Programul cultural pasoptist – putin cunoscut in esenta –, privit cu un ochi modern, contine aspecte surprinzator de actuale. Bineinteles, pentru cine se revendica de la aceasta ideologie de tip liberal. Ca ea trebuie reinterpretata critic si dintr-o noua perspectiva – la 150 de ani de la Proclamatia de la Islaz, act si text simbolic – este indiscutabil. Dar nu mai putin inovatoare, durabile si profund stimulative ramin, in cazul culturii romane, o serie de tendinte, orientari si politici fundamentale pasoptiste. Ele raspund din plin – si azi – unor necesitati si lacune culturale evidente si de o importanta esentiala.

Mai mult decit atit: ele isi pastreaza sensul reformator, critic si adesea direct polemic pina in perioada imediat actuala. Nu trebuie uitat o clipa ca neopasoptismul cultural reapare si intervine, in mod activ, in cultura romana, dupa o jumatate de secol de dictatura comunista. Situatia prezinta evidente analogii cu lunga perioada fanariota, regulamentara si de ocupatie rusa. Deci de total inghet cultural, mentalitate retrograda, cenzura, izolare antieuropeana. In acest context represiv, orice act cultural independent, oricit de modest, reprezinta un progres enorm si, in ordinea spirituala, chiar o actiune de reala "revolutie culturala". Termen profund compromis in a doua jumatate a secolului 20. Profund pozitiv, dimpotriva, in prima jumatate a secolului 19. Modernizarea si europenizarea culturii romane sint contributii esentiale, profund inovatoare, ale pasoptismului cultural. Pasoptistii foloseau alternativ notiunile de "revolutie" si "regenerare". Ele sint complementare si sinonime. Marea lor semnificatie istorica este evidenta.

Primul merit cultural esential al pasoptistilor este constiinta imensului gol istoric pe care sint chemati sa-l elimine. Ideea obsedanta, exprimata adesea cu accente mesianice, este a "inceputului" absolut si in toate domeniile. "Romanii au trebuinta astazi sa se intemeieze" afirma, in spirit si stil de "manifest", N. Balcescu (1845). "Lumineaza-te si vei fi!" reprezinta aceeasi lozinca a inceputului in toate directiile. O autogeneza prin cultura a fiintei nationale. Si, tot in acest sens, al "inceputului" cu orice pret, total radical si fara inhibitii, trebuie citit si indemnul lui Heliade Radulescu: "Scrieti, baieti, numai scrieti".

Azi el poate fi ironizat, pentru ignorarea sau abdicarea de la exigentele spiritului critic. Dar momentul istoric cerea cu totul altceva: elan, pasiune constructiva, crearea unei literaturi si culturi nationale. Din neant si prin orice eforturi. Acest obiectiv primordial trebuia atins repede si fara mari complexe. De unde, constiinta necesitatii recuperarii unui mare gol si a unei imense intirzieri fata de "Europa luminata". Spiritul critic reprezenta pe atunci un "lux". Mai bine spus, o reactie pe cit de antiproductiva, pe atit de neasimilata, putin sau deloc inteleasa. El avea sa intervina, de altfel, destul de repede. Dar numai dupa indeplinirea conditiei elementare a schimbarii totale a situatiei de fapt: eliminarea vidului cultural existent. Acest enorm handicap era resimtit in termeni adesea dramatici. Unii dintre noi il resimt, in conditii schimbate, mult evoluate, pina in epoca actuala. Sa nu ne facem mari iluzii: cultura romana are inca numeroase si importante "goluri". Pasoptismul indica si azi astfel de domenii si solutii esentiale de eliminare. Macar in parte. Chiar daca prin alte mijloace, mult mai perfectionate, mai bine articulate si documentate.

Este evident ca pasoptistii nu dispuneau decit de o singura metoda imediata si practica de recuperare a intirzierii culturale. De a "umple" golul istoric si de a incepe construirea unei culturi romane "moderne" inca inexistenta: "sincronizarea" rapida si pe scara cea mai larga. In primul rind, prin imitatii, adaptari, compilatii, traduceri. Pina in 1848, data simbolica, se constata o adevarata invazie de traduceri in toate domeniile: literatura, drept, economie, "stiinte politice" etc. Acum se pun si bazele primelor "biblioteci" de traduceri din literatura universala. Heliade Radulescu lanseaza inca din 1829 un astfel de proiect: "Din biblioteca romaneasca". Are in vedere si o "Colectie de autori clasici" (1836). Reia – dupa un proiect francez contemporan, al lui A. Aimé Martin (Plan d’une bibliothcque universelle, 1837) – un vast si practic irealizabil catalog romanesc al unei "Biblioteci universale" (1846). Ideea plutea in aer. Obseda si pe altii. Chiar si pictorul I.D. Negulici, initiatorul, evident diletant, dar plin de cele mai bune intentii: "Plan de mica biblioteca universala" (1846).

