Trebuie sa recunosc ca nu numai vesticii sint plini de prejudecati si imagini preconcepute despre Estul care abia acum iese la lumina, dar si noi, cei de aici, inchidem variantele si extrem de diversele experiente politice si sociale ale Occidentului in citeva efigii mult prea mult vehiculate: tari industrializate, democratii liberale, patrii ale drepturilor omului. Scopul analizei de mai jos nu este de a incerca o evaluare a diferentelor dintre formele de capitalism si democratie intilnite in tari precum SUA, Marea Britanie, Franta, Germania, Japonia, in ciuda interesului extrem pe care il areo astfel de cercetare. Ma voi rezuma la un "studiu de caz", captivant prin bogatia si dinamismul realitatii politice, si provocant pentru cei care privesc prea putin dincolo de teorii.

La surprizele pe care un estic interesat de dinamica sociala si politica le poate avea la un contact prelungit cu realitatea britanica s-au adaugat, in ultimele luni, citeva evolutii cu rezonanta care au soli-citat constant atentia mediei internationale asupra Marii Britanii si a noii ei conduceri politice. Venirea la putere a Partidului Laburist, in mai 1997, dinamismul impus establishment-ului britanic de noul premier Tony Blair, reformele constitutionale de anvergura initiate de acesta si alte programe extrem de ambitioase precum reforma educatiei si a sistemului de asigurari sociale, acordul de pace din Irlanda de Nord, avansul in diplomatia mondiala prin incercarile de mediere in conflicte zonale de durata (Orientul Mijlociu, subcontinentul indian) si – in ultimele sase luni – presedintia Uniunii Europene in momentul crucial al lansarii monedei unice sint tot atitea subiecte care se cer explorate dincolo de informatia bruta a agentiilor de presa internationale

Aceasta este si intentia articolului de fata, structurat in trei parti. Voi incerca mai intii sa redau, foarte schematic, principalele linii de dezvoltare ale Marii Britanii in ultimele decenii. Ma voi concentra apoi pe realitatile ascunse sub titulatura "New Labour" si voi incheia cu un comentariu despre reusita negocierilor in Irlanda de Nord si prezenta Marii Britanii in Europa.

I. Inainte si dupa Thatcher

Primul nume care trebuie amintit atunci cind revenim asupra ultimelor decenii de viata politica britanica este, fara indoiala, cel al lui Margaret Thatcher. Lider al Partidului Conservator din 1976 si prim-ministru pina in 1990, "doamna de fier" a lasat o amprenta adinca asupra societatii britanice. Cel mai adesea, numele ei este pomenit in contextul dezbaterilor privind rolul statului in economie. Doamna Thatcher a intrat in manuale ca reprezentanta de seama a liberalismului anilor 1970-1980, asociat cu doctrina monetarista si nume precum Milton Friedman. Succesul, total sau numai partial, al politicilor sale trebuie insa pus in perspectiva. In primul rind, deoarece in cele trei decade postbelice a existat un relativ consens intre cele doua mari partide cu privire la rolul statului in economie si in general in viata sociala. Nationalizarile de la sfirsitul anilor 1940 si crearea unui stat "asistential" cuprinzator, bazat pe textul devenit clasic al lui William Beveridge, au parut a da continut unui consens de tip "social-democrat". Aparenta nu trebuie insa sa insele. Pentru ca pina si interventionismul ceva mai coerent avansat de laburisti la sfirsitul anilor 1960 ca ultim remediu la serioasele probleme economice nu egala nici pe departe dirijismul francez bazat pe inifinit mai extinse nationalizari si un angajament economic al statului mult mai bine conceput si orchestrat. Ce vreau sa spun cu aceasta comparatie este ca statul britanic, spre deosebirede majoritatea statelor europene, a adoptat – indiferent de culoarea partidului la guvernare – o pozitie de "spectator" (termenul ii apartine lui Wyn Grant), evitind angajamente decisive in economie. Margaret Thatcher nu a facut decit sa dea coerenta si sa restringa la minimul necesar prezenta sporadica si cel mai adesea inefectiva a statului in afacerile intreprinderilor industriale si ale altor prestatori de servicii. Terenul era pregatit de o cultura politica si un liberalism latent intr-o populatie oricum foarte putin obisnuita cu o prezenta economica masiva a statului. Asta nu inseamna, trebuie subliniat de pe acum, ca, sub Thatcher, statul in sine ar fi fost debilitat. Dimpotriva. Multe din puterile autoritatilor locale au fost readuse la centru, iar "restringerea frontierelor statului", un celebru dictum liberal, s-a dovedit a fi un mit.

Al doilea punct care va defini perspectiva se refera la performanta economica a Marii Britanii inainte si in timpul guvernarilor Thatcher. Pastrind comparatia la nivelul tarilor dezvoltate, se poate spune ca, in ciuda distantei rezonabile pe care statul a pastrat-o fata de "ordinea industriala", economia britanica a fost constant marcata de insuccese. Acest lucru se intimpla intr-o vreme cind Franta, sub conducerea atenta a enarhilor si a elitei politice decise sa o modernizeze economic, traia gratia celor "Trente glorieuses". Desi, la sfirsitul razboiului, Franta era cu mult in urma Albionului, la inceputul anilor ‘70, GNP-ul sau per capita il depasea pe cel englez: media de crestere economica a celor trei decade posbelice a fost aproape dubla in Franta fata de Marea Britanie. Nivelul de trai si calitatea vietii in "Hexagon" le-au depasit, la inceputul anilor ‘70, pe cele de peste Canal. Dirijismul si focalizarea tuturor politicilor pe obiectivul central al modernizarii si cresterii economice au dat, in Franta, roade. Nimeni nu neaga ca ele au adus si probleme a caror rezolvare a avut costuri mari, dar reusitele indeniabile ale dirijismului (intr-un anumit context) i-au lasat pe ginduri pe adeptii "statului-spectator".

Prezentarea comparativa a avut inca o data rolul de a pune aparitia unui lider de talia "doamnei de fier" in perspectiva. Ce mostenea ea era o tara in accentuat declin. Si nu fac decit sa imprumut un termen care apare aproape sistematic in titlul mai multor carti strinse, fara nici o cautare prealabila, in mai putin de un minut, din rafturile unei biblioteci de colegiu: Britain in Declin (Andrew Gamble, St. Martin’s Press, 1981), The Economic Decline of Modern Britain (D. Coates and J. Hillard editori, Wheatsheaf Books, 1986), Industrial structure, capital markets and the origins of British economic decline (W.P. Kennedy, Cambridge Univeristy Press, 1987), Global Capitalism and National Decline. The Thatcher Decade in perspective (Henk Overbeeck, Unwin Hyman, 1990), The Decline of Industrial Britain 1870-1980 (Michael Dintenfass, Routledge, 1992), Capitalism, Culture and Decline in Britain 1750-1990 (W.D. Rubinstein, Routledge, 1993). As vrea sa subliniez faptul ca in analiza "declinului", citeva din titlurile de mai sus nu ezita sa includa si "decada" Thatcher.

Declinul s-a manifestat in special printr-un somaj in crestere si o incapacitate a industriei britanice (putin si sporadic, in general fara succes, sprijinita de stat) de a se moderniza si de a rezista competitiei mondiale.

Simplificind lucrurile, Thatcher a incercat sa "faca curatenie": sa retraga sprijinul statului intreprinderilor fara viitor, sa privatizeze tot ce fusese nationalizat, dar si multe alte monopoluri ce pareau de neclinit (telecomunicatiile, caile ferate), sa dea in gestiune privata multe servicii straine. Succesul acestei ultime politici a fost atit de mare incit peste 40% din exporturile industriale era produs in 1994 de intreprinderile straine. Sustinind, in acelasi timp, o moneda forte si rolul international al centrului financiar londonez (intruchipat de City), Margaret Thatcher a continuat politici mai vechi, care au condus treptat la o deindustrializare accentuata a Marii Britanii si la transformarea economiei acesteia intr-o economie predominant de servicii. Ce-i drept, nu in masura Statelor Unite, dar intr-un grad neintilnit in celelalte mari state europene.

II. Noul Labour:

cit de nou, cit de Labour?

La 1 mai 1997, covirsitoarea victorie electorala a laburistilor punea capat unei guvernari conservatoare de 18 ani. John Major, succesorul lui Margaret Thatcher, nu a reusit – in ciuda faptului ca partidul sau "a rapus asa-numita «British desease» si a pus Marea Britanie pe baze economice sanatoase" (The Economist, 2 Mai 1998) – sa convinga electoratul pentru a sasea oara consecutiv.

Ratiunile succesului

In mai 1998, cota de popularitate a partidului de guvernare si a liderului sau – cel mai tinar premier de la William Pitt (ministru la 25 de ani, in 1793) – era suprinzator de mare pentru un partid care, cu un an in urma, in virtutea circumstantelor, parea extrem de neexperimentat. Tineretea si sarmul personal ale lui Tony Blair au jucat, neindoielnic, un rol important in receptia favorabila de catre public a partidului sau. Dinamismul si "ubicuitatea" (prezenta sa aproape neintrerupta in aceeasi masura in spatiul domestic, in mijlocul dezbaterilor arzatoare interbritanice, cit si in plan international, unde statura sa incepe sa prinda contururi demne de respect) dau continut a ceea ce britanicii numesc (si admira) un "strong leadership". contrastul puternic cu absenta acestui ingredient in ultimii ani de guvernare conservatoare, sugereaza revista britanica The Economist (in numarul din 2 mai 1998), a marcat atit succesul electoral din 1997, cit si practica guvernamentala a anului scurs de atunci. Este adevarat, un lider puternic a fost si Margaret Thatcher, dar avantajul net al lui Blair este ca el nu a mai fost nevoit sa apeleze la o mina "de fier".

Dar un om simpatic si atragator, oricit de charismatic, nu poate duce de nas un public in general circumspect si pragmatic pentru foarte mult timp. Care sa fie secretul indubitabilului lui succes pe scena politica britanica? Care sa fie secretul indubitabilului lui succes pe scena politica britanica? O noua ideologie? Sa fi descoperit el, asa cum think-tank-urile apropiate guvernarii clameaza, o "a treia cale"? Personal, am fost si am ramas sceptic la astfel de caracterizari si utilizez cu multa prudenta chiar si traditionalele denumiri de "stinga" si "dreapta". Consider ca numai o analiza multidimensionala si comparativa poate da seama (intotdeauna in termeni relativi) de performantele unui partid sau ale unei guvernari. Inainte de a analiza mai in detaliu anumite politici, as sugera cautarea raspunsului la misterul popularitatii guvernarii Blair in patru planuri (fara a mai aminti de aportul de personalitate si lidership al primului-ministru): 1) o vointa politica de a marca indelebil viata regatului, de a-l scutura de excesul de traditii si de a moderniza establishment-ul politic; 2) o abordare pragmatica, conceputa pe termen lung si centrata pe o guvernare a tarii asemeni gestionarii unei intreprinderi; 3) un guvern de oameni abili si determinati sa faca echipa cu Blair in promovarea unui program politic extrem de indraznet; 4) o sustinuta campanie propagandistica, nelipsita de inevitabile aspecte rizibile, care vizeaza atit apatia publicului britanic, cit si prejudecatile pe care strainii le au despre venerabila Britanie.

Ce este "noul Labour"?

Cu aceste idei in minte, putem ataca problema care ii framinta pe cei mai multi comentatori. Campania electorala a lui Tony Blair s-a centrat pe ruptura cu vechile practici si viziuni laburiste. In consecinta, stilul politic si partidul in intregul sau au fost redenumite "New Labour". Dar ce ascunde aceasta titulatura?

Cum totul este relativ, identitatea se defineste prin gen proxim si diferenta specifica. Titulatura trimite imediat la un prim gen proxim: (vechiul) Partid Laburist. Dar dorinta noii conduceri de a se delimita de trecut printr-un efort de intinerire, si mai ales practica guvernamentala a ultimilor ani, a pus sub semnul intrebarii insasi notiunea de "laburism". Deja in 1994, odata cu venirea lui Blair la conducerea partidului, a prevalat un anumit consens ca politicile cu care laburismul se identifica funciar (nationalizarea mijloacelor de productie etc.) nu mai sint in ton cu epoca si in nici un caz nu mai atrag muncitorii, considerati baza electorala traditionala a laburismului. Deceptia a fost uriasa cind s-a relevat ca acest grup social a adus-o, de fapt, pe Thatcher la putere, in 1979.

dinspre sindicate spre capitalisti

Suportul traditional, pe care s-a constituit Partidul Laburist, a fost dat de sindicate – pina la Thatcher, o prezenta redutabila in politica britanica. Forta lor insa a fost unul dintre elementele ce au intirziat modernizarea economiei britanice in anii 1960-1970. Doamna de fier a inteles rapid ca fara o "imblinzire" a lor, orice efort de a pune economia pe baze solide va fi sortit esecului. Sindicatele nu si-au revenit nici pina astazi si, in ciuda unor concesii facute lor recent (patronii vor fi nevoiti sa le recunoasca daca 40% dintre angajati voteaza pentru reinfiintarea lor) nu par sa recupereze din influenta pierduta. Inlaturarea lor din calea reformelor economice a permis doamnei Thatcher sa deschida un cimp mai larg inovatiei antreprenoriale si sa faca din economia britanica una dintre cele mai flexibile economii europene. Rezultatele nu au intirziat sa apara, printre cele mai apreciate de britanici fiind reducerea sensibila a nivelului somajului (o problema cronica in anii ‘70 si inceputul anilor ‘80). Datorita acestei flexibilitati, si astazi nivelul somajului ramine la cote la care tari precum Spania, Franta si Germania nici nu indraznesc sa viseze. A devenit clar ca Blair nu este dispus sa renunte la aceste cistiguri, in ciuda preocuparilor istorice pe care partidul sau le nutreste fata de "clasa muncitoare". Dimpotriva: este secretul lui Polichinelle ca Blair ii curteaza de zor pe intreprinzatori, patroni si alti mari "capitalisti". Chiar si introducerea unui salariu mimim pe economie (L 3.60 pe ora), o veche cerere a sindicatelor si o practica uzuala pe continent, nu pare a-i deranja (la nivelul la care s-a cazut de acord) pe patroni, In a prelua fara multe remuscari vechile cuceriri conservatoare in piata muncii, laburistii de azi sint confruntati cu faptul ca pina si economiile hiperregulate ale continentului (Germania, mai ales) incep sa considere serios asigurarea unei mai mari flexibilitati in incercarea de a pune capat marasmelor provocate de somaj si recesiune.

sub o forma mai atragatoare?

Atitudinea prieteneasca, pentru a folosi un eufemism, fata de capital si preluarea intr-o proportie considerabila a politicilor economice conservatoare i-au facut pe analisti sa caute un alt gen proxim in definirea noului laburism. Acuzele ca laburistii au cistigat alegerile si conduc tara pe un program conservator au venit din toate partile: de la conservatori, bineinteles, pusi in dificultate de a nu putea critica din opozitie un guvern care pune in aplicare propriile-i politici; de la stinga Partidului Laburist, care striga "tradare"; de la ziaristi si comentatori, care deplora confuzia ideologica ce domina acum spatiul politic. Relevant pentru aceasta confuzie ideologica este chiar titlul sub care revista a inspirat citeva din interpretarile acestui articol (The Economist), intituleaza numarul care dedica multe pagini "anului Blair": "The strangest Tory ever sold" ("Cel mai ciudat (program) conservator iesit vreodata pe piata"). Eu nu as merge chiar atit de departe si voi argumenta ca, desi distanta fata de traditionalul laburism este de necuprins, in noul laburism este ceva mai mult decit simplu conservatorism invelit mai bine si prezentat mai atragator.

Revista britanica amintita respinge pretentiile de "a treia cale" sub care "blairismul" sau "noul laburism" este lansat pe piata ideilor. Dar asta se intimpla deoarece echipa de redactori are o incapacitate declarata de a vedea dincolo de categoriile clasice de "dreapta" si de "stinga". Or, asa cum am mai afirmat, cred ca cele doua categorii au devenit insuficiente pentru a caracteriza spatii politice complexe. Mixtura produsa de Blair invita cu atit mai mult la o reconsiderare a vechilor ideologii, cu cit partide considerate traditional de stinga in Europa continentala (in Franta, Germania) si-o asuma, cel putin la nivelul discursului, in intentia de a cuceri electoratele.

Atentia speciala pe care The Economist o acorda relatiei dintre politic si economie justifica oarecum considerarea noului premier drept un autentic Tory (conservator). Tony Blair nu a facut nici un secret din asumarea viziunii economice conservatoare. Nu s-a pus problema unor renationalizari pe scara larga. Dimpotriva: guvernul Blair, in cautarea unor surse de finantare neinflationiste pentru anumite programe sociale, este dispus (s-a anuntat la mijlocul lunii iunie) sa vinda monetaria nationala (Royal Mint) si chiarcontrolul traficului aerian.

Dar poate cea mai mare surpriza a constituit-o rigoarea bugetara si preocuparea pentru stabilitatea macroeconomica urmarite, de la alegeri, de Gordon Brown, ministrul de finante (sau Chancellor of the Exchequer, asa cum este cunoscut in Marea Britanie), devenit un adevarat "apostol al Prudentei si Cumpatarii". Trebuie amintit, probabil, ca primul act major al guvernarii laburiste a fost acordarea independentei Bancii Angliei in chestiuni de politici monetare. Obiectivul fixat de guvern este o inflatie anuala sub 2,5%, drept pentru care un Comitet de Politici Monetare al bancii centrale se intilneste lunar pentru a fixa ratele dobinzii la imprumuturi pe termen scurt. Obiectivul pare ca va fi atins la sfirsitul anului, desi ratele mari fac ca moneda nationala sa ramina relativ puternica pe pietele financiare. Aceasta tinere sub control a inflatiei loveste puternic in exporturile industriei manufacturiere care, inca o data, se dovedeste Cenusareasa economiei britanice.

In materie fiscala, domnul Brown a pus de la inceput pe tapet obiectivele politicii sale: timp de doi ani va ramine in limitele pe care conservatorii le-au impus cheltuielilor bugetare, specificind chiar o "regula de aur", dupa care nici un imprumut nu va fi aprobat daca nu este necesar pentru investitii publice. Cheltuielile curente se vor face din veniturile curente, in conditiile in care nu se va apela la o crestere a taxelor. Desi par supuse unor presiuni continue, mai ales in conditiile in care programele sociale au multe deficiente care ar putea fi partial remediate daca Ministerul de Finante le-ar dedica mai multe fonduri. Nu pare a fi cazul prea curind. Recent (4 iunie), The Guardian analiza surplusurile din buget si ce s-ar putea ameliora cu ele, indemnindu-l pe ministrul finantelor sa "isi deschida punga". Este usor de inteles presiunea asupra lui daca se ia in calcul, de asemenea, faptul ca exista milioane de (cum le zicem noi) "bugetari" care isi vad astfel spulberate sperantele de a avea salariile marite. Si asta intr-un context in care platile in sfera privata, probabil ca in multe alte tari (inclusiv Romania), au luat-o cu mult inainte.

Ca un adevarat gospodar care a mostenit o casa cu datorii, Cancelarul (numit, din aceasta cauza, "de fier") nu numai ca incearca o mai buna gestiune a ceea ce are, dar vrea sa obtina si balante anuale favorabile timp de trei ani, astfel incit inaintea urmatoarelor alegeri bugetul sa inregistreze un net surplus. El a reusit astfel, remarca acelasi The Guardian, sa "ii impresioneze si pe cei mai neinduplecati critici" prin determinarea cu care "a transformat Partidul Laburist in partid al bunei gestiuni financiare (‘strong finance’) mentinindu-si, in acelasi timp, credentialele sale de partid de centru-stinga". The Economist, The Times si alte ziare nationale isi exprima uimirea si consideratia in acelasi timp prin fraze precum Gordon Brown se arata "mai ortodox decit patriarhul" (The Economist, 2 mai), Gordon Brown aplica ideile radicale ale doamnei Thatcher "in domenii in care conservatorii nu au indraznit sa calce" (The Times, 2 iunie). Impresia care reiese de aici este ca un lucru nemaiauzit se intimpla cu finantele britanice si cu gestiunea macroeconomica. Gordon Brown vrea sa rupa cu nefastele cicluri inflatie–deflatie ale deceniilor trecute si cu o maligna viziune pe termen scurt care a prevalat si care a fost, in parte, responsabila de declinul economic britanic. Privit cu scepticism la inceput, in primul rind pentru ca venea dintr-un partid asociat traditional cu cheltuieli bugetare nechibzuite, Gordon Brown este acum privit cu consideratie: sub mina lui, performanta finala pare la indemina. Daca asa vor sta lucrurile, el va atinge un obiectiv care s-a dovedit mereu prea indepartat in cei 18 ani de guvernare conservatoare.

Ajunsi la capitolul Brown, majoritatea analistilor remarca faptul ca ministrul de finante a depasit cu mult ceea ce se astepta, in general, de la partidul conservator, dar ei se opresc de la a caracteriza aceasta rigoare "de dreapta" sau "de stinga". Ceea ce dovedeste, cred eu, ca "blairismul" poate sa insemne ceva diferit, poate acoperi un etos si o viziune politica bine individualizate, fara a fi cautate "la stinga", "la dreapta" sau pe o "a treia cale".

Reforme constitutionale

Daca pina si in plan economic s-a dovedit ca Noul Labour poate insemna ceva mai mult decit conservatorism bine prezentat, in plan politic ruptura este si mai accentuata. Nu este poate locul sa insist, dar trebuie sa amintesc suita de reforme constitutionale si ale sistemului politic care nu au ramas, din fericire, doar la stadiul de lozinci electorale. Cea mai ambitioasa este, fara indoiala, redistribuirea de puteri catre regiunile istorice ale Marii Britanii. Deja prin referendumuri anul trecut si anul acesta, populatiile locale au aprobat constituirea de parlamente in Scotia si adunari legislative cu puteri mai restrinse in Tara Galilor si Irlanda de Nord. Lucrul acesta se intimpla in ciuda instinctului centralizator, dupa cum remarca The Economist, al lui Blair care, in plus, beneficiaza de o structura a administratiei surprinzator de centralizata pentru un observator exterior. Este inca neclar in ce masura acesti pasi nu sint doar un inceput al unui lung si greu de imaginat proces de federalizare a Marii Britanii.

In analiza diverselor comisii parlamentare sint si alte reforme cu consecinte imprevizibile pentru un sistem politic caracterizat prin traditie si mai putin prin inovatie: reforma sistemului electoral la nivel national, reglementarea finantarii partidelor si a campaniilor electorale si – poate cel mai impresionant, atacind direct un templu al traditiei – reforma camerei superioare a Parlamentului – Camera Lorzilor.

Noul Laburism se defineste, asadar, printr-o reconsiderare radicala a pozitiei laburiste fata de economia de piata si virtutile sale. Intr-unul din turneele europene (mai precis, in fata Parlamentului Frantei, in luna martie), in care incerca sa isi vinda produsul politic brevetat de el, Tony Blair pleda pentru o excludere a economiei din dezbaterile ideologice. Preluarea "achizitiilor" thatcheriene in aceasta sfera a dat temei acuzelor ca partidul sau nu ar fi decit un conservatorism "cu fata umana". Dar, punind mai presus de orice stabilitatea macroeconomica si gestiunea exemplara a finantelor publice, Tony Blair si Gordon Brown au marcat o ruptura clara nu numai cu practicile conservatoare, ci si cu o lunga traditie de indecizie, prost management si interventii politicianiste. Comentatorii cei mai sceptici sint de acord ca asista la evolutii fara nici un precedent in istoria recenta a Marii Britanii. Cel putin in plan politic si economic, sint indicii ca noul laburism poate fi considerat o constructie noua, care merita si in continuare atentia analistilor. Daca nu s-a si intimplat deja, experienta britanica va duce la o regindire a conceptelor traditionale de "dreapta" si de "stinga".

Reforme sociale

Poate ca, in plan social, spatiul favorit al politicilor laburiste, vechea identitate a partidului se reveleaza mai pregnant. Nici vorba. Cu cuferele bine indesate, guvernul Blair ar fi putut declansa o redistributie sensibila catre categorii de populatie si sectoare defavorizate: inchisori, educatie, sanatate, transport, asigurari sociale. Cu mai multe date la indemina, The Economist (2 mai) semnaleaza o usoara tendinta in aceasta directie (bugetele laburiste au fost "mildly redistributive", spune revista), dar departe de ce ar fi facut vechiul partid laburist. Prudenta de care vorbeam inainte a facut insa ca, in lipsa fondurilor, vechile probleme sa se agraveze. Inchisorile devin din ce in ce mai pline si au intrat in atentia opiniei publice nu numai prin costurile in crestere pe care le presupun, dar si prin problemele de personal si de delicventa interioara tot mai dese. Inainte de alegeri, Noul Labour a promis ca va reduce numarul de saptamini in care o persoana trebuie sa astepte inainte de a fi operata sau tratata intr-un spital din sistemul public. Tendinta a fost inversa: listele de asteptare s-au lungit si lipsa de paturi disponibile a devenit o problema nationala. Se pare ca liberalizarea invatamintului gimnazial, de la sfirsitul anilor ‘60, incepe sa-si arate partile negative. Calitatea invatamintului la acest nivel a scazut atit de mult, incit guvernul a lansat mai multe programe nationale de alfabetizare obligatorie in matematica si literatura, de reducere a chiulului prin angajarea politiei in recuperarea micilor faptasi de pe strazi etc. Profesorii au devenit suprasolicitati si nu sint dispusi sa-si asume noi sarcini fara retributiile meritate.

Reforma acestor sectoare, toata lumea este de acord, se impunea mai de mult. Conservatorii au inceput-o, dar nu au dus-o prea departe. Guvernul lui Tony Blair a preluat multe din vechile propuneri, dar a devenit clar ca distributia fondurilor catre sectoarele bugetare necesita (ca si in alte tari europene) o regindire din temelii. Determinarea noului lider de a modela substantial politica britanica apare si din faptul ca nu s-a dat in laturi (in fapt, nu prea avea de ales) de la a infrunta o problema extrem de complexa: reforma sistemului de asigurari sociale. Obiectivul? Nu numai punerea acestuia pe baze financiare sanatoase, ci si reducerea ponderii acestuia in buget pentru a putea finanta, cu economiile astfel obtinute, reforma sanitara si a educatiei. Documentul consultativ publicat la sfirsitul lunii martie ("New Contract for Welfare") a deceptionat insa, nereusind sa se ridice la asteptarile pe care Blair insusi le-a fixat. In ciuda dorintei clar exprimate de a descuraja dependenta de alocatii, documentul, subliniaza The Economist (28 martie), "evita deciziile cu consecinte majore". Reforma ar duce inevitabil la masuri impopulare, si se pare ca, in dorinta de a prelungi "luna de miere", Blair a dat inapoi de la o reforma globala. Trebuie sa recunoastem, asa cum o face majoritatea comentatorilor politici britanici, ca doar aceste reforme sociale vor da seama despre adevarata fata a Noului Labour.

Lipsa unei reforme de structura nu inseamna insa ca, sectorial, guvernul nu incearca o rezolvare a problemelor cu care se confrunta sectoarele bugetare. Cuvintul de ordine, si in ceea ce priveste educatia si in ceea ce priveste sistemul sanitar, este "eficienta". In obtinerea ei si cu intentia de a aduce un aer de competitie capitalista in aceste domenii aflate sub obladuirea statului, guvernul britanic incearca solutii indraznete, in care mai strecoara, cind si cind, arome ale vechiului laburism. O cale de atacare a problemelor se regaseste sub sloganul "name and shame": o listare publica a scolilor si spitalelor in functie de eficienta lor. Cele ineficiente vor fi aratate cu degetul, fiind astfel fortate sa-si revada gestiunea daca nu vor sa fie dezertate de angajati si de "clienti", iar cele eficiente vor fi aplaudate si experienta lor reusita data ca exemplu celor din coada clasamentului.

In acelasi scop – de a creste eficienta – este si crearea de zone educationale sau spitalicesti experimentale (ceva asemanator initiindu-se si in cadrul politiei), unde noi forme de gestiune sa fie testate de populatii mici, cu, in primul rind, implicarea firmelor private. Recent, in fata acestei perspective, profesorii s-au ingrozit auzind exemplul american al unei scoli preluate de un fabricant de sapunuri. Dar nu numai profesorii trebuie blamati pentru inertie. In ciuda unor clare dorinte de a experimenta si idei indraznete, in sfera sociala, Noul Labour se dovedeste mult mai putin radical decit in cea economica. Citeva reforme liberale au fost complet abandonate, pentru ca recenta "School Standards Bill" (publicata in iunie) sa indice o oarecare recentralizare si reintroducerea unui curriculum national (abandonat acum treizeci de ani) care sugereaza o clara influenta a laburismului de tip vechi.

Ca sa conchidem acest capitol social, trebuie sa spunem ca ezitarile, pasii inapoi si jumatatile de masura proiecteaza o imagine mult mai modesta decit radicalismul vizibil in alte sfere. Daca in chesituni economice, vechea garda pare sa fi cedat complet, in chestiunile sociale directia politicilor nu este inca decisa nici macar in interiorul partidului de guvernamint. Este limpede insa ca pe acest tarim se va arata cel mai bine cit de nou si de indraznet este "noul laburism".

III. Izbinzi si esecuri diplomatice

Irlanda de Nord

Acordul de pace din Irlanda de Nord semnat in aprlie si aprobat prin referendum pe 22 mai 1998 nu reprezinta, nici el, o pura izbinda laburista. Negocierile intercomunitare au fost initiate de John Major, premierul conservator, in urma cu trei ani, iar documentul final se inspira consistent din Documentul-Cadru propus spre dezbatere atunci. Nu se pot face presupuneri despre cind s-ar fi ajuns la un acord sub conservatori. Este clar insa ca ocazia era prea frumoasa pentru Tony Blair pentru a nu isi pune in valoare calitatile de abil om de stat. El si Mo Mowlam, secretarul de stat pentru Irlanda de Nord, au stiut sa navigheze cu abilitate printre obstacolele de durata (precum neincrederea mutuala intre cele doua comunitati din Irlanda de Nord: unionistii protestanti, care doresc pastrarea provinciei in Regatul Unit, si nationalistii catolici, dornici de a se uni cu Republica Irlandeza) si cele circumstantiale (precum crimele care au minat continuu procesul de pace). Puneri la colt simbolice ale celor care se dovedeau a mai pastra inca legaturi cu grupari teroriste, dar mai ales transformarea Sinn Fein-ului, din acoperire politica pentru temuta armata irlandeza (IRA), in partid politic prezentabil, au permis aducerea la masa negocierilor a tuturor gruparilor implicate pina atunci in violente, dar care au aderat la principiul central al discutiilor, de incetare completa a focului si terorii. O determinare similara impartasita deconducerea Republicii Irlandeze, presiunea subtila dar constanta a Statelor Unite si medierea abila a senatorului american George Mitchell au format cadrul diplomatic favorabil unui rezultat pozitiv. Este greu de masurat contributia singulara a lui Tony Blair, dar faptul ca a fixat un termen-limita, stabilind un calendar pentru referendum si alegeri, si si-a aminat concendiul pentru a da greutate maratonului de 48 de ore de negocieri din Vinerea Mare (motiv pentru care acordul este numit adesea "Good Friday Agreement") arata gradul de interes personal pe care il avea in rezolvarea acestei probleme. Documentul semnat la Sormont a fost aprobat prin referendumuri separate atit la nordul, cit si la sudul frontierei irlandeze.

Acordul este insa numai inceputul procesului de pace. El se bazeaza pe principiul ca soarta Irlandei de Nord trebuie decisa de locuitorii sai. Atit Marea Britanie, cit mai ales Republica Irlandeza, au avut de facut modificari substantiale care sa asigure cadrul juridic acestui principiu. Asta a insemnat ca Republica sa renunte la orice pretentii teritoriale asupra provinciei din nord. Soarta Irlandei de Nord va fi dezbatuta si decisa intr-o adunare legislativa pentru care s-au facut alegeri la 25 iunie (rezultatele erau necunoscute la data scrierii acestui articol). Alte structuri transfrontaliere vor lega si mai strins nordul si sudul Irlandei, iar un consiliu irlandezo-britanic va fi creat pentru a include Irlanda in reteaua de provincii a Marii Britanii.

Este limpede ca partile sint departe de obiectivele lor traditionale: unionistii au obtinut ca apartenenta Irlandei de Nord la Regatul Unit sa nu fie pusa in discutie si ei reprezinta, inca, o majoritate in provincie. Liderul principalului partid politic unionist (Ulster Unionist Party), David Trimble, pare, de altfel, a fi viitorul premier al provinciei. Dar trecutul recent de violenta al IRA si perspectiva de a trebui sa gestioneze provincia alaturi de reprezentantii ei politici ii face pe unionisti sa se teama de viitorul apropiat. In rindurile lor s-a inregistrat si cea mai mare opozitie la acord in timpul recentului referendum. Temerea lor este sporita de faptul ca acordul prevede eliberarea treptata din inchisoare a multor teroristi nationalisti, in cadrul unui mai larg proces de reconciliere, dar este mai putin clar modul in care se va face dezarmarea diverselor militii care sint oricind gata sa reia atentatele.

Aceasta ultima problema a marcat recent si primul dezacord intre cele doua mari partide britanice (laburist si conservator), dupa un sprijin solidar si o campanie comuna in favoarea unui "Da" acordului. Guvernul a respins amendamentele conservatorilor la o lege privind Irlanda de Nord, care ar fi dorit sa conditioneze eliberarea prizonierilor de un control mai strict al gruparilor paramilitare. Respingerea era justificata de faptul ca termenii acordului nu mai puteau fi schimbati si ca orice amenintare serioasa a pacii va pune imediat capat procesului gradual de eliberare.

Sondajele de opinie si prezenta masiva la urne in ziua referendumului arata ca populatia este in general dornica sa se puna capat anilor de incertitudine si teroare si ca priveste cu incredere intelegerea la care s-a ajuns. Satisfactia pare mare si in tabara catolicilor, caci, in ciuda prezentei lor minoritare in provincie, spera sa poata aduce cele doua Irlande tot mai aproape una de alta. Perspectiva de a-l avea pe Gerry Adams ca premier al provinciei, desi indepartata, nu este privita ca implauzibila. S-a observat ca nationalistii catolici au o crestere demografica mai mare decit a protestantilor, astfel ca o inversare a raportului de forte in privincie este posibila in viitorul apropiat. Chiar si asa, perspectiva ramine, totusi, indepartata, deoarece Sinn Fein, partidul lui Adams, a fost si a ramas si in recentele sondaje al doilea partid in preferintele electoratului catolic din Irlanda de Nord. Primul este partidul condus de John Hume, Social Democratic and Labour Party (SDLP), care a participat de la inceput la negocierile de pace si are un trecut parlamentar mai lung si mai curat. John Hume este, de altfel, considerat a fi la originea procesului pornit cu cinci ani in urma si incheiat cu acordul de la Stormont. Cu toate acestea, mai ales de cind IRA a renuntat la violenta, Sinn Fein a redus substantial distanta electorala intre el si SDLP. Sint convins ca viata politica a provinciei si lucrarile noului parlament vor atrage toata atentia analistilor politici, obisnuiti pina acum doar cu atentate si contra-atentate. Desi pornit, viitorul pasnic al provinciei ramine, totusi, umbrit de multe temeri si necunoscute.

a Marii Britanii

Succesul major din Irlanda de Nord a fost trecut rapid in contul personal al lui Tony Blair, care s-a vazut dintr-o data inzestrat cu toate calitatile diplomatice necesare arbitrarii in conflicte de durata si de proportii. Imediat dupa acordul de la Stormont, liderul britanic a incercat o relansare a procesului de pace din Orientul Mijlociu. Spre deosebire de ministrul sau de externe, Robin Cook, care, fiind prea direct, a transformat turneul sau in Israel intr-o catastrofa, Tony Blair a preferat o initiativa modesta, in care a lasat locul central Statelor Unite. Nu se poate spune insa ca initiativa lui – intilnirea celor doi lideri, Yasser Arafat si Benyamin Netanyahu, de la Londra, din 4 mai, cu Madeleine Albright – ar fi avut consecinte semnificative. Comparatia intre primul-ministru si ministrul sau de externe trimite insa spre o alta problema care risca sa submineze angajamentele europene ale Marii Britanii.

Din ianuarie si pina in iunie 1998, Marea Britanie a detinut presedintia Uniunii Europene. In turneul sau in Orientul Mijlociu, Robin Cook reprezenta UE si dadea voce unui punct de vedere european, pentru ca ar fi mult sa se vorbeasca de o politica externa comuna, asa cum prevede Tratatul de la Maastricht. De fapt, aici rezida problema. In situatiile conflictuale mondiale ale ultimelor sase luni, Marea Britanie a stat mult mai adesea alaturi de Statele Unite (vezi criza irakiana din februarie) decit de partenerii ei europeni care au luat, in multe ocazii, pozitii diferite. Or, acest lucru a subminat tentativele si asa firave de constituire a unei politici exterioare comune la nivelul Uniunii Europene. Contrastul si deceptia sint cu atit mai mari cu cit, asa cum am spus, Marea Britanie a fost la cirma afacerilor europene din ianuarie, moment marcat cu mare tam-tam. Atunci, la gara Waterloo din Londra, Tony Blair proclama, cu un aer triumfalist, ca, sub noua guvernare laburista, tara care s-a dovedit atit de reticenta si neincrezatoare in constructia europeana, va incepe sa-si afirme si in plan european un "strong leadership". Euroentuziasmul si intentiile mari cu privire la modificarea agendei europene s-au dezumfalt insa treptat, pentru ca, la sfirsit, presedintia britanica sa fie considerata, cel putin in raport cu propriile obiective, un esec.

Un paradox relevant pentru pozitia Marii Britanii in Europa a fost sesizat in cazul unui eveniment european crucial: lansarea mondei unice. Lansarea propriu-zisa va avea loc la 1 ianuarie 1999, dar summit-ul din 1-3 mai curent de la Bruxelles a avut rolul de a sublinia in mod public si solemn tarile participante la acest ambitios proiect. Dupa cum se stie, Marea Britanie a decis sa amine aderarea la moneda unica pentru inca cel putin patru ani si o va face numai daca lansarea se dovedeste un succes si aderarea regatului prezinta nete avantaje. Ratiunile economice pentru a nu adera imediat au vizat, in special, o neconcordanta in ciclul de afaceri al economiei britanice fata de cel al marilor economii continentale. Dar, fara indoiala, ratiunile politice au fost cele care au primat. In primul rind, este vorba de aceeasi politica de "wait and see", prin care Marea Britanie si-a acordat mereu licenta de a ramine neimplicata in procesele cruciale de integrare pe continent, pentru a adera numai atunci cind avantajele pentru ea devin incontestabile. Aceasta licenta a avut si are costurile ei, pentru ca regatul a fost si va fi nevoit sa adopte reguli si practici la a caror negociere nu a participat. Pina de curind, pozitia distanta fata de constructia europeana avea temeiul intr-o opinie publica recunoscuta ca antieuropeana, dar acest lucru nu mai este valabil de cel putin doua decenii. Ca moneda unica este o chestiune extrem de serioasa si cu implicatii majore asupra suveranitatii unui stat, asta nu o contesta nimeni, dar exista date ca populatia, ca sa nu mai vorbim de lumea afacerilor, este pregatita deja pentru un nou experiment european, care oricum va afecta o economie cuplata strins la cele de dincolo de Canal.

Trebuie recunoscut, in finalul acestui paragraf, ca noua guvernare laburista are, totusi, un alt discurs despre Europa si o atitudine mult mai deschisa fata de procesele europene decit au avut conservatorii ultimilor ani. Ezitarile europene ale acestora din urma au minat serios unitatea partidului si au contribuit la pierderea alegerilor din 1997. In intentia de a fi coerent, noul lider conservator, William Hague, a campat pe o pozitie atit de antieuropeana incit colaboratori ai sai si eminenti membri ai parlamentului s-au retras din partid sau au trecut de-a dreptul la laburisti.

Chiar si cu dorinta sincera de a fi in miezul problematicii europene, Tony Blair si partidul sau nu au reusit sa lase o amprenta asupra evolutiei Uniunii Europene asa cum ar fi dorit, cu exceptia notabila poate de a fi insistat si atras atentia asupra indepartarii periculoase a "Europei" de cetatenii sai. Partialul esec se datoreaza atit anumitor incoerente (vezi politica externa europeana), unor cereri nepotrivite (de a participa la Consiliul Monetar al celor 11 participanti la lansarea monedei unice, desi a decis sa ramina in afara procesului), pregatirii defectuoase a unor momente-cheie (precum cel in care s-a negociat aspru cine va fi viitorul sef al Bancii Centrale Europene), dar mai ales lipsei (cronice) de credibilitate in angajamentul serios si definitiv in afacerile europene.

Incheiere

Asa cum am sugerat la inceputul articolului, schimbarile de substanta pe care noul partid la putere in Marea Britanie le are in vedere sint insotite de o ampla campanie de imbunatatire a imaginii atit a propriului partid, cit si a tarii. Dupa cum se remarca in mod obisnuit, in politica imaginea conteaza, lucru atestat, in cazul lui Blair, in modul prin care a cistigat alegerile anul trecut. Succesul de imagine este incontestabil in cazul propriului partid, dar asta mai ales pentru ca politicile sale, determinarea si vointa sa politica au demonstrat, daca se poate spune asa, ca este vorba de un "alt", nou si modern, Partid Laburist.

Campania de imagine nu mai are insa acelasi succes cind este vorba de intreaga tara, ea capatind nu de putine ori accente rizibile. "Cool Britania!", logo-ul sub care este lansata campania promotionala menita a atrage (in special) investitori straini si a schimba prejudecatile care asociaza Marea Britanie cu o tara incleiata in traditie, a fost intors pe toate partile de presa britanica. Este drept ca Anglia, ca si celelalte provincii, respira, prin tinerete, inovatie si indrazneala, o modernitate insuficient recunoscuta. Dar a cauta simboluri indoielnice si mesaje-cheie care sa redea, simplificat, complexitatea unei natiuni este, asa cum remarca The Economist (Bagehot, 4 aprilie), "un spectacol ambarasant", daca nu o "fixatie" care jigneste "inteligenta" celor carora li se adreseaza.