Vlad Flonta

Tehnocratia industriala este sub-elita care se constituie in principala beneficiara a revolutiei din decembrie 1989. Pentru a ajunge in aceasta pozitie, tehnocratia industriala a trebuit sa lupte impotriva altor sub-elite. Prima etapa a afirmarii tehnocratiei industriale a fost inlaturarea facila a elitei umaniste; i-a urmat inlaturarea, mult mai dificila, a elitei sindicale. A treia etapa a fost castigarea complexei batalii intre tehnocratia industriala si tehnocratia financiara. Exista insa si exceptii: cazuri in care directorii nu au reusit sa se impuna in fata liderilor sindicali. Exemplul cel mai frapant este cel al Vaii Jiului. Nicaieri influenta sindicatelor nu pare mai mare decit aici.

Voi prezenta mai intii, pe scurt, scenariul general al ascensiunii tehnocratiei industriale in Romania anilor '90; apoi voi examina cazul minelor din Valea Jiului.

Elita umanista a fost cea care s-a apropiat cel mai mult de putere imediat dupa revolutie. Faptul ca marea majoritate a disidentilor din timpul lui Ceausescu apartineau intelectualitatii umaniste i-a conferit acesteia o mare legitimitate intr-o perioada in care cea mai mare calitate era considerata cea de "anticomunist". Din rindul intelectualitatii umaniste au aparut si principalii lideri de opinie ai abundentei prese post-revolutionare.

Elita umanista a perceput criza societatii romanesti in primul rind ca pe o criza umana si morala; prioritatea absoluta era in viziunea ei "purificarea morala" (o lege a lustratiei, "procesul comunismului", etc.) Ea a ramas, ani intregi, cu obsesia nerealizarii acestei "purificari morale" a societatii romanesti si in limitele acestei problematici. Ea a ignorat faptul ca puterea reala se afla acolo unde sunt resursele, adica in economie (si in special in industrie). Intelectualitatea umanista era complet lipsita de legaturi cu administratia si cu tehnocratia. Ea nu a reusit sa stabileasca legaturi consistente nici cu muncitorimea industriala, nici cu taranimea, nici cu noua patura de intreprinzatori. Intelectualitatea umanista s-a gasit complet izolata. Discursul intelectualitatii umaniste a ramas etic si radical; ea condamna mersul lucrurilor in societatea romaneasca, dar de fapt nu intelege intelege ce se intimpla. In loc sa incerce sa se foloseasca de instrumentele sociologiei si stiintelor politice pentru a judeca mersul societatii romanesti, intelectualitatea umanista demonizeaza nediferentiat "clasa politica" si continua sa-si expuna obsesiile si idiosincraziile.

La inceputul anului 1991, elita umanista nu a mai reprezentat un pericol pentru tehnocratia industriala. Aparuse insa un adversar mult mai periculos: elita sindicala. Mult mai periculos pentru ca, spre deosebire de elita umanista, elita sindicala era formata din oameni care cunosteau foarte bine industria romaneasca in care activau de mult timp. In plus, liderii sindicali erau oameni energici si tenaci, selectati in urma unor batalii dure pentru ocuparea pozitiei de lideri, oameni abili in minuirea maselor de muncitori si care erau dispusi sa lupte, fara menajamente, pana la capat. Majoritatea liderilor sindicali nu proveneau din rindul muncitorilor, ci tot din rindul tehnocratiei industriale (fosti ingineri sau economisti din intreprinderi). Tehnocratia industriala nu avea in asemenea cazuri nici macar argumentul competentei tehnice superioare.

Managerii i-au facut pe sindicalisti sa vada in birocratia administrativa cel mai mare adversar si s-au oferit sa-i sprijine impotriva acesteia. Astfel, managerii au reusit sa transforme conflictul muncitori-manageri intr-un conflict intreprindere-guvern. Pe de alta parte managerii i-au facut pe birocrati sa vada in sindicate cel mai periculos adversar si s-au oferit sa-i sprijine pe birocrati impotriva sindicalistilor. Ei i-au convins pe birocrati ca amenintarea sindicatelor e mare si ca trebuie sa se dea salarii mai mari, dar nu putere sindicalistilor.1 Prin acest joc tehnocratia de intreprindere a reusit sa-si consolideze pozitia fata de ambele grupuri si treptat sa se autonomizeze.

Dupa ce a reusit sa inlature sindicatele, tehnocratia industriala s-a concentrat asupra competitiei cu tehnocratia financiara. Relatiile dintre tehnocratia industriala si tehnocratia financiara nu au fost nici un moment exclusiv relatii de adversitate. In unele domenii ele au cooperat si continua sa coopereze. Au luptasera impreuna impotriva unor adversari comuni precum elita umanista, elita sindicala si marele capital strain. (Capitalul strain era bun pentru tehnocratie, dar nu trebuia sa depaseasca o anumita limita care ar fi insemnat pierderea pozitiilor de putere de catre tehnocratia autohtona. Varianta cea mai agreata de tehnocratia autohtona fiind cea a societatilor mixte.) Din punct de vedere politic, ambele tehnocratii au sprijinit FSN-ul impotriva partidelor istorice. Competitia aparuta intre cele doua tehnocratii a fost unul din motivele care au dus la sciziunea FSN in PD (FSN-Roman) - apropiat de tehnocratia financiara si PDSR (FSN-Iliescu) - apropiat de tehnocratia industriala.

O reforma importanta care a avut loc dupa revolutie a constat in autonomizarea bancilor de stat. Devenite autonome, bancile au cautat in primul rind profitul si intr-o prima faza au prosperat (si-au ridicat sedii impunatoare, au cumparat masini de lux, etc.). Veniturile tehnocratiei financiare au devenit considerabil mai mari decit cele ale tehnocratiei industriale. De aici a pornit batalia intre cele doua tehnocratii.

Aceasta batalie se poarta nu atit pe tarimul economic si financiar, cit pe tarimul politic, pentru ca atit industria cit si bancile aveau capital de stat si depindeau de birocratia guvernamentala. Criza economica de dupa 1990 e in primul rind rezultatul