Aceasta vointa si utopie a totalitatii, inspirata de obsesia si pasiunea "inceputului" absolut, reprezinta un enorm salt calitativ. O frenetica deschidere, urmata de o integrare si asumare, fara precedent la noi, a culturii universale. Pentru constiinta spirituala romaneasca reprezinta o initiativa si o experienta unica, de mari proportii. O adevarata "premiera absoluta". Plina de toate voluptatile, exaltarile, riscurile si erorile pionieratului, prin dimensiuni, ritm febril de realizare si spirit exaltat de initiativa.

Integrarea europeana si modernizarea pasoptista a culturii romane se face deci sub semnul enciclopedismului inovator, frenetic, radical si mesianic. Epoca incepe sa-l traduca prin proiecte si realizari (chiar daca imperfecte) de instrumente specifice: dictionare (pentru I. Budai-Deleanu, o "carte" esentiala pentru cultura, 1818), schite de enciclopedii romanesti (Heliade Radulescu, N.B. Locusteanu). Ideea este reluata constant (1818, 1842, 1852, chiar si ulterior, in 1870), apoi… abandonata. Dar de o permanenta vitalitate, specifica spiritului generator al oricarui inceput. O prima realizare efectiva poate fi considerat Lexicon de conversatie istoricesc-religionariu… de Alexandru Gavra (Buda, 1847). O prelucrare, in cea mai mare parte (11 articole sint originale), dupa un izvor maghiar (S. Mindszenti, 1792-1793), care traduce la rindul sau un autor englez: Th. Broughton (1756). Este un mic, dar elocvent, exemplu de cultura enciclopedica europeana "fara frontiere". In cel mai pur spirit al Luminilor, preluat si de pasoptismul cultural. Prima lucrare de acest tip este abia Enciclopedia romana, Astra, de la inceputul secolului (de Dr. C. Diaconovici, 1898-1904, I-III).

Tema ramine pina azi de cea mai acuta, – si trebuie spus deschis – dureroasa actualitate: Enciclopedia Romana, masiva, moderna, demna de acest nume – in genul, sa spunem, al Encilopediei Britanice – inca lipseste. O astfel de lucrare indispensabila exista de mult chiar si in culturi "mici" (maghiara, olandeza etc.). Si, ceea ce este cel mai trist: un astfel de proiect de mari proportii nu pare sa preocupe pe nimeni cu toata seriozitatea si tenacitatea. Este adevarat ca realizari de acest tip, individuale si colective, exista, chiar daca de dimensiuni si calitati inegale: Minerva (1929), I.A. Candrea-Gh. Adamescu (1931), Lucian Predescu (1940). D. Gusti coordoneaza o tematica Enciclopedia Romaniei (1938-1943, I-III). Un proiect gigantic, din perioada 1945-1946, in 24 de volume, organizat de Al. Cioranescu, rateaza din cauza imprejurarilor istorice. Epoca "socialista" produce doar Dictionare enciclopedice, de diferite dimensiuni, sever cenzurate si cu multe servituti ideologice. Primul de acest gen dateaza din deceniul sapte (1962-1966, I-IV). Reluarea sa, dupa 1989, cu imbunatatirile si completarile imperios necesare, merge incet (I, 1993; II, 1996). Modernizat, revazut si adaugit, primul volum Enciclopedie din Dictionar Universal al Limbii romane, de Lazar Saineanu, (1896, 1995) ramine – deocamdata – cel mai functional produs, integral realizat, al spiritului enciclopedic romanesc.

Dar aspectul poate cel mai semnificativ al vitalitatii traditiei enciclopedice romanesti care nu a fost semnalat pina acum este altul. Cine stie, de pilda, ca Dictionar neconventional al scriitorilor evrei de limba romana, de Al. Mirodan (I, A,B,C, Tel-Aviv, 1986; II, D,E,F, Tel-Aviv, 1997), se revendica pe fata de la cea mai… iluminista traditie enciclopedica romaneasca? Acest Dictionar neconventional… elaborat si editat in Israel adopta ca motto un citat (cine s-ar fi asteptat?) din… I. Budai-Deleanu: "Pre care ar vrea Zeii sa-l pedepseasca pe aceasta lume nu-i pot da mai mare certare decit sa faca Lexicoane". Cine ar mai putea sustine ca spiritul enciclopedic iliminist-pasoptist s-a stins definitiv in cultura romana? O cultura romana doar de… poeti si publicisti? Noi credem ca nu, prin echilibrarea necesara a tuturor compartimentelor sale. Pasoptistii aveau despre cultura romana o viziune mai ampla si globala, mai organica si "universala" decit spiritul, atit de indiferent la enciclopedism, din cultura romana actuala.

