In toamna acestui an, la o editura londoneza, va vedea lumina tiparului volumul Politica extremei drepte, al carui subtitlu ridica intrebarea daca avem sau nu de-a face cu un fenomen marginal sau cu unul care incepe sa ocupe un spatiu central in viata politica contemporana. Redactorul volumului, Paul Hainsworth, mi-a facut onoarea sa ma roage sa contribui la acest volum cu un capitol despre Romania postcomunista. Cei familiarizati cu anevoiosul proces al aparitiilor volumelor colective stiu bine ca, pe linga alte "surprize" care fac ca mai niciodata o carte sa nu poata fi tiparita la data preconizata, asemenea volume au impedimentul de a depinde de disponibilitatea sau indisponibilitatea fiecaruia dintre autori de a produce la timpul convenit atunci cind tomul a fost conceput. Asa se face ca si contributia subsemnatului la acest volum, care trebuia sa vada lumina tiparului in 1997, se extinde numai asupra perioadei "iliesciene" a Romaniei postcomuniste.

Nu as fi mentionat aici aparitia volumului (prietenii imi reproseaza de ani de zile un antitalent la ceea ce se numeste Public Relations) daca unele aparitii, din ce in ce mai frecvente, din ce in ce mai stridente, din presa romana in ultimele luni nu m-ar fi fortat sa imi pun intrebarea cum as fi incadrat aceste aparitii in articolul din tomul ingrijit de Hainsworth. Nu as fi avut nici o dificultate teoretica, ba dimpotriva, una dintre tezele principale ale articolului in cauza fiind aceea ca un fenomen ce parea marginal si produs de marginalizati acapareaza din ce in ce mai multe segmente ale spectrului politic asa-zis democrat. Numai ca, fara a ignora anumite semne ingrijoratoare venite pina in 1996 si din partea opozitiei, analiza acestora din urma se concentra asupra politicii vizibile si mai putin vizibile promovata de principalul partid aflat la putere in acea perioada. Dar, marturisesc, as fi avut serioase dificultati de natura personala.

Dificultatile de aceasta natura au contribuit si la aminarea publicarii acestor rinduri. Prefer sa las altora banalitatile de genul "prieten mi-e Platon, dar mai prieten imi este adevarul", mai ales ca Platon nu imi este citusi de putin prieten. Nu as dori sa traiesc, nici ca "filosof" si cu atit mai putin ca "simplu cetatean", in "Republica" platoniana. Iar celor care se intreaba de ce, le recomand (re)citirea lui Karl Popper. Dar de Dorin Tudoran am considerat ani de zile ca ma leaga o prietenie, pe alocuri contorsionata de distanta si poate de "binevoitori". Si chiar daca nu pot spune acelasi lucru despre legatura pe care am avut-o cu Nicolae Manolescu, ea a fost destul de puternica pentru a ma determina sa-i sustin public candidatura la alegerile prezidentiale din 1996. Iata-ma insa deja in curs de a ma angaja intr-un detestabil (din punctul meu de vedere) spectacol de "streap-tease intelectual". Or, tocmai concluzia (dupa citeva nopti nedormite) ca un asemenea spectacol nu poate fi evitat, m-a determinat sa tergiversez scrierea acestor rinduri. La toate acestea se adauga si faptul ca numai rareori, si dupa multe reticente, am intervenit in polemici in Romania. Este vorba, pentru a imprumuta fericita sintagma a Monicai Lovinescu, de o "minima decenta". Una este sa analizezi lucrurile de la distanta cu instrumentele politologului cunoscator (iertata fie-mi lipsa de modestie) al evolutiilor politice si al unei culturi politice, si alta este participarea la aceste evolutii. Dupa decembrie 1989, si de la distanta, alternativa decenta la aceasta participare este tacerea. Exilul (daca aceasta notiune mai are azi vreun sens, si nu cred ca are), avind insa si o latura subiectiva, ramine un punct de reper care aparent ofera scuza "participarii de la distanta". Continuind insa detestabilul spectacol al despuierii intelectuale publice, marturisesc ca nu ma consider "un exilat". Cu atit mai mare deci reticenta de a interveni in polemicile zilei. Exista insa si cazuri de forta majora. Vreme de citeva luni mi-am impus tacerea, in asteptarea unor replici din partea elitei intelectuale etnic majoritara la articolele din Romania literara, incepind cu numarul 9 din acest an, precum si la citeva articole aparute in revista 22. Replicile, timorate sau foarte-foarte retinute, au venit numai din partea unui Zigu Ornea si a lui Andrei Cornea. Pacat. Dar, in aceste conditii, multe din considerentele pe care le mentionam mai sus isi pierd valabilitatea.

Aceleasi conditii iesite din comun imi impun abandonarea "distantei cercetatorului" fata de obiectul cercetarii sale. Este, vreau sa sper, o exceptie. Este, in acelasi timp, si un abuz de ospitalitate pe care Sfera Politicii si directorul ei au oferit-o in trecut cu generozitate contributiilor mele la intelegerea fenomenului politic romanesc, si nu numai. Si totusi, atit cit imi ramine din rigurozitatea cu care am fost invatat, ca orice articol "stiintific" are datoria sa inceapa cu o introducere inainte de a intra in miezul argumentului, ma obliga sa definesc subiectul acestor rinduri. Este vorba de metamorfozarea unor intelectuali considerati, pe buna dreptate pina nu demult, drept personalitati simbolice ale gindirii "liberale", "pro-ocidentale" si "antiautohtoniste". "Studiul de caz" se refera in special la Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran, dar ar putea fi cu usurinta extins. Mai mult, este vorba de ingrijoratoarea alunecare a acestor intelectuali in capcanele "teoriilor conspirative", teorii care, cum aratam in alt context in paginile acestei reviste in urma cu citeva luni (Sfera Politicii nr. 55/1997), sint "ideologice" (in sensul folosit de Hannah Arendt) si in acelasi timp tautologice, oferind "explicatii" axiomatice. Ca aceste explicatii, care nu sint nimic altceva decit "cautarea inamicului" acolo unde iuresul evolutiilor sociale produce o dezorientare mai mult sau mai putin generala, devin singura explicatie aparent rationala, nu este nimic surprinzator. Nicolae Manolescu ajunge sa isi asume pozitii simlare cu cele ale unui Dan Zamfirescu, autorul Razboiului impotriva poporului roman (Roza vinturilor, 1993), cu a carui ridiculizare incepea Dreptul la normalitate (Litera, 1991). Cel putin tot atit de surprinzatoare sint personificarile acestor apostaze venite din pana unui Nicolae Manolescu sau a curajosului disident anticeausist Dorin Tudoran, ale carui luari de pozitie impotriva national-comunismului au fost aproape fara de pereche. In ciuda aparentelor, acest articol (mai bine zis, reactie) nu vine sa apere "cauza evreilor" din Romania, cu atit mai putin sa contribuie la scolastica holocaustului. Problema ridicata apartine unui spectru mai larg, afectind mai degraba prezentul si viitorul Romaniei, decit prezentul si viitorul evreilor in aceasta tara, ale caror solutii vor fi, oricum, biologice. Dar nu mai putin surprinzatoare este lipsa de cunostinte a acestor intelectuali presupus occidentalizati in ceea ce priveste dezbaterea ce are loc in rindul cercetatorilor evrei (dar nu numai) ai holocaustului. Pentru a fi in masura sa aprobi sau sa dezaprobi pretinsa "monopolizare a suferintei", mi se pare necesar, ca prim pas, sa renunti la cunostinte acumulate, vai, din surse secundare sau tertiare, in cazul cel mai fericit.

