea partidelor politice "traditionale" interbelice si renasterea unei tendinte monarhiste slabe, dar persistente.10 Este astfel semnificativ faptul ca cel mai important partid din opozitie, PNTCD, condus pina la moartea sa (survenita in noiembrie 1995) de catre politicianul veteran Corneliu Coposu, se pronunta fara echivoc in favoarea unei reintoarceri la Constitutia din 1923, inclusiv la restabilirea monarhiei constitutioale (abolita de diktatul comunist din decembrie 1947).11 Cu alte cuvinte, cel mai puternic partid de opozitie din Romania, care a devenit cel mai important partid al coalitiei guvernamentale instaurata in noiembrie 1996, vede implinirea revolutiei din decembrie 1989 in restaurarea completa a structurilor politice precomuniste. Penru a folosi conceptele lui Ralph Dahrendorf, infruntarea dintre fortele politice romanesti se poarta atit pe terenul politicii normale, cit si pe cel al politicii constitutionale.12

Inainte de alegerile cruciale din noiembrie 1996, Romania era o democratie fragila, cu o presedintie puternica, o opozitie divizata si o societate civila adevarata, chiar daca inca slaba. Rolul parlamentului a descrescut semnificativ incepind din 1993, iar tara a fost guvernata mai mult prin ordonante guvernamentale. Dupa 1993 s-au intensificat presiunile asupra oficialitatilor locale pentru a se alinia la politica guvernamentala. Pina la mijlocul anului 1995, 10% dintre primarii, consilierii municipali si inaltii functionari locali alesi in februarie 1992 au fost schimbati de catre guvern. Dintre acestia, 80% reprezentau partidele de opozitie.13 In termeni de preferinte, nostalgii si aspiratii politice, Iliescu a aparut astfel mai aproape de Vladimir Meciar al Slovaciei si de Slobodan Milosevici al Serbiei decit de Vaclav Havel al Cehiei sau chiar decit Gyula Horn al Ungariei. Dupa ce a pozat in decembrie 1989 -ianuarie 1990 in simbolul divortului fata de vechiul regim, Iliescu a facut foarte putin pentru a se opune tendintelor restauratoare din politica romaneasca.14

Baza sociala a regimului Iliescu a fost in primul rind acea parte a populatiei legata emotional si profesional de structurile economice si sociale mostenite de la vechiul regim: in primul rind, uriasa birocratie industriala si ministeriala, fostii membri ai aparatului de partid convertiti in antreprenori si un grup de noi baroni ai noului aparut sector privat, adesea recrutati din fosta nomenclatura a Uniunii Tineretului Comunist.15 Data fiind prezenta ubicua a Securitatii in Romania lui Ceausescu si controlul sau asupra companiilor de comert exterior, nu este o surpriza in a vedea atitia agenti ai fostei politii secrete prosperind acum ca magnati financiari si industriali.

Clivajul dintre vechea ordine si cea noua este mai putin marcat in Romania decit in orice alta tara a Europei Centrale si de Est. Mai mult decit in orice alta tara, serviciile secrete postcomuniste continua sa influenteze in mod direct procesul politic: ele pun la cale scurgeri de informatii cu privire la personalitati politice, publicarea unor dosare ale politiei secrete si supravegherea jurnalistilor, precum si a altor critici ai regimului Iliescu.16 Virgil Magureanu, un fost profesor la Academia de Partid "Stefan Gheorghiu" si unul dintre cei mai apropiati asociati ai lui Iliescu, a condus Serviciul Roman de Informatii de la infiintarea sa, in martie 1990. De fapt, pina in 1996, Iliescu si Magureanu au fost singurele doua personalitati care au ramas in functii incepind din 1990.17

Regimul Iliescu a parut relativ stabil vreme de mai multi ani.18 In vreme ce realizarea presedintelui reprezenta o "democratie in lipsa de altceva" (in engleza, democracy by default) 19, opozitia excela printr-o retorica anticomunista dura, indemnuri neincetate la decomunizare ("procesul comunismului"), sustinerea frecventa a unor teme nationaliste (in special pentru a respinge revendicarile minoritatii maghiare) si lipsa unor solutii economice autentice pentru criza tarii. S-ar putea chiar spune ca bunul cel mai de pret detinut de presedintele Iliescu era natura anemica, fragmentata si confuza a opozitiei. In al doilea rind, nu mai putin important, presedintele s-a angajat in toamna anului 1995 intr-o lupta impotriva liderului Partidului Romania Mare, Corneliu Vadim Tudor, si a altor forte extremiste. S-ar putea ca acest conflict sa fi fost mult mai important pentru viitorul tarii decit vor sa o recunoasca multe din figurile centrist/moderate.20 Intr-adevar, pactul dintre PDSR si Partidul Romania Mare a incetat in octombrie 1995, iar Vadim Tudor si-a retras reprezentantii din guvern.