O ultima teoretizare de acest tip, Modelul Cantemir in cultura noastra (1973), de C. Noica, nu pare sa se fi bucurat de o mare audienta. De urmari practice nici nu mai vorbim. Ideea de "model" trimite la ideea de "exemplar", "canonic", "organic-structural". Mai mult decit atit, el pare perimat, specific unui alt tip si "mediu cultural nesupus inca unei specializari stricte de tip tehnic". "El se retrage treptat din istoria europeana si din spatiul unei gindiri pe cit de analitice si pozitive, pe atit de pragmatice" (cel putin asa crede, de pilda, Stefan Afloroaiei, Cum este posibila filosofia in estul Europei, 1997). Daca este foarte adevarat ca tipul "polihistorului" a disparut din cultura occidentala, strict specializata, cultura romana nu a epuizat inca intreaga sa aspiratie – am spune chiar vocatie – a cuprinderii totalitatii. I. Blaga a fost filosof, dar si poet, dramaturg, romancier. M. Eliade – nuvelist, romancier, istoric al religiilor, autor de memorii si jurnale. G. Calinescu a cultivat toate genurile etc. Specializarea stricta pare inca prea unilaterala, limitata, uscata, lipsita de largi perspective.

Cauzele sint mult mai profunde decit s-ar crede. Golurile, lipsurile, petele albe ale culturii romane sint inca atit de numeroase incit putinele noastre spirite, cu adevarat creatoare, de mari dimensiuni, sint imperios solicitate (sau ele simt instinctiv impulsul) de a le elimina, intr-un fel sau altul, macar in parte, prin forte proprii. De a fi productivi in acelasi timp pe mai multe planuri si in diferite directii. De unde permanenta "modelului" enciclopedic, realizabil, bineinteles, la nivelul si cu instrumentele actuale. Apare, intr-adevar, cu D. Cantemir. Dar abia in perioada pasoptista el se precizeaza cu toata claritatea. Continuitatea sa este deci inevitabila. Starea generala a culturii romane, din cauza insuficientelor si subdezvoltarii sale, este si ramine deci potential "enciclopedica". Si ea va ramine astfel pina cind vor aparea "cadre" specializate, de cea mai inalta calificare, pentru toate domeniile culturii. Pina atunci, o mie de oameni de cultura (cifra simbolica), superior sau supradotati, trebuie sa faca "de toate", inclusiv politica. De ce filosofi ca Nae Ionescu, C. Noica, M. Vulcanescu, E.M. Cioran au facut, unii doar intermitent, si… politica? A fi "filosof" si… "jurnalist politic" nu tine de esenta aceluiasi… "enciclopedism"? De altfel, acest tip de "filosof" a continuat sa existe chiar si in Occidentul supraspecializat. Chiar si in secolul nostru. J.-P. Sartre este doar un singur exemplu.

Totul depinde de optica, de spirit critic si, mai ales, de perceptia lucida a realitatilor culturale imediate. Nu credem, in ce ne priveste, ca dificultatile de care s-a lovit cultura de tip "pasoptist" au disparut din cultura romana actuala. Pentru a nu mai vorbi de traumatismele profunde produse de o jumatate de secol de obscurantism totalitar. Enciclopedismul cere, in primul rind, un mare spirit de organizare si sinteza, o documentare in adincime, deschisa spre universalitate, daca nu exhaustiva, cel putin o riguroasa informatie pe compartimente si specialitati, Or, este usor de observat ca aceste conditii nu sint inca nici pe departe intrunite. Am mentionat absenta Enciclopediei Romane. Putem sa mai amintim si ca Dictionarul limbii romane, inceput inca de Hasdeu in secolul trecut, nu este nici pina astazi incheiat. Dar noi, masive, complete Istorii ale Romaniei si ale literaturii romane? Ultima sinteza, foarte expeditiva de altfel, a lui Al. Piru, dateaza din 1981 (reeditata in 1994). Dictionarul scriitorilor romani (A-C), s-a oprit la volumul I (1995). Singurul dictionar de acest gen, chiar daca incomplet, cu adevarat citabil si utilizabil, ramine Dictionarul literaturii romane de la origini pina la 1900 (1979). Un recent dictionar… maghiar de literatura universala ofera, deocamdata, cea mai completa informatie sintetica despre scriitorii romani (peste 700 de articole). Cind cineva se aventureaza si persevereaza in vaste sinteze enciclopedice ale culturii, civilizatiei si literaturii universale ca Ovidiu Drimba, indiferenta de care se loveste este generala si totala. Si cam citi scriitori romani clasici se bucura de editii critice de Opere complete? Nu multi. Evident, exista si cauze obiective, dificultati de ordin tehnic, material si editorial. Dar, mai presus de orice, lipseste spiritul care face posibila realizarea unor astfel de proiecte de amploare.