Dreptul la normalitate- trecut si prezent –

"Eroarea mea si a altora dupa Revolutie", scria domnul Manolescu in 1991, "a fost de a crede ca dimensiunea nationalista isi va pierde automat din putere, ca lumea va intelege ca ea nu a fost decit o arma printre altele folosita de Ceausescu impotriva noastra, a tuturor, romani, evrei, germani sau unguri. In realitate, diversiunea prinsese radacini adinci si nu putea pieri peste noapte." Tot cam pe atunci, criticul literar a carui atentie se indrepta din ce in ce mai mult catre "politic" observa ca, in ciuda dorintei unanim impartasite de "a intra in Europa", era "destul ca occidentalii sa exprime cele mai mici rezerve cu privire la politica actualei conduceri pentru ca ea sa se zbirleasca". Realitatea, scria Manolescu, era ca "guvernantii nostri doresc sa fie acceptati in Europa din ratiuni materiale si de prestigiu, dar nu isi dau aproape deloc silinta sa se comporte ca niste europeni. In loc ca alaturarea noastra de tarile lumii civilizate sa fie spontana si naturala, ea a devenit ‘o problema’" (Dreptul la normalitate, pp. 172-173, 176-177). Tot "o problema" pare sa fie si astazi. Dar cauzele acesteia s-au schimbat. S-ar parea ca in opinia domnului Manolescu ele nu mai sint endogene, ci exogene. Cum s-a produs aceasta radicala schimbare de optica?

Adevarul este ca, in cautarea raspunsului, nu stiu de unde sa incep. Sa incep cu publicarea, la sfirsitul anului 1996, a Jurnalului lui Sebastian, si reactiile, de multe ori abia-mascat agasate, la ecoul pe care l-a trezit acest document? Sa incep cu reactiile, mai putin mascate, la protestul cu care a fost intimpinat demersul procurorului general al Romaniei de a declansa recursul pentru reabilitarea post-mortem a celor opt membri ai guvernului Antonescu? Sau sa incep cu acuzele aduse lui Radu Ioanid si Alexandrei Laignel-Lavastine pentru articolul publicat in Le Monde in urma cu citeva luni?

Cum memoria colectiva e scurta, cred ca ultima cale este cea mai nimerita. Deci, "la inceput a fost sfirsitul". Si, din punct de vedere al datei la care astern aceste rinduri, "sfirsitul" se numeste "Ce inseamna sa fii rasist", titlul articolului de fond din Romania literara, din 20 mai 1998. Ioanid si Laignel-Lavastine sint acuzati ca ar lasa impresia cititorului francez ca ideea reabilitarii maresalului Antonescu "ar fi impartasita de toti romanii, bine cunoscuti pentru antisemitismul lor latent". Citesc si recitesc articolul si nu gasesc nici in ruptul capului nici una, nici alta. Unde, in ce parte a articolului, este vorba de toti romanii? A opera cu asemenea generalizari ar fi, intr-adevar, stupefiant din partea unor cercetatori nu chiar vestiti pentru incapacitatea cu care ar face uz de materialul brut al investigatiilor lor. Pot insa sa ofer domnului Manolescu rezultatele unei investigatii IRSOP din prima jumatate a anului 1995. La acea data, potrivit celor publicate la 9 mai 1995 in Adevarul, 62% dintre cei chestionati aveau o "opinie buna" despre fostul conducator al statului.

E mult? E putin? Ar fi domnul Manolescu de acord ca este cel putin ingrijorator? Si cum, de atunci, s-au inmultit destul de mult volumele si articolele disculpante si elogioase, crede domnul Manolescu ca ar fi exagerat sa presupunem ca in anul de gratie 1998 ponderea celor care au aceasta opinie a ramas cel putin aceeasi ca in urma cu trei ani? Cum nu cunosc nici o alta ancheta similara publicata de la acea data, orice supozitie este, desigur, legitima. Asa cum legitim este, fara indoiala, sa afirmi, asa cum o fac cei doi autori in articolul publicat la 28 ianuarie (si nu "in aceasta primavara", cum scrie domnul Manolescu, pentru ca tot veni vorba de exegeza exactitatii), ca avem de-a face cu un "cult foarte consensual". "Consensual", desigur, nu inseamna "general" si nici "toti", iar 62% (de n-or fi intre timp mai multi) este o cifra care se inscrie, desigur, in rigurozitatile necesare aplicarii acestui termen. Cei doi mai afirma ca "mitul Antonescu" este departe de a fi "doar apanajul formatiunilor ultranationaliste" (am citat din traducerea publicata in revista 22, nr. 7, 17-23 februarie 1998, acompaniata de o introducere la care voi reveni). Este aceasta o afirmatie inexacta?

Raspunsul poate fi gasit chiar in colectia Romaniei literare. La sfirsitul anului 1995, in numarul 51-52 al revistei, domnul Manolescu explica cititorilor de ce refuza sa publice replicile Lyei Benjamin si ale lui Radu Ioanid la recenzia facuta de Mihai Stoian (in nr. 46 al revistei) cartii lui Florin Constantiniu si Ilie Schiper, Trecerea Nistrului – 1941: O decizie controversata. Motivul? Cele doua replici erau "tendentioase". In cazul lui Radu Ioanid, din a carui carte Stoian cita facind un inadmisibil colaj de "citate in citate", recenzia mai adauga si acuza ca Ioanid ar fi fost – "el sau parintele lui" – activist CC al UTM. Las la o parte, deocamdata, problema "pacatelor parintilor", la care, totusi, voi reveni. Dar unui atac la persoana nu i se poate raspunde decit oferind celui atacat un spatiu editorial de aceeasi anvergura. Se explica insa cititorului ca, pe de o parte, Stoian recunoaste ca nu-si aminteste exact, iar, pe de alta parte, ca Antonescu nu poate fi judecat numai din perspectiva crimelor impotriva evreilor. Faptul ca aceste crime erau minimalizate in recenzie parea sa nu fi jucat vreun rol in decizia editoriala care, in fapt, ii admonesta pe cei doi aratindu-le ca cititorii s-au cam saturat de aceasta viziune unilaterala si subiectiva a maresalului. Nu pot sa spun ca argumentul era total neconvingator, mai ales ca dl. Manolescu se declara a nu fi citusi de putin un admirator al maresalului. In orice caz, a fost destul de convingator pentru mine spre a-l considera un "accident" si a-mi alatura semnatura la sustinerea candidaturii domniei sale in cadrul campaniei pentru presedintie, initiata de Mihnea Berindei, cu mai putin de un an mai tirziu.

Revin insa la "Ce inseamna sa fii rasist". Laignel-Lavastine si Ioanid mai sint acuzati de faptul ca "o parte din informatiile furnizate in articol erau necontrolate". Las la o parte nefericita alegere, dl. Manolescu dorind, desigur, sa scrie "neverificate". Aceeasi acuza le este adusa celor doi autori de catre Gabriela Adamesteanu si Rodica Palade in introducerea la articolul lor publicat in revista 22, introducere ce poarta emblematic titlul de "Fascism si Comunism". Emblematic – pentru ca titlul trebuie citit pe fundalul unor articole aparute, spre marea mea mirare, anterior in revista, precum si pe cel al unor articole ce urmau sa apara, si nu numai in revista condusa de cele doua doamne.¹ Se afirma, in aceasta introducere, ca "intilnirea de la Muzeul Taranului Roman nu a fost consacrata lui Corneliu Zelea Codreanu, ci partizanilor care au luptat in munti impotriva comunismului. Faptul ca printre cei care au luat cuvintul la aceasta intilnire au fost si legionari nu inseamna ca manifestarea a fost confiscata in folosul omagierii Garzii de Fier". Cele doua autoare par a nu fi citit relatarea publicata despre intilnirea de la 6 decembrie 1997 in Romania libera din 8 decembrie. Faptul ca portretele Capitanului au aparut in momentul in care presedintele Constantinescu a parasit sala arata ca sustinatorii legiunii sint mai constienti de imaginea negativa ce se poate reflecta asupra presedintelui decit este SRI-ul, care ar fi avut, totusi, datoria sa-l avertizeze ce se ascunde in spatele comemorarii luptatorilor din munti. Faptul ca ministrul de Interne, Gavril Dejeu, a acceptat sa faca parte dintr-un comitet a carui componenta era majoritar legionara ramine, pentru mine, inexplicabil.