Pe scurt, la sfirsitul celui de-al doilea mandat al lui Iliescu, climatul din Romania contemporana era dominat de dezmeticire, frustrare, indispozitie, anxietate si insecuritate.21 Adunind credit din specularea acestor sentimente, au aparut miscari nationaliste radicale, inclusiv incercari de a reface Garda de Fier, miscarea fascista interbelica din Romania. Au existat incercari oficiale de a-l reabilita pe maresalul fascist Ion Antonescu. Membri ai guvernului au participat la sfintirea monumentelor ridicate in cinstea acestui fost dictator pronazist, executat in 1946 pentru crime impotriva umanitatii.22 Politicienii PDSR de frunte au fost campionii unor pozitii nationaliste puternice, in special cind a fost vorba de drepturile la educatie in limba materna pentru membrii minoritatii maghiare.

Sprijinul pentru coalitia conducatoare (PDSR-PUNR) a venit si din partea neocomunistului Partid Socialist al Muncii (condus de Ilie Verdet, premier pe vremea lui Ceausescu, si de Adrian Paunescu, unul dintre cei mai sicofanti poeti din epoca Ceausescu).23 Majoritatea disidentilor din epoca Ceausescu au fost marginalizati, improscati cu noroi in paginile presei proguvernamentale. Pina in noiembrie 1996, televiziunea oficiala era pe deplin controlata de catre presedinte prin intermediul Consiliului National al Audiovizualului. Cu toate ca separarea puterilor este inca problematica, iar judecatorii sint inca numiti de catre guvernamint, se poate vorbi de un rol crescut al Curtii Constitutionale, care a votat impotriva unor legi si decrete propuse de catre presedinte, legate de mai multe probleme delicate.

Societatea civila este tot mai puternica, iar glasul ei este tot mai sonor, inclusiv in ceea ce priveste organizatiile pentru protectia drepturilor omului, cum ar fi miscarea nationala Pro-Democratia, Liga Pro-Europa din Tirgu-Mures, precum si multe organizatii active in zonele serviciilor sociale, politicilor sociale si problemelor copiilor. Pe la mijlocul anului 1995 existau 8.000 de organizatii nonguvernamentale inregistrate, dintre care doar aproximativ 200 functionau cu adevarat, marea majoritate a acestora cu fonduri masive din Statele Unite ale Americii si Europa Occidentala.24 Pina acum, societatea civila, inteleasa ca zona initiativelor sociale independente de jos in sus, este inca limitata la grupe mici de intelectuali urbani, iar impactul ei asupra politicii nationale a fost saracacios. Se poate observa intre studenti, pe vremuri grupul politic cel mai activ, instrainarea si profunda demobilizare. Parti ale mediei se exprima sincer si energic, insa regimul Iliescu a folosit metode economice si politice pentru a le intimida si hartui pe cele mai critice ziare.25 Din partea minoritatilor se astepta o comportare frumoasa: cu alte cuvinte, nemultumirile lor legitime erau denuntate de catre partidul conducator si aliatii sai drept actiuni subversive destinate a distruge Romania. Ceea ce antropologul Robert Hayden numea pe buna dreptate nationalism constitutional se potriveste cel mai bine pentru a descrie surogatul ideologic prevalent in Romania lui Ion Iliescu.26 Ramine de vazut daca noul presedinte si noul guvernamint care a venit la putere dupa alegerile din noiembrie 1996 vor reusi sa rupa cu aceasta traditie etnocentrica.

Trecutul nestapinitsau confruntarea mostenirilor leniniste

Mai mult decit orice alta tara din fostul Pact de la Varsovia, regimul post-Ceausescu din Romania a evitat sa faca acea istorica si vitala rascolire a sufletului, de care este nevoie pentru o reala terapie istorica nationala. Arhivele sint in continuare pazite cu strasnicie, demonii unui trecut nestapinit sint inca acolo, iar imaginatia politica romaneasca este in continuare bintuita de naratiuni ambigue cu privire la dorinte neimplinite si fantasme ale razbunarii. Refuzul inflexibil al fostului presedinte Ion Iliescu de a permite o autentica circulatie a elitelor avea o cauza profunda: era legat de ortodoxia oficiala care pretindea ca odata ce fusese doborit si lichidat Ceausescu, comunismul a incetat sa mai existe, iar Romania a devenit o democratie. In realitate, a avut loc doar o minima examinare riguroasa a trecutului comunist, dupa revolta din decembrie 1989: nici Iliescu, nici sprijinitorii sai nu au fost gata sa se angajeze intr-o analiza rascolitoare de suflet cu privire la experimentul leninist din acea tara. Erau prea multe schelete in debaralele lor, iar ei au preferat ca pur si simplu sa atribuie vina pentru aberatiile din trecut dictatorului defunct si subordonatilor imediati ai acestuia.