Cultura romana nu a atins inca stadiul marilor culturi organizate, solide, disciplinate, capabile de intreprinderi de mari dimensiuni, sistematizate si de continuitate. Ea nu a facut inca, in esenta, saltul decisiv de la fragment la totalitate, sinteza si sistem, de la particular la general. Cine ar putea contesta ca imensa majoritate a volumelor din sfera studiilor literare (istorice si teoretice), de pilda, sint de fapt doar "culegeri". Aceste fraagmente sint cronici de actualitate, comenzi redactionale pe termene scurte etc. Ele au, indiscutabil, necesitatea si functionalitatea lor. Dar, s-ar spune, in cele mai multe cazuri, autorii nu au un plan propriu de studiu, un proiect personal, care sa-i absoarba, sa-i inchida in casa si in biblioteca. Tipul Z. Ornea este foarte rar. Publicistica ocazionala si poligrafia predomina. Cineva se lauda ca scrie simultan in… 10 (zece) reviste. Ne reaminteste de o zeitate indiana cu multe brate si miini si in fiecare cu un… pix. Mostra de poligrafie critica fara precedent. Unitatea de perspectiva si conceptie exista intr-adevar in unele din aceste fragmente. Nu insa si spiritul de sinteza si ierarhie, firul conducator al unei demonstratii strinse. Oricit de vie ar fi, uneori, o astfel de foiletonistica dilatata, ea lasa impresia unei permanente improvizatii, a unui diletantism debordant. Ce va "ramine" efectiv de pe urma acestei incontinente critice? Din pacate, prea putin. O cultura serioasa se construieste, in primul rind, cu si prin lucrari de referinta, de sinteza, de documentare si de ideatie sistematica. In nici un caz cu eterne foiletoane, uitate adesea de la o saptamina la alta, si talk-show-uri. Pasoptismul cultural a avut, in mod indiscutabil, intuitia profund constructiva a vastelor proiecte, fie si nerealizate integral. Iata de ce exemplul lor isi pastreaza intreaga actualitate si valoare.

Multe dintre aceste "fragmente" sint, chiar daca in mod inevitabil, prea "locale". Au adesea un aer vadit provincial. Autori, teme, prea putin deschise spre "universalitate". Cultura romana actuala este, mai ales dupa o lunga perioada de izolare, in situatia absoluta de a gasi o formula de sinteza intre particularitatile si necesitatile locale si totalitatea universala. Intre traditia istorica (deloc supralicitata) in orice domeniu si cea mai larga deschidere conceptuala, metodologica si documentara spre universalitate. Pare simbolic faptul ca Heliade Radulescu avea notiunea "literaturii universale" (si chiar planuia o "istorie" de acest tip) intr-o perioada cind, de fapt, nu exista nici macar… o literatura romana nationala.

Acest impuls, aspiratie, ideal universalist (cum vrem sa-i spunem) este si ramine capital. Unii pasoptisti ii dadeau chiar si o baza antropologica si internationalista. I.C. Bratianu, de pilda, in articolul-program al revistei Republica romana (1851): "… Legatura intima cu natiunile de aceeasi semintie si solidaritatea cu toate popoarele adica unitatea omenirei". Toate revistele pasoptiste ale epocii – de la Curierul romanesc la Dacia literara, pina la Propasirea si Republica romana – aveau programe culturale globale pentru ansamblul culturii romane si a tuturor compartimentelor sale. Ea era gindita ca o totalitate, ca o unitate organica. O cultura pulverizata in proiecte si initiative fragmentare, de stricta actualitate, supusa tuturor modelor are toate sansele sa ramina iremediabil minora. Spiritul romanesc s-a deschis efectiv spre universalitate prin pasoptism, inclusiv in domeniul culturii si in aceasta directie el trebuie sa continue si sa se dezvolte. Conceptualizarea si ideologizarea acestei aspiratii ramine o necesitate de prim ordin. Pentru o astfel de operatie, nu "metafora", "simbolul", "poezia" in general, ramin metodele esentiale, ci ridicarea la "idee", "concept" si "sistem". Acest salt calitativ va constitui, cindva, adevarata "schimbare la fata" a culturii romane.

Enciclopedismul universalist – specific esentei culturii pasoptiste – pune cu toata acuitatea si problema originalitatii. A creatiei si imitatiei. Sub toate aspectele. O problema capitala si ieri, la inceputurile culturii romane moderne, si azi. O cultura romana doar de eterni imitatori, epigoni, discipoli si "elevi", batuti cel mult condescendent pe umeri? Doar de pastisori, compilatori si traducatori? Sau o cultura capabila si de initiative proprii, de solutii originale, de sinteze personale, intro perioada in care, intr-adevar, interdependenta culturala, de tot mai larga mediatizare, reprezinta realitatea fundamentala a epocii? Nu este vorba de nici un "complex", ci de necesitatea si exigenta fireasca a cit mai multe creatii si solutii originale posibile. In toate domeniile si pastrind toate proportiile. De necesitatea de a pune in valoare, totusi, "mintea, inima si bratele noastre", cum se exprima si articolul-program al Republicii romane (1851). De a construi o cultura romana prin eforturi proprii, care sa dea o expresie substantiala si bine personalizata tuturor virtualitatilor, efectiv creatoare, de care dispunem.