Desigur, domnia sa a avut un frate luptator in rezistenta, lichidat de comunisti, ceea ce nu inseamna ca acesta ar fi fost legionar. Este insa cel putin o naivitate sa crezi ca legionarii, care au format totusi o buna parte a rezistentilor, vor renunta la incercarea de a se impune in fruntea unui comitet format pentru cinstirea memoriei acestora. Nici eu, daca as fi in locul lor, nu as face altfel. Indiferent de ceea ce ne desparte (cam totul!), au aceasta datorie fata de camarazii lor. Chiar daca, asa cum arata Dennis Deletant in "Addenda" versiunii romanesti a recent-publicatei Carti negre a comunismului (p. 745), ei nu erau chiar majoritari printre rezistenti.

Ma vad, din pacate, nevoit din nou sa fac o digresiune. Legionarii au avut in inchisori un comportament exemplar, in covirsitoarea lor majoritate. O atesta nu numai memoriile unui Ion Ioanid in capodopera sa literara, dar si citeva memorii ale sionistilor, ca de exemplu Theodor Lowenstein-Lavi. Acest comportament i-a determinat pe multi dintre cei intrati in puscarii fara sa fi fost legionari sa se converteasca la acest crez acolo, sau cel putin la antisemitism. Salut sinceritatea unui Ion Ioanid, chiar daca ea nu-mi face placere. Si o prefer fariseismului multor altora. Dar problema care se pune este daca suferinta comuna in gulagul comunist este suficienta pentru a sterge distinctia dintre cei azvirliti in aceste temnite deoarece erau democrati si cei care (de multe ori in prelungirea intemnitarii lor de catre Antonescu) au opus un totalitarism celuilalt. In ochii mei, cel putin, o asemenea identificare este o impietate la adresa unui Iuliu Maniu, pentru a mentiona doar unul din citeva zeci de mii de nume de democrati funciari exterminati de comunisti.

Si, astfel, ajungem la "problema" Memorialului de la Sighet, imputata de autoarele din revista 22 si, probabil, apartinind categoriei informatiilor "necontrolate" la care se refera domnul Manolescu. Numai ca aceste informatii au fost "controlate". Un jurnalist american rezident in Germania, care a participat la ultima intrunire de la Sighet, s-a adresat autoritatilor de la Bonn, cerind explicatii pentru faptul ca el, prin impozitele sale, finanteaza o fundatie care pune in aceeasi categorie fosti fascisti si luptatori democratici, asa cum se intimpla, potrivit acestui jurnalist, cu inscriptiile memoriale de la Sighet. Ma aflu in posesia acestui "memoriu despre memorial". Mai mult, intr-un exceptional articol publicat de William Totok in primul numar din acest an al publicatiei Halbjahresscrift für südosteuropaische Geschichte, Literatur und Politik, Memorialul de la Sighet este analizat dintr-o perspectiva asemanatoare, analiza lui fiind acompaniata de o ilustratie a uneia din inscriptiile memoriale unde, alaturi de Gheorghe Tatarascu si arhiepiscopul Alexandru Todea, apare si numele generalului Eugen Zvidanek, subsecretar de stat pentru problemele "romanizarii" in guvernul antonescian. De altfel, imi amintesc ca si Doina Cornea, la timpul sau, a protestat impotriva incercarilor legionare de a domina manifestarile de la Sighet. I-am reprosat insa lui Radu Ioanid faptul ca in pasajul despre memorial nu a dat mai multa dovada de discernamint. Initiatorilor Memorialului li se poate aduce acelasi repros. Cum vom vedea insa, greseala lui Ioanid si a Alexandrei Laignel-Lavastine in lipsa lor de discernamint nu a facut decit sa alimenteze aberatia "monopolului evreiesc" asupra suferintei, monopol care, pasa-mi-te, ar sta indaratul impiedicarii atit a unui "proces al comunismului", cit si al unui memorial dedicat victimelor Gulagului.

In acelasi articol, domnul Manolescu aduce scriitorului Norman Manea acuza de a-l fi invinovatit de extremism intr-un articol recent aparut (20 aprilie) in The New Republic. Acuza nefondata, provenind numai din faptul ca "intr-un editorial aparut in iunie anul trecut as fi deplins indelungata marginalizare a unor scriitori ca Hamsun si Celine, faimosi pentru opiniile lor antisemite si filonaziste". Drept pentru care directorul Romaniei literare exclama: "Iata-ma banuit de simpatii extremiste!" si adauga "Cum nu e vorba doar de mine, dar si de citiva colaboratori ai revistei, ma vad obligat sa raspund".

As fi primul care sa adere la necesitatea diferentierii intre etic, etnic si estetic, si nu m-as astepta ca lovinescianul care este Nicolae Manolescu sa faca altfel. Celine si Hamsun, doar doua dintre mai multe nume care nu pot fi excluse din literatura fara a o pagubi de adevarate comori, nu trebuie si nu pot fi exclusi, asa cum, de acord cu dl. Manolescu, nu vad cum Mircea Eliade ar putea fi exclus dintr-o istorie a literaturii romane. Numai ca s-ar impune citeva conditii in acest demers. Prima ar fi sa nu operam, pe de o parte, cu categorii politice asupra unora si, pe de alta parte, cu categorii estetice asupra altora. Daca ne asumam distinctia Monicai Lovinescu intre estetica si "est-etica", ignorarea contributiei lui Eugen Barbu la literatura romana postbelica este nu numai legitima, dar si necesara. Si este inutil sa mentionez ca, pe plan estetic, scriitorul (pentru care, dupa cum se poate ghici, nu am nici o simpatie ideologica) este ignorat, si nu numai la Romania literara. A doua conditie ar fi aceea de a rezuma, totusi, necesitatea distinctiei dintre estetic si "est-etic" la cei care au avut de-a face cu estetica. Imi este greu – ba nu, imposibil – sa vad cum intra in aceasta categorie un Roger Garaudy, in apararea publicarii caruia dl. Manolescu vine in numarul 9 al editorialului publicat anul acesta sub titlul, din nou emblematic, "Holocaustul si Gulagul". Presupunind ca as fi fost capabil, as fi scris si eu o asemenea pledoarie pentru o tratare echivalenta (ceea ce nu inseamna neaparat identica) a celor doua atrocitati ale secolului. Sau, cel putin, as fi fost dispus sa-mi alatur semnatura la ea. Iata insa intrebarea pe care si-o pune domnul Manolescu in cadrul aceluiasi editorial: "Cineva se teme ca pierde monopolul dezvaluirii crimelor contra umanitatii? O proba indirecta in sprijinul banuielii mele este procesul intentat lui Garaudy in Franta, care nu spusese ca nu a existat holocaust, dar ca s-a facut un teribil lobby in jurul lui. Ei bine, chiar pierderea monopolului asupra acestui fel de lobby pare ca-i nelinisteste pe unii".