Nici o formatiune politica nu si-a asumat in mod voluntar responsabilitatea pentru mostenirea leninista: pina si Partidul Socialist al Muncii prefera sa se distanteze de trecutul dictatorial si insista cu privire la orientarea sa socialista traditionala.27 Astfel, autocritica facuta de fostele partide comuniste din celelate tari ale Europei Centrale si de Est a fost cu grija evitata in Romania. Este ca si cum doar clica redusa a lui Ceausescu a reusit sa impuna un despotism acum lamentat si detestat de catre marea majoritate a populatiei. Astfel, unanimitatea paradelor lui Ceausescu a fost inlocuita de un similar superficial anticeausism monolitic, necritic si categoric.

Reconcilierea cu trecutul in Romania contemporana a fost ingreunata de o combinatie de tacere convenabila din partea noilor lideri si un tratament amatoristic, impresionist si adesea vindicativ al perioadei comuniste din partea exponentilor opozitiei. Putine publicatii s-au angajat in publicarea unor documente importante de arhiva, iar cind au facut-o, analiza critica–comparativa a fost absenta in mod evident.28 Putin s-a facut pentru a distinge intre indivizi si institutii in abordarea terorii staliniste si a represiunii poststaliniste: o supunere sistematic mentinuta favorizeaza adesea alibiuri oportuniste si legende de eroism si rezistenta, fabricate in propriul folos.

La sfirsitul conducerii sale, Ceausescu a fost in mod universal perceput ca unul dintre ultimii dictatori stalinisti, obsedat total de grandioasele sale proiecte industriale si arhitectonice, precum si ostil in mod visceral reformelor lui Mihail Gorbaciov.29 Romanii traiau supusi unor enorme privatiuni, caldura era oprita in apartamente pina la temperaturi la limita inghetului, iar statul la cozi interminabile era o corvoada zilnica. Mincarea era rationalizata de parca tara se afla in razboi. O propaganda cinica ridica in slavi fara incetare vitejia Marelui Lider neinfricat si geniul stiintific al sotiei sale. Iritat de reformele lui Gorbaciov, Ceausescu s-a agatat de dogmele sale staliniste si de o represiune intensificata. Romania aparea ca un univers inchis, cosmaresc, pe deplin controlat de o fioroasa organizatie a politiei secrete, Securitatea.

Oricit de justificata ar fi, in lumina iluziilor paranoice finale ale liderului, aceasta imagine tinde sa puna in umbra existenta diferitelor stadii din evolutia sau devolutia regimului Ceusescu: in primul rind, cind a venit la putere, in martie 1965, ca liderul cel mai tinar din interiorul Pactului de la Varsovia, Nicolae Ceausescu a initiat o partiala destalinizare, renuntind la citeva din trasaturile cele mai represive ale guvernarii predecesorului sau (Gheorghe Gheorghiu-Dej), prin relaxarea controlului ideologic al partidului, demascarea abuzurilor lui Dej, diminuarea influentei politii secrete prin cresterea atributiilor de supraveghere de catre partid a operatiilor sale si deschiderea Romaniei catre Occident. Aceasta perioada de "liberalizare de sus" a durat din 1965 pina in 1971.

Stadiul urmator, al radicalizarii regimului, a inclus o reafirmare a ortodoxiei ideologice, ciclice campanii antiintelectuale, o dramatica transformare a elitei prin eliminarea "baronilor" lui Dej din toate pozitiile semnificative si promovarea fidelilor lui Ceausescu, precum si o crescinda fascinatie fata de investitii economice gigantice (de exemplu, construirea unui Canal Dunare-Marea Neagra). Cultul conducatorului a devenit omniprezent, iar tehnicile staliniste de mobilizare au fost restaurate. Dupa 1974, Ceausescu s-a angajat intr-o dinastizare a socialismului romanesc prin promovarea membrilor apropiati ai familiei in inalte functii de partid si de stat. Cea mai vizibila si mai influenta era sotia sa, Elena, care, in timpul anilor ‘80, a devenit a doua persoana ca importanta in ierarhia de partid si de stat.

In fine, ultimul stadiu, cel al unei ineluctabile decaderi a regimului, a coincis cu reformele lui Gorbaciov: fiind un leninist inflexibil, dar primitiv, Ceausescu a respins perestroika si nu a facut nici un secret din condamnarea incercarilor sovietice de reinnoire sistematica. In timpul acestei perioade (1985-89), politicile lui Ceausescu au devenit in mod evident excentrice si autodistructive. Bazindu-se tot mai mult pe sfaturile sotiei sale, el a antagonizat birocratia de partid, privata de autoritate si putere. Cu toate ca era inconjurat de ritualuri cultice de adoratie, secretarul general era de fapt prost informat si inclinat catre excese de panica si isterie. Catre sfirsitul vietii sale, Ceausescu era un dictator bolnav si izolat, complet dependent de politia sa secreta si manipulat de o camarilla inepta si extrem de corupta.