O astfel de cultura nu poate iesi din neant. Ea are nevoie de un punct de sprijin si de plecare. De o "baza" si o "rampa de lansare". Pasoptistii, chiar si cei mai "occidentalizati", au preconizat deci, in primul rind, inspiratia "nationala". Au facut un apel deschis si insistent la istoria nationala si la literatura populara. Inclusiv la "obiceiurile noastre… destul de pitoresti si poetice", la frumusetea peisajului national. "Limba, suvenirurile, obiceiurile… trebuiesc lucrate". In felul acesta vom "forma o literatura nationala". Articolele-program ale Daciei literare (1840), Junimei romane (1851) si a altor publicatii ale epocii se revendica de la o astfel de "traditie".

Principiul ramine, in esenta, permanent valabil, prin reactualizare si reformulare. Cu atit mai mult cu cit orice "traditie" se imbogateste mereu, proces organic in continua evolutie si dezvoltare. El se perfectioneaza si se nuanteaza in permanenta. Pasoptistii aveau si ei notiunea foarte precisa a traditiei deschise, perfectibile, pusa insa pe baze solide, receptiva, in acelasi timp, la toate "innoirile timpului". Din care cauza, M. Kogalniceanu, N. Balcescu, A.T. Laurian (si altii) au publicat izvoare istorice, cronici, colectii de documente. Au scris primele istorii nationale, in spirit modern, pe atunci romantic. "O istorie cu adevarat nationala ne lipseste", constata N. Balcescu (1844). Dorintele Partidei Nationale in Moldova (1848) acuza, intre altele, regimul Regulamentului organic ca "ne-a taiat toata relatia cu trecutul, fara a ne intemeia prezentul". Este ceea ce a facut, timp de decenii, si regimul comunist. Conceptul de "regeneratie" – atit de specific "pasoptist" – devine astfel de cea mai urgenta actualitate. In felul acesta se restabileste o noua "relatie cu trecutul". Si, totodata, se "intemeiaza" un nou "prezent". El nu poate fi decit modern. Dar cu o infrastructura traditionala bine asimilata, filtrata si ferita de orice impuritati si supralicitari. Ne putem intreba daca intreaga noastra traditie ideologica, pasoptist-liberala in primul rind, este bine cunoscuta si pusa si in valoare, in intreaga sa complexitate si semnificatie. Sinteza dintre conceptele moderne si reperele traditionale (cite sint) constituie o necesitate imperioasa a culturii ideologice actuale.

Momentul pasoptist a fost si prima explozie a ideii de libertate a culturii romane. O afirmare memorabila, revolutionara si profund creatoare. Caci, intr-adevar, libertatea este "conditiunea cea dintii a toata cultura omeneasca", "fara libertate nu e cu putinta cultura" (S. Barnutiu, 1848). Libertatea de expresie, a tiparului si suprimarea cenzurii sint principii inscrise in Proclamatia de la Islaz si Dorintele Partidei Nationale… Lupta impotriva cenzurii, aspectele sale politice si ideologice esentiale, in acea perioada, au fost evocate de noi cu alt prilej (Sfera Politicii, 51, 52, 1997). Din perspectiva strict culturala, este de subliniat mai ales spiritul intransigent si absolut al acestei revendicari: "Ne pastram dritul absolut de a ne exprima opinia asupra orice scriere data la iveala". "Libertatea presei nu o iubim numai pentru noi, o iubim chiar si contra noastra, o iubim pina si in excesele ei", conform programului ziarului Steaua Dunarii (M. Kogalniceanu, 1855). Nu cunoastem o formula mai radicala in intreaga cultura romana.

Proclamarea libertatii de expresie ramine in planul programului politic revolutionar. Revendicarea drepturilor intransigente ale spiritului critic se inscrie pe un plan mai inalt: al libertatii de gindire, judecata si analiza, in sens profund antiintolerant, antidogmatic si antisuperstitios. Inca in perioada Revolutiei franceze, un raport consular semnala, la Iasi, existenta unor boieri capabili "sa judece". Nuanta rationalista, efectiv noua, este esentiala. Spiritul critic se exercita erga omnes. El stie "judeca bine si drept", respinge "credinta desarta". Lupta pentru "libertatea duhului" il caracterizeaza. Sint formule pe care le intilnim si la S. Barnutiu in 1838, in 1841. Un articol al sau, scris in spirit foarte iluminist-rationalist, se intituleaza chiar "credinta desarta (superstitia"). Steaua Dunarii, in 1855, se declara "contra tuturor semizeilor". A personalitatilor proclamate (sau autoproclamate) deasupra oricaror obiectii. A cultului personalitatii, cu vechi antecedente romanesti.