Identitatea acestora din urma nu este precizata, dar nu cred ca exista un singur cititor al editorialelor domnului Manolescu care sa nu fi priceput. Mai ales ca aceiasi cititori sint ajutati intru a intelege (am ales expresia cu buna stiinta) de "colaboratorii" domniei sale, in a caror aparare sare in editorialul din 20 mai. Mai ales ca editorialul din martie era publicat la scurt timp dupa ce, la 25 februarie, intr-o discutie televizata, Cristian Tudor Popescu, care a publicat lungi fragmente din cartea in disputa in paginile Adevarului literar si artistic in decursul anului 1996, "explicase" telespectatorilor cum stau lucrurile cu monopolul evreiesc asupra mass media la scara internationala, in combinatie cu disputa Garaudy si cu resentimentele romanesti contra evreilor datorate proeminentei acestora din urma in timpul comunismului. Totul formind, desigur, o singura ecuatie.

Sa vedem insa pe ce baze "estetice" vor fi fost condamnati Garaudy in Franta si librarul care a distribuit cartea lui in Elvetia. Citez din textul difuzat de Victor Eskenasy-Morosan la Radio Europa Libera, deoarece cel partial reprodus in revista 22 (nr. 12, 31 martie - 6 aprilie) omite citeva pasaje importante. Tribunalul elvetian stabileste ca volumul "contesta sau pune la indoiala evidenta unui ordin de exterminare dat de instantele conducatoare naziste, contesta sau pune la indoiala recursul la camerele de gazare pentru executarea acestui plan, contesta ca expresia ‘solutia finala’, figurind in diverse documente ale celui de-al treilea Reich, desemna o asemenea exterminare si afirma ca, in ceea ce priveste toate aceste puncte, adevarul istoric a fost in mod deliberat travestit de cercurile evreiesti, in scopul de a obtine avantaje, in mod special economice. Pornind de aici, in lucrarea lui Garaudy se regasesc practic toate temele traditionale ale negationismului… Ele sint tratate in detaliu si nu in mod aluziv, ajungind sa ocupe o parte importanta din ansamblul cartii. In plus, tonul si expresiile utilizate sint in mod sistematic virulente si de natura sa raneasca comunitatea evreiasca, mergind pina la alegerea cuvintului ‘mit’ care, alipit unui element cum este numarul victimelor acestei comunitati (‘Mitul celor sase milioane’), constituie in sine o negare sau o minimalizare a genocidului". Domnul Manolescu este, se pare, de o cu totul alta parere. In editorialul publicat la 20 mai el afirma: "La urma urmelor, nu e cinic sa te intrebi care a fost numarul exact al victimelor, si in ce fel au fost curmate milioane de vieti, daca n-o faci doar de dragul statisticii sau al tehnicii represiunii".

Dar iata ce scrie pe coperta cartii lui Garaudy in versiunea volumului partial tradus in romaneste si recent aparut la editura Alma Tip din Romania, sub auspiciile Fundatiei Fronde, care a mai publicat si in trecut literatura legionara: "Nu este vina mea daca cei care ma acuza sint tocmai aceia care au organizat o afacere mondiala din vinzarea ciolanelor bunicilor lor". Nu, holocaustul nu este explicit negat de Garaudy. Nici nu este nevoie. Le recomand calduros domnilor Manolescu, Tudoran, C.T. Popescu si altora cartea scrisa de Deborah Lipstadt – Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory –, publicata pentru prima oara in 1993 si de atunci aparuta in citeva reeditari. Vor intelege din ea ca una din tacticile celor care neaga holocaustul (de aceea termenul de "revizionism" este impropriu si de aceea tribunalul il foloseste pe cel al "negationismului") este nu numai relativizarea lui, ci si aruncarea vinei pentru atrocitati in spatele victimelor. Tactica pe care postcomunistii o aplica si in cazul Romaniei democrate interbelice, inclusiv prin acuze aduse la adresa fostului monarh pentru rolul pe care l-a jucat in arestarea maresalului Antonescu. Dar iata ce scrie dl. George Danescu, directorul librariei pariziene de binecunoscuta colaratura legionara, care a difuzat cartea lui Garaudy in samizdat, in postfata volumului publicat in Romania: "La cincizeci de ani si mai bine dupa razboi, minciuna istorica a camerelor de gazare a iesit la lumina. La Nurenberg (sic!) au fost executati oameni care nu au avut nici o vina. Procesul-spectacol si de tip stalinist de la Nurenberg a avut rolul istoric de manipulare a opiniei publice mondiale. Nu se pot ucide milioane de oameni fara sa ramina urme. Expertiza tehnica a diverselor instalatii de la Auschwitz a demonstrat ca acestea au fost construite dupa razboi, pentru nevoile propagandistice ale tilharilor de la Yalta… Cine sa fie acesti vinzatori de schelete fictive? Cercetatorul atent nu va intirzia sa constate inca multe alte lucruri surprinzatoare. De exemplu, in cadrul genocidului comunist contra neamului romanesc s-au remarcat prin salbaticie, cruzime si sete de singe romanesc, o serie de figuri precum Hannah Rabinsohn-Pauker, Burah Tescovici alias Teohari Georgescu, Nikolski alias Grunberg, Zeller Dulberger si alti romani mai romani decit Stefan cel Mare si Mihai Viteazul la un loc". Desigur, dl. Manolescu poate argumenta ca Garaudy nu poate fi acuzat pentru ceea ce altii fac din afirmatiile sale. Numai ca argumente similare celor prezentate de George Danescu sint aduse si de "colaboratorii" domniei sale, chiar daca intr-o maniera mai mascata. Colaboratori in a caror aparare este "nevoit" sa intervina, dupa cum s-a vazut.

Ce inseamna, deci, sa fii rasist, dupa domnul Manolescu? Domnia sa se distanteaza de afirmatiile lui Andrei Cornea in revista 22 (28 aprilie-4 mai), potrivit carora rasismul trebuie judecat in primul rind din perspectiva victimei, a "cazului", mai degraba decit din cea a ideologiei care produce aceasta victimizare. Sint perfect de acord cu aceasta distantare. Numai ca, atunci, nu vad cum si de ce denunta domnul Manolescu ceea ce domnia sa considera a fi un atac din partea lui Norman Manea la adresa lui Gabriel Liiceanu pentru articolul si conferinta intitulate "Sebastian, fratele meu". A fost domnul Liiceanu amenintat cu anihilarea fizica in numele ideologiei comuniste si s-au numarat printre tortionarii sai "evrei care impartaseau ideologia criminala", asa cum scrie domnul Manolescu? Dupa cite stiu, nu numai ca nu este asa, dar nici nu putea sa fie. Cind dl. Liiceanu a inceput sa fie persecutat, de mult nu se mai aflau evrei "printre tortionari". Persecutiile, detestabile si condamnabile, desigur, nu mai atrageau cu sine amenintarea anihilarii fizice. Si, ca sa punem lucrurile intr-un context bio-bibliografic mai exact, acestea nu au inceput cind domnul Liiceanu devenise unul din vizitatorii Paltinisului, ci ceva mai devreme, cind a incercat sa faca disidenta marxista, lucru de care, poate, nu isi aminteste cu cea mai mare placere azi. Ca au existat evrei care au o responsabilitate morala pentru prigoana comunista, nu poate si nu trebuie pus la indoiala. Nu voi evita sa ma refer, in cele ce urmeaza, la acest aspect. Dar el nu se aplica nicidecum cazului Liiceanu care, potrivit celor publicate in vestita Carte alba a Securitatii, era ridicol urmarit de "baietii cu ochi albastri" in timpul plimbarilor cu profesorul Henry Wald pe cheiul Dimbovitei. A fost Gabriel Liiceanu cautat de mineri din cauza ca era de origine "nesanatoasa" sau, poate, in numele unei ideologii? Fara a diminua cu nimic trauma acelei experiente, trebuie subliniat totusi ca minerii l-au cautat pe el personal si pe inca alte citeva zeci ca el. Nicicind nu a fost vorba in acele momente de un destin colectiv harazit "liicenilor", in ciuda lozincii "noi muncim, nu gindim". Putea, pe de alta parte, Mihail Sebastian, sa se sustraga destinului colectiv pe care i-l destinasera ideologii vremii? Nu lui Sebastian personal, ci tuturor celor care apartineau acestei etnii. Imi amintesc ca dupa ce l-au cautat minerii, vorbind la telefon cu Liiceanu, care se afla la Paris, l-am sfatuit sa-si amine intoarcerea in Romania. Ar fi avut Sebastian aceasta optiune, presupunind ca ar fi reusit sa paraseasca tara? Raspunsul il gasim in destinul lui B. Fundoianu.

Dar daca analogia "fratelui Sebastian" este gresita, intentiile atribuite lui Norman Manea atunci cind scrie ca aceasta analogie "nu lasa loc pentru evocarea, asa cum se cuvine, a antisemitismului si a Holocaustului" sint de-a dreptul scandaloase. Ar fi vorba, potrivit domnului Manolescu, de o "imorala confiscare a suferintei". Mai mult, "daca dl. Liiceanu a vazut in Sebastian un frate, de ce n-ar vedea domnul Manea in victimele comunismului pe fratii sai?". Numai ca Manea nu face nicaieri afirmatia unei asemenea indisponibilitati. Poate fi ea dedusa din cele scrise de Norman Manea? Citusi de putin. Ar putea fi vorba de o fraternitate intelectuala, si ramine ca dl. Manolescu sa demonstreze ca Manea o refuza. Ceea ce nu il impiedica pe distinsul critic literar sa-i atribuie lui Manea intentia de a evita condamnarea tuturor formelor de "rasism". "Logica" este demna de urmarit in detaliu. Mai intii, comunismul ar fi, si el, o forma de rasism. Nu a fost si nici nu este. Ceea ce, desigur, nu inseamna ca anihilarea fizica in numele "luptei de clasa" ar fi cu ceva mai justificata decit cea in numele "luptei de rasa". Ideologia criminala ramine criminala, dar escatologia ei este diferita. Nu am spus, sa fim bine intelesi, ca ar fi si justificata. "Nu poate fi considerat antisemit", scrie domnul Manolescu, "cineva care batjocoreste ori omoara un evreu decit daca o face pentru ca e vorba de un evreu, un ins care apartine acestei etnii. Rasistul este un criminal (uneori doar potential), dar nu toti criminalii sint rasisti". Perfect de acord. De aceea crimele comuniste nu sint crime rasiste. Si nici toate crimele colective nu sint rasiste. Rasist a fost genocidul turcesc asupra armenilor la inceputul secolului; tot rasist este si genocidul din Rwanda, precum si "curatirile etnice" din fosta Iugoslavie. Dar nu genocidul comunist. Este una din distinctiile pe care trebuie sa le facem intre cele doua fenomene, daca vrem, totusi, sa evitam o confuzie totala. Dar din "logica" domniei sale, dl. Manolescu conchide ca Manea ar solicita o "discriminare pozitiva", in sensul ca ar considera ca "anumite persoane se bucura de intangibilitate intrucit apartin unei confesiuni, unei rase". De aici rezulta ca "antisemit nu este acela care ar contesta, sa zicem, valoarea literara a romanelor si eseurilor sale, ci cel care le-ar considera mediocre pentru ca domnia sa este evreu". Sa fie, oare, aceasta explicatia ignorarii aproape totale a acestui scriitor de limba romana de catre critica literara actuala din Romania? Sau alta o fi "culpa" lui Manea? Nu cumva o culpa derivind de la articolul "Felix Culpa", in care analiza trecutul legionar al lui Eliade? Cum altfel se explica faptul ca scriitorul emigrat cu cel mai mare succes in Occident si cu cele mai multe distinctii literare este quasi-ignorat in tara lui de origine?

Rezulta ca pentru domnul Manolescu "rasist" ar fi Norman Manea, nicidecum un Cristian Tudor Popescu, autorul celui mai dement articol antiamerican publicat in Romania, care, dupa o scurta vizita in Statele Unite, conclude ca America este cea care a pierdut, de fapt, razboiul rece. De ce? Deoarece avem de-a face cu o societate dominata de un "stalinism" (sic!) ce ingradeste libera expresie, in care barbatii sint persecutati pentru ca indraznesc sa faca la adresa unei secretare o remarca precum "Ce tite ai!" (singura remarca "normala", dupa directorul marelui cotidian bucurestean); pentru ca negrii nu mai pot fi numiti negri, ci musai sa le spui "afro-americani" si nu fac nimic altceva decit sa stea degeaba si sa "ia bani buni"; pentru ca acolo nu se poate exprima nici cea mai "mica nedumerire" in "legatura cu Holocaustul", deoarece avem de-a face cu o societate in care dominatia "puternicului lobby evreiesc" ar face "cazul Garaudy, petrecut in Franta, o copilarie pe linga represiunea mediatica si institutionala care se exercita asupra vreunui astfel de ‘eretic’" (de Primul Amendament al Constitutiei americane, marele specialist de pe malurile Dimbovitei nu pare a fi auzit); unde "homosexualii si lesbienele sint cu milioanele" si unde spitalele sint pline de cei adusi acolo cu "anusul facut ferfenita", unde, pe scurt, nu mai poti face fata diurnului daca se intimpla sa fii "alb, barbat, crestin, heterosexual". O asemenea manifestare trece neobservata de domnul Manolescu, cu toate ca este un caz de "rasism" care solicita protestul. Intors dintr-o vizita in America la scurt timp dupa publicarea articolului popescian, dl. Manolescu remarca, intr-un articol dedicat in fapt unor aspecte total diferite, ca atit in sinul emigratiei romanesti din Statele Unite, cit si in Romania insasi "antiamericanismul se poarta din ce in ce mai mult", dar el este "mai degraba un soi de invidie prosteasca" decit "o ideologie, desi capata uneori o forma ideologica". Remarca benigna (daca remarca a fost) la adresa aliatului intru garaudysme, caruia, spre deosebire de Norman Manea, nu i se reproseaza fatis nici un fel de rasism.

Ce mai reproseaza domnul Manolescu lui Radu Ioanid si lui Norman Manea? Faptul ca acestia ar functiona ca "monitori" ai Romaniei, in scopul de a aseza "Romania in colimatorul organismelor internationale la care ea doreste sa adere". Sa observam, mai intii, ca Alexandra Laignel-Lavastine a disparut subit ca obiect al atentiei domnului Manolescu. Ea nu se numara printre "monitori". Curios. Apoi, daca criticului literar Nicolae Manolescu i se poate trece cu vederea o anumita ignoranta politica, nu asa stau lucrurile cu un fost sef de partid, un fost candidat prezidential si cu un (actualmente) presedinte al Consiliului National al unuia dintre cele mai importante partide politice din Romania. Daca este vorba de Consiliul Europei, atunci bine ar fi ca domnul Manolescu sa stie ca toti, dar absolut toti membrii acestei organizatii sint supusi procesului monitorizarii. Ceea ce domnia sa vrea sa spuna, in fapt, este ca Romania risca sa fie plasata pe "lista speciala" de monitorizare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta lista urmareste evolutiile in anumite state unde exista destule motive de a ridica semne de intrebare sau ingrijorare in ceea ce priveste inradacinarea democratiei acolo. Sint insa "monitorii" de vina? Ce rol joaca in acest proces articole de genul celui scris de proaspat-reintorsul Popescu? Nu este prea facil sa atribui, pentru a cita oara in istorie, "strainului" vina pentru "neintelegerea" propriei natiuni de catre strainatate? Cu ce se deosebeste aceasta atitudine de cea a precedentilor guvernanti? Si nu ar fi mai rationala o pozitie titulesciana, potrivit careia o politica interna "sanatoasa" este cea mai buna reteta pentru un succes pe plan international?

Las acum la o parte faptul ca lobby-ul evreiesc de la Washington s-a angajat sa sprijine aderarea Romaniei la NATO sau ca in 1997 profesorul Cajal a fost numit ambasador special in acelasi scop. Cine este de vina ca ea nu a fost inca obtinuta? "Monitorii" de originea etnica a lui Ioanid si Manea, desigur. La urma-urmelor, daca evreii vor, pot. Si una, si alta. Argumentul tautologic este reflectat perfect in paginile Romaniei literare din ultimul an. Dar inainte de a supune acest argument analizei, trebuie mentionat ca revista pare decisa sa-si infirme propriile pozitii publice dintr-un trecut nu prea indepartat. Sa examinam citeva cazuri.

Dorin Tudoran:

"Nota de plata"

Cind Mihai Ungheanu, in calitatea sa de ministru adjunct al culturii, participa in 1993 la dezvelirea primului bust al maresalului Antonescu, presa "liberala" remarca aceasta participare drept o noua dovada a continuitatii "national-socialismului" sub regim iliescian. Probabil dintr-o scapare a mea, nu a am vazut nici o luare similara de pozitie impotriva celor publicate de ambasadorul Romaniei la Lisabona, scriitorul Mihai Zamfir, atunci cind acesta din urma i-a luat apararea lui Maurice Papon, dupa condamnarea de catre un tribunal francez pentru crime impotriva umanitatii. Detaliile despre ciudatul argument al scriitorului le las in seama cititorului interesat sa le parcurga. Nu va trebui sa parcurga in acest scop colectia Romaniei Mari, nici pe cea a Politicii, si cu atit mai putin pe cea a Atacului la persoana. Le va gasi in Romania literara, numarul 14 din 15-21 aprilie 1998. Dar nu pot sa nu intreb, totusi: unde si care este diferenta?

Daca tot veni vorba de Ungheanu, de ce mentionarea unei liste intregi de participanti la "actiuni antiromanesti" de catre acesta in recenzia facuta de Gheorghe Grigurcu in primul numar al anului 1997 cartii Scriitorii la miezul noptii era (pe buna dreptate) calificata drept un "delir fascistoid" deoarece includea numai nume de evrei, si recentele afirmatii ale "prietenului" meu Dorin Tudoran in paginile aceleiasi reviste ar merita o calificare diferita? Intreb, din nou: unde e deosebirea? Sa ne aplecam cu mai multa atentie asupra acestora din urma. Inainte de a o face, sa remarcam ca "prietenul" Tudoran, trait in America, este mult mai versat (dar mai ales versatil!) in minuirea argumentelor decit domnul Manolescu. In consecinta, spune una, apoi o intoarce pe cealalta parte mimind respingerea argumentelor pe care le adusese el insusi; ba mai mult, introduce "remarci ironice" tocmai acolo unde cititorul neatent ar fi inclinat sa-i acorde cele mai inalte calificative "democratice". Iata un exemplu: in articolul "Mitologii recurente", publicat in numarul 16 din 29 aprilie-5 mai, Tudoran pare a fi cel mai infocat aparator al existentei, la Washington, al unui Muzeu al Holocaustului. Deplinge insa inexistenta unui Memorial al Gulagului in capitala Statelor Unite si in cea a Frantei. Doua ar fi explicatiile acestei absente, dupa Tudoran. In Franta, impotrivirea stingii (vom reveni asupra acestui aspect). In ambele capitale, faptul ca "victimele Gulagului (ori doar urmasii acestora), desi atit de multe, nu conteaza inca pe harta financiara a lumii". Cine "conteaza" – se intelege de la sine. In rest, cine ar putea argumenta ceva contra "Mitologiilor recurente"?

O tactica similara este folosita de Tudoran si in seria de doua articole publicate in numerele 12 si 13 ale Romaniei literare. Domnia sa se distanteaza atit de "ineptia" afirmarii ca "evreii au adus comunismul in Romania", cit si de "irationalul refuz al multor evrei de a recunoaste rolul jucat de numerosi coreligionari ai lor in ceea ce a fost numit ‘bolsevizarea Romaniei’". Pina aici, in ceea ce ma priveste personal, nici un fel de obiectii de ridicat. Si cum sa le ridici cind Tudoran isi aminteste ca "i s-au reprosat prieteniile si colaborarile cu… antisemitii Ileana Vrancea si Michael Shafir"? Nu pun la indoiala nici aberantul repros, mai ales ca afirmatia este facuta de Tudoran pentru a doua oara. In cele ce urmeaza, ii voi cauta si o explicatie. Dar cine sint cei pe care Tudoran ii numeste "nepotii gornistilor", implicati in "catalizarea"conflictului intre evrei si romani? Lista, de-a lungul celor doua articole cuprinde urmatoarele nume: Radu Ioanid si al sau "parinte spiritual", raposatul Radu Florian, Petre Roman si al sau parinte Valter, Silviu Brucan si raposatul sef-rabin Moses Rosen. Cu ce este aceasta lista diferita de cea pe care Grigurcu, in contextul articolului-recenzie la cartea lui Ungheanu, o numea "fascistoida"? Nu imi este clara nici calitatea de "nepot" atribuita lui Brucan si rabinului. Nepotii cui? Ai lor insisi?

Grava mi se pare insa atribuirea "pacatelor parintilor" urmasilor. Cred ca domnul Roman, atit de versat in citirea volumelor lui Socrate, are destule pacate pentru a nu i se atribui si cele ale parintelui sau. Tudoran enumera pacatele lui Petre Roman, si bine face. Dar au acestea ceva in comun cu originea etnica (si aceea partiala, si de care fostul prim-ministru se dezice) a actualului presedinte al Senatului Romaniei? Pe Radu Florian l-am intilnit de doua ori, si in nici una din aceste dati nu s-a putut stabili intre noi o "comunicare". Ne despartea o lume (ideologica) si o experienta de viata. Stiam ca este unul din supravietuitorii "trenului mortii". Ca atare, refuzam si continuu sa refuz sa-i judec optiunile ideologice din anii ‘50, tot asa cum refuz sa judec optiunile ideologice care ma despart de unii supravietuitori ai Gulagului. Mai stiam de la fostii lui studenti ca prin anii ‘60 a optat pentru o disidenta marxista gramsciana. Ceea ce nu era tocmai de la sine inteles in anii ceausismului. Dar sa presupunem ca nu asa a fost. Si, de data aceasta fara a presupune nimic, sa acceptam ca pozitiile proiliesciene ale lui Florian i-au atras antipatia lui Tudoran. Ce legatura pot avea aceste pozitii cu Radu Ioanid? Sau decreteaza Dorin Tudoran ca urmasii sint vinovati nu numai pentru optiunile ideologice ale inaintasilor, dar si pentru cele matrimoniale? Pentru ca Florian a fost "parintele spiritual" al lui Ioanid numai in masura in care Ioanid e responsabil pentru optiunile matrimoniale ale mamei sale. Cit despre rabinul Rosen, cu care Tudoran (si nu numai) are un lung conflict dainuind peste eternitate, il invit sa citeasca obiectivul portret pe care i l-a facut Leon Volovici rabinului, publicat in revista 22, nr. 3, 21-27 ianuarie 1997.

"Vo-lo-vici?", parca il aud pe Tudoran exprimindu-se indignat si trimitindu-ma, de data aceasta el pe mine, la articolul Ilenei Vrancea, publicat in revista Agora, o exceptionala publicatie editata de Tudoran, ale carui pozitii erau, la acea vreme, radical diferite de cele de astazi. In volumul VI, nr. 2, al acestei reviste, Vrancea ii ataca pe Volovici si pe Jean Ancel ca fiind apologeti antonescieni atunci cind reabilitarea fostului Conducator era mascat promovata de celalalt fost Conducator. Afirmatie reluata, din pacate, si de Monica Lovinescu (careia ii datorez, personal, prea multe pentru a intra in orice polemica cu ea) atunci cind critica volumul lui Volovici, aparut la editura Humanitas in 1995, in contextul polemicii din jurul trecutului lui Eliade. Pe ce se baza Vrancea? Pe relatari aparute in Anale de istorie despre doua simpozioane romano-israeliene tinute la Ierusalim in 1984 si 1986. S-ar baza, astazi, cineva, pe relatarile de simpozioane din Lupta de clasa, despre al carui mod de "functionare" doamna Vrancea este in masura sa ne edifice mult mai bine decit ar face-o altii? Intimplarea face ca am fost prezent la simpozionul din 1984. Nimic, dar absolut nimic din cele atribuite in Anale de istorie lui Ancel nu corespunde realitatii. Volovici a participat la simpozionul din 1986, unde nu am fost prezent. Dar relatarea din Anale de istorie este tot atit de exacta ca precedenta ei. Stiu ca organizatorii israelieni au trimis o nota de protest, cerind corectarea ei. Li s-a promis ca se va face, si se mai asteapta si azi ca redactorii Analelor sa publice respectiva corectura.

Entuziasmat de interventia Ilenei Vrancea, publicata in revista 22, numarul 9 al acestui an, in apararea lui Ion Petrovici (unul dintre cei opt fosti membri ai guvernului antonescian a carui reabilitare juridica a fost ceruta de procurorul general Sorin Moisescu), Tudoran isi continua (in Romania literara, nr. 14, 15-21 aprilie, sub titlul "Primatul adevarului (I)") acuzele la adresa lui Ioanid care, se intelege din text, s-ar fi facut vinovat de inminarea datelor eronate furnizate unor cercuri de decizie din Statele Unite in privinta reabilitarii preconizate. Acuza care, de altfel, figureaza explicit si in prima parte a "Nepotilor gornistilor" (Romania literara nr. 14, 15-21 aprilie), unde se pune la indoiala si probitatea cercetatorului Ioanid. Intre timp, a aparut in Romania volumul lui Ioanid despre evreii sub regimul Antonescu, asa ca Tudoran nu mai are nici o dificultate in a stabili daca Ioanid a indus sau nu in eroare ambasadorul american la al carui "briefing" despre Basarabia au participat impreuna. Cu conditia sa il citeasca, ceea ce, se pare, nu a facut inca. Cu toate acestea, Ioanid este inclus, sub o alta terminologie, in categoria "monitorilor" rauvoitori ai Romaniei contemporane.

Desi convingator la prima lectura, articolul din 22 al Ilenei Vrancea mi s-a parut cel putin eronat atunci cind l-am confruntat cu documentele istorice care imi stau la dispozitie. Si tocmai "soliditatea" argumentelor istorice vrancene era laudata de Tudoran, care le contrasta cu subrezimea (de acord) argumentelor aduse de istorici romani in favoarea reabilitarii intr-un numar anterior al revistei 22. Vrancea m-a convins insa ca Petrovici a fost un fel de "Gogu Radulescu" al guvernului antonescian. Un Gogu Radulescu cu o statura intelectuala mult mai pronuntata, ceea ce nu este neaparat o circumstanta atenuanta. Poate dimpotriva. Ce releva, totusi, documentele? La 16 aprilie 1942, maresalul Antonescu ordona deportarea evreilor botezati la Bug, "la fel cu cei din restul tarii". Ministrul cultelor, Ioan Petrovici, isi insusea "in totul propunerile" care prevedeau, printre altele, "inadmisibilitatea convertirii evreilor la catolicism sau oricare alt cult istoric". Mai mult, ruga guvernul sa ia masuri pentru punerea in aplicare "cit mai neintirziat" a "solutiei adoptate", adica a deportarii convertitilor, care in acest fel incercau sa isi salveze vietile. Petrovici a fost si desemnat sa supravegheze implementarea dispozitiilor decretului, iar cind, la 4 februarie 1943, din ratiuni de stat legate de protestele Bisericii Catolice si, evident, de Stalingrad si apropierea sfirsitului, guvernul decidea sa accepte, totusi, convertirea evreilor la catolicism, Petrovici isi exprima rezerve fata de masura, nu atit din ratiuni antisemite, cit din dorinta de a "stavili intinderea greco-catolicilor in Vechiul Regat" (Evreii din Romania intre anii 1940-1944, Vol. 2, Problema evreiasca in stenogramele Consiliului de Ministri, pp. 269-273, 393-394, 481-489). Si daca tot veni vorba de nepoti, ma intreb ce crede Tudoran despre incercarile de salvare a evreilor la care participa, in virtutea functiei sale daca nu si altfel, si ilustrul sau inaintas, cardinalul Iuliu Hosu. Eu unul inclin sa cred ca "goarna nepotului" i-ar fi sunat straniu. Documentele mai releva ca acelasi Petrovici a fost ministru al Educatiei Nationale in primul guvern care a introdus numerus nullus pentru evrei in universitatile romanesti, guvernul Goga-Cuza din decembrie 1937-februarie 1938.

Iata de ce am fost consternat sa citesc ca Ileana Vrancea, bunica in Israel, si-ar fi dorit pentru nepotii ei un ministru al educatiei de calibrul lui Petrovici. Impartasesc intru totul atitudinea critica a doamnei Vrancea fata de politica guvernului Nethanyahu, si nu numai in domeniul educatiei. Ma intreb insa daca doamna Vrancea l-ar dori pe Petrovici in acea functie daca nepotii ei ar fi arabi israelieni, si nu evrei. Ca membru activ al miscarii "Pace Acum", atit timp cit am trait in Israel am protestat public impotriva aberantelor nationalisme israeliene. Ceea ce, presupun, mi-a atras din partea unor saraci cu duhul, calificativul de "antisemit". Este locul unde ma vad nevoit a face o noua digresiune si, mai grav, a ma angaja intr-un nou act de "despuiere" publica intelectuala. Ca evreu agnostic, pot accepta notiunea de "popor ales" numai in sensul ei moral. Alternativa (cea laica, cel putin) este o interpretare nazista. Sensul moral implica interpretarea "alegerii" drept una care obliga la o conduita mai exigenta decit aceea ceruta altora. Tocmai de aceea nu pot accepta argumentul, valabil in dimensiunea lui strict istorica, anume acela ca numai un numar insignifiant de evrei a contribuit la comunizarea Romaniei. Multi-putini, citi or fi fost, cercetatorul este dator sa le dezvaluie identitatea, chiar daca si argumentul ca nu au comis ceea ce au comis in calitate de evrei (ba, de multe ori chiar prigonind propria etnie) este si el valabil. Aceasta datorie provine tocmai din necesitatea respingerii acuzatiilor ca s-ar opera cu doua unitati de masura. Si, pina acum, nimeni nu a facut-o cu mai mult curaj decit Vladimir Tismaneanu. Dar, de aici si pina la asumarea, de catre Tudoran, a afirmatiilor lui Floricel Marinescu, potrivit carora "daca romanii si-au cerut scuze evreilor, nici un membru marcant al evreilor nu si-a cerut scuze romanilor pentru rolul pe care o parte din etnicii evrei l-au avut in subminarea statului roman, in bolsevizarea tarii, in crimele si atrocitatile comuniste", calea este mult mai lunga ("Nepotii gornistilor-II", Romania literara, 8-14 aprilie). In "tonul afirmatiei" lui Marinescu nu exista, asa cum scrie Tudoran, numai "un anumit exces". Ea face parte, pur si simplu, din bagajul argumentului negationist. Nu pot, deci, sa nu intreb daca Tudoran se identifica si cu celelalte "argumente" ale specialistului in fortarete dacice de pamint, peste noapte transformat in cercetator al holocaustului si al comunismului (oare numai cel internationalist, ori si cel nationalist, pe care l-a servit cu atita abnegatie?). De exemplu, cu afirmatia ca din cauza evreilor romanii au pierdut "nu numai sute de mii de oameni" sau teritorii, ci si "constiinta muncii bine si eficient facute" (vezi Aldine, supliment saptaminal al Romaniei libere, 7 martie 1998). Daca asa este, ce impiedica o renastere a acestei constiinte, astazi? Manunchiul de evrei ramasi in viata si in Romania? Sau poate faptul ca acestia, asa cum nu ezita sa "intrebe" intervievatorul presedintelui comunitatii evreiesti adresindu-se "virologului" Cajal, pot fi asemanati cu virusul SIDA, fiind astazi, "la scara mondiala", numai "14 milioane", adica "putini, dar periculosi" (Adevarul, 19 ianuarie 1997)?

Nu stiu care ar fi raspunsul lui Tudoran, dat fiind faptul ca si pentru el, de pe pozitiile-i actuale, evreii se ascund in spatele oricarei nenorociri careia trebuie sa-i faca fata Romania contemporana. Astfel, intr-un alt exemplu de afirmatie abil "strecurata" intr-o analiza altfel foarte judicioasa a evolutiilor Aliantei Civice, el explica (Aliantei? cititorului?) ca la radacina "divortului" dintre Alianta si Conventia Democratica se afla atacul primeia asupra partidului lui Petre Roman care, apoi, a aplicat "legea talionului" ("Facatorii de regi", Romania literara, nr. 17, 6-12 mai 1998). Numai originalitatea lipseste acestui argument. Deoarece, potrivit lui Cristian Tudor Popescu, neinvitarea fostului presedinte Iliescu la receptia oferita de succesorul sau la Cotroceni in onoarea presedintelui Frantei (in februarie 1997) s-ar fi datorat presiunilor exercitate de Roman, ale carui incercari de a avea contacte internationale in perioada presedintiei iliesciene fusesera "torpilate" de Iliescu. Dar, adauga Popescu, Roman uita ca "legea talionului nu e romaneasca" (Adevarul, 24 februarie 1997).

In sfirsit, sa amintim si de aberanta invinuire a "stingii" franceze pentru neconstruirea unui Memorial al Gulagului, afirmatie facuta in contextul publicarii Cartii negre a comunismului si a reactiilor la aceasta publicare. Sa fi uitat Dorin Tudoran ca atunci cind in publicatii ca Liberation si Le Monde apareau articole critice la adresa regimului Ceausescu, dreapta franceza tacea si, mai grav, il onora pe Ceausescu cu vizite si receptii somptuoase? A deduce absenta unui Memorial al Gulagului la Paris din faptul ca stinga se afla acum (si asta numai partial) la putere este un argument prea pueril pentru a fi luat in serios. Nu insa si atunci cind sint vehiculate numele lui Mink si Szurek in calitate de oponenti ai paralelei Holocaust–Gulag. O face mult mai clar si mai vulgar fostul meu coleg si subaltern la sectia romana de cercetare a Europei Libere, Mihai Dim. Sturdza, intr-un amplu articol publicat in revista 22, nr. 6, din 10-16 februarie curent. Articolul lui Sturdza nu m-a (mai) surprins. Ma surprinsese primul sau articol, "Ultimele zile ale Europei Libere", in care facea uluitoarea afirmatie ca materiale de arhiva ce atestau atrocitatile comuniste luasera, "dupa unii", drumul spre Israel, pentru a ascunde amploarea acestor atrocitati, participarea evreilor la ele si pentru a nu leza monopolul evreiesc asupra suferintei (citez din memorie). Ca fost sef al departamentului romanesc de cercetare pot depune marturie ca asemenea materiale pur si simplu nu existau in arhivele noastre, exceptie facind interviuri cu refugiati facute pe la inceputul anilor ‘50 si pe care CIA-ul, atunci cind mai avea un cuvint de spus la Europa Libera, le categorisise drept "unreliable legends" (legende nedemne de incredere). Dar, cum totul se baza pe ce au spus "unii", argumentul era de necontestat. Ceea ce m-a surprins insa a fost spatiul pe care o revista ca 22 l-a acordat afirmatiilor domnului Sturdza (doua pagini pline), facind dovada de o totala lipsa de discernamint editorial. Daca ar fi sa judecam dupa cele afirmate de fostul meu coleg (pentru care "afacerea Dreyfus" nu a fost decit o "bine-cunoscuta eroare judiciara"), mai toti oponentii Cartii negre ar fi de origine evreiasca, ceea ce reiese cu claritate din insesi numele lor. Ca multi evrei francezi se numara printre sprijinitorii, ba chiar printre pionierii cercetarii genocidului comunist (doua nume mentionate de Sturdza, a caror origine etnica este insa trecuta sub tacere si nicidecum clara din sonoritatea lor, sint Annie Krigel si Alain Besançon) nu este mentionat nicaieri in articol. In schimb, este mentionat intr-un ton foarte aprobator refuzul "aripii integriste, de dreapta a catolicilor francezi" de a-si cere scuze pentru "indiferenta aratata de ierarhia catolica fata de deportarile evreilor". La o demonstratie organizata la Paris in luna noiembrie a anului trecut, relateaza Sturdza, participantii din rindurile acestei drepte au "intrebat retoric" "de ce rabinii nu se pocaiesc" pentru crimele comuniste, in timp ce "oratorii" "au ‘denuntat’ numele liderilor evrei ai revolutiei ruse".

Ce se urmareste prin aceste acuze adresate, pasa-mi-te, "stingii"? O spune clar Ioan Buduca, tot in paginile Romaniei literare (nr. 15, 22-28 aprilie), indemindu-l aprobator pe Tudoran sa aiba curajul de a-si duce concluziile la capat. "Buba", potrivit lui Buduca, provine din faptul ca evreii sint cei care ar avea nevoie de antisemitism. Si, deci, ei il si creeaza. Mai exact, statul Israel incearca, creind si raspindind antisemitismul, sa se asigure ca se va umple "cu evrei de cea mai buna calitate intelectuala si morala, nu cu pleava si lumpen-intelighentie".