Tradus in limbaj modern, actual, spiritul critic se poate exercita si impotriva tuturor "maestrilor spirituali", "directorilor de constiinta", filosofilor guru, "capitanilor filosofici". El are acest drept imprescriptibil si inalienabil. Orice "autoritate" sau "glorie" cad sub critica. Pentru libertatea spiritului critic s-au indurat persecutii teribile, inchisoare, interdictii etc. Unele spirite critice au sfirsit pe rug. Spiritul critic combate toate ideologiile totalitare, inclusiv in Romania. Problema isi pastreaza intreaga actualitate si dupa 1989, cind filosofii irationalisti dintre cele doua razboaie au revenit masiv si ofensiv la suprafata. Au dreptul, bineinteles, sa fie reeditati si comentati. Dar sa fie si contestati, de la caz la caz, dintr-o perspectiva diametral opusa: critica, rationalista, antimitica, antimistica, laica, democratica si proeuropeana. Nu exista cultura de tip critic-liberal fara pluralismul opiniilor, fara solutii si formule alternative, "revizuiri" si chiar contestatii radicale, in principiu perfect legitime.

Ceea ce, de altfel, incepe sa se observe si in cultura noastra, pe scara tot mai larga. Extrem de semnificative sint lucrari (anticipate de Vlad Georgescu) de tipul O istorie sincera a poporului roman, de Florin Constantiniu (1997). Si mai radical este Lucian Boia, Istorie si mit in constiinta romaneasca (1997). Actiunea de demitizare continua salutar prin Miturile comunismului romanesc, sub directia aceluiasi spirit independent Lucian Boia (1998). Gindirea libera, fara dogme, care nu se lasa intimidata nici de conceptii si ierarhii oficiale, nici impuse de sefi de scoala indigeni, nici de filosofi la "moda", nici de intelepti orali "legendari" (gen Petre Tutea, de pilda) se loveste, in continuare, de mituri care nu rezista la analiza, de prejudecati si idei tabu si de o stranie amnezie a existentei unei traditii, totusi reala, a spiritului critic romanesc.

Intr-o carte recenta (amintita), de bun nivel, Cum este posibila filosofia in estul Europei, de Stefan Afloroaiei (1997), autor iesean, o alta carte aparuta, intimplator, tot… la Iasi, Spiritul critic in cultura romaneasca, de G. Ibraileanu (1908), este insa ignorata. Se aminteste fugitiv, in prefata, de critica "formelor fara fond". Dar problema nu este deloc studiata, desi reprezinta primul mare exercitiu al spiritului critic romanesc. El este initiat si dezvoltat, in sfera sociala si culturala, inca de pasoptism. Ne aflam in neplacuta situatie de a aminti si de o contributie a noastra, tot intr-o publicatie… ieseana, din 1968, reluata in Pentru Europa (1995): "Din istoria teoriei ‘forma fara fond’ ". Putem fi, intr-adevar, ignorati. Dar cind nu amintesti si nu analizezi autori si ideologi liberali de importanta lui E. Lovinescu sau Stefan Zeletin (acesta din urma nici macar amintit), lucrurile se complica. Se explica insa usor prin intimidare si contagiune negativa, prin ocuparea intregii scene filosofice romanesti actuale de catre un anume "socratism" de un imens prestigiu. El este recunoscut ca model filosofic inegalabil si singura "filosofie" posibila. Ceea ce reprezinta cel putin o exagerare.

S-ar spune ca "spiritul critic" este cu desavirsire absent din filosofia Europei de Est. Din reflexia romaneasca, in orice caz, ceea ce nu corespunde deloc adevarului. Acest spirit se cere doar dezvoltat, modernizat si sistematizat. Avem imperioasa nevoie de o cultura romana critica. La nivelul presei curente, absenta totala a spiritului critic are uneori aspecte de-a dreptul diletante si distractive: "Traci" de fantezie, care scriu poezii in diferite alfabete, descoperirea cetatii Troia a doua oara, la… Histria, localizarea regatului Amazoanelor in zona… Timisoarei etc. etc. "Somnul ratiunii" nu naste, in astfel de cazuri, "monstri", ci doar teme umoristice si ridicole.

La fel de importanta si nu mai putin actuala este si problema "integrarii europene" a culturii si literaturii romane. Si in acest domeniu, extrem de sensibil, dominat pina azi de grave complexe, pasoptistii sint marii nostri precursori. Teoreticieni si practicieni de prim ordin, cu spirit incontestabil de initiativa, de mare elan constructiv, adesea cu accente mesianice. Ei sint chiar autorii marelui mit "european" (anticipati inca de iluministi), amestec de mistificare patriotica ingenua si iluzie pioasa si stimulativa. Citim in Introductie la Dacia literara: "Literatura noastra facu pasuri de uriesi si astazi se numara cu mindrie intre literaturile Europei". Asa se credea inca din 1840. Asa se crede si azi, cu atit mai mult – in cercurile conventional-oficiale si ale "vietii literare" – in 1998. Cit adevar si mai ales autoiluzionare intra intr-o astfel de convingere nu vom discuta acum. Dar citeva realitati si realizari pasoptiste sint si ramin incontestabile. Ele indica, de pe acum, unele metode si "tehnici de integrare". In perioada lui global village si a "mondializarii" culturii multi media, ele trebuie privite cu toata atentia si seriozitatea.

Pasoptistii sint primii intelectuali romani care si-au dat seama ca pentru a face cunoscute, pe plan international si sub toate aspectele, realitatile romanesti si legitimitatea luptei lor, ei trebuie sa se exprime si sa militeze intr-o limba de circulatie internationala. Pe atunci, dominanta era limba franceza. De unde publicatiile in aceasta limba (nu putine), in diferite genur,i ale lui M. Kogalniceanu, N. Balcescu, Heliade Radulescu si altii. Intr-o noua faza, traduceri sau autotraduceri de literatura si poezie ale lui V. Alecsandri si D. Bolintineanu, de pilda. Este evident ca pasoptistii deschideau un drum care trebuie continuat cu maxima energie, diligenta si, bineinteles, cu alte mijoace. In al doilea rind, ei aveau o perceptie extrem de realista a importantei si eficientei, in astfel de activitati, a relatiilor personale – si pe diferite planuri – cu personalitatile occidentale influente.

Evident, virful istoriei si al politicii franceze sufla pe atunci, cu putere, in pinzele noastre. Dar cind cultura si literatura romana a mai avut de atunci (pentru a ne limita doar la zona franceza) o mai mare pleiada de prieteni de un asemenea considerabil prestigiu si influenta? Nume ca Jules Michelet, E. Quinet, Ledru-Rollin, P. Bataillard si altii nu au mai fost vreodata egalate. Si, ceea ce este cel mai important, "mobilizate" pentru o cauza romaneasca generala. Nu pentru cultivarea pur publicitara (si, in definitiv, egoista) a unei opere strict personale. Cum au procedat, dupa 1940, sa spunem, unele personalitati ale exilului literar romanesc. Fara a intra, acum, in amanunte, putem afirma cu toata certitudinea ca distanta dintre cele doua mentalitati si "stiluri" de publicitate este considerabila. Net in favoarea pasoptistilor. Mult mai dezinteresati personal si animati, mai ales, de un mare ideal colectiv national.

Azi se mizeaza in continuare – excesiv, dupa noi – pe initiative oficiale, manifestari festiviste, congrese si colocvii, "tirguri de carte", "atasati culturali" etc. Nu negam deloc posibilitatea, in anumite cazuri precise, a unor realizari si din partea acestor "foruri". Dar nu trebuie uitat ca publicatiile in limbi straine ale pasoptistilor au fost, de la inceput si pina la sfirsit, initiative strict particulare, autofinantate (adesea cu mari sacrificii), fara nici o subventie de la un anume… minister sau… procent din PIB. Un exemplu, eminent, ramas pina azi neegalat. In acest domeniu (avind si o mica experienta proprie) eficiente si functionale sint doar initiativele si relatiile personale, o oferta editoriala adaptata si sincronizata cu piata occidentala (specializata sau de mare tiraj), un sistem de reciprocitati (care presupune, neaparat, si publicatii romanesti in limbi straine), o foarte buna difuzare etc. Adica exact ceea ce… aproape ca lipseste cu desavirsire…

Problema integrarii europene, deschisa de pasoptisti, produce, chiar de pe atunci, si prima "criza" de identitate a culturii romane. Ea nu este solutionata satisfacator nici pina azi, deoarece se confunda mereu valorile absolute si de circulatie, realizarile personale si cele colective, prestigiul national global al unei culturi si (putinele) succese individuale reale etc. Tema, la ordinea zilei, preocupa foarte atent mai ales pe Matei Calinescu intr-o carte in pregatire despre "enigmele identitatii". Poate – si chiar trebuie reamintit cu acest prilej – ca pasoptistii, atit de occidentalizati in toate aspiratiile lor, aveau, in acelasi timp, si constiinta diferentierii si specificitatii nationale. Ideea revine adesea. C. Bolliac, intre altii, dorea ca "tara noastra sa ramiie cu deosebit caracter intre toate tarile din lume!" (Mozaicul social, 1858). Ideea satelizarii depersonalizate, a unei simple si banale colonii culturale era deci respinsa din start. Ceea ce nu se numeste, in nici un caz, "nationalism". Ci, in cel mai bine inteles spirit pasoptist, originalitate, personalitate, indiviualitate, deci autenticitate, cooperare si parteneriat cultural, in conditii pe cit posibil egale. In nici un caz nivelare mecanica si lipsa de personalitate. Si nu depinde decit de eforturile noastre reale de a da un continut, cit mai profund si original, acestui "deosebit caracter". In conditii de maxima deschidere si libertate de creatie. Restul nu este decit frazeologie si demagogie patriotarda si nationalista.

Dar modelul pasoptist nu se opreste aici. El ofera si primul mare exemplu romanesc de cultura "disidenta", alternativa, paralela, radical opusa culturii oficiale. O necesitate vitala, permanenta a culturii romane si, in definitiv, a oricarei culturi. Ea nu se poate niciodata dezvolta in cadre sclerozate, academizate si represive. Cultura de tip "anticanonic", pasoptismul cultiva si consacra toate virtutile culturii independente, critice, "revolutionare" in esenta. O forma de democratie si libertate, de patriotism critic autentic. Acest moment psihologic este definit de unii scriitori chiar ca O forma de disperare: "De altfel, patriotismul inteles ca analiza critica, oricit de amara, dar si ca instrument de autodepasire, nu se dezvolta decit in climatul creat de exercitiul democratic" (Ana Blandiana, in Romania libera, 14 februarie 1998).

Pasoptismul lanseaza, in felul acesta, primul "manifest" – care poate fi intitulat "Pentru o cultura liberala". Nu trebuie uitat ca reactualizarea sa vine dupa decenii de dictatura, dogmatism, cenzura si represiune spirituala. Dupa cum se exprima si politologul Stelian Tanase, "regasirea organicitatii, dupa fracturile produse de represiune si cenzura, de monologul ideologic" (Revolutia ca esec, 1996). De unde si marea sa semnificatie istorica. Aceasta noua cultura liberala se revendica, in esenta si in primul rind, de la principiile liberalismului clasic si ale neoliberalismului, reamintindu-si in acelasi timp si de acesti mari precursori, in genere uitati. In nici un caz, o cultura ideologica neoliberala, de simpla parafraza si de compilatie. Un colaj de citate neasimilate. El este lipsit de orice valoare.

O astfel de cultura, de traditie si inspiratie pasoptist-liberala, nu este posibila decit intr-un nou tip de societate: citadina, proocidentala, capitalist-burgheza – cu o mare pondere a paturii mijlocii –, democratica, laica, pluralista. Ea se opune deschis culturii traditionalist-autohtoniste (izolationista, nationalista, xenofoba, etnicista, cu structuri mentale si sociale rurale dominante) si etatiste, centralizate, autoritare, dirijiste. Dupa cum observa acelasi Stelian Tanase, intr-o densa schita de tipologie, Trei culturi (1995), "acest tip de cultura (liberala), cu toate ca are radacini in generatia de la 1848, este relativ marginal dupa 1989". Este raspindit doar in unele medii intelectuale, civice si in rindurile oamenilor de afaceri. O puternica dovada in acest sens este si faptul ca mentalitatea scriitorului "liber profesionist" (pe care Heliade Radulescu, M. Kogalniceanu si altii o aveau la timpul lor) este inca putin asimilata. Domina in continuare psihologia scriitorului sinecurist, functionar de stat, a "artistului de stat" (dupa formula lui Miklos Haraszti). Eternul intretinut parazitar al "statului-providenta".

Un anumit sprijin economic acordat culturii este, bineinteles, necesar. Dar pus pe cu totul alte baze: strict selective, contractuale, cu obligatii si termene precise, in concordanta si cu legile economice ale pietii. O carte, o revista, un spectacol etc. trebuie sa se si vinda. Ele au si un pret, o valoare comerciala. Si au deci nevoie si de o anume "reclama" si "publicitate". Ne amintim de inca un pasoptist, nu foarte cunoscut, M.A. Corrandini: "Nu-i publicitate unde nu-i literatura si nu-i literatura unde nu-i incurajare" (1845). De acest tip, mediatic. Acst suflu… pasoptist nu a atins inca, se pare, unele… "uniuni de creatie". Cu nu chiar foarte putini membri de formatie si mentalitate sinecurist-ceausista…

Noul spirit cultural are inca doua note caracteristice. Pasoptistii, cum bine observa si Paul Cornea, sint Oamenii inceputului de drum (1974). Au – dupa cum am amintit – pasiunea, obsesia, mesianismul chiar, al "inceputului". In toate domeniile. Dupa 1989, asistam – in mod evident – la un nou "inceput" cultural. Iar in unele domenii, acest pinierat este absolut: cazul politologiei, cel mai original aspect al noii culturi romane libere. Alte domenii, care vegetau din cauza controlului riguros si al cenzurii, sint promise unui nou "inceput", unei noi dezvoltari: teoria literaturii, istoria ideilor, literatura comparata, critica ideilor literare. Dar si metafizica, speculatia filosofica in general, filosofia analitica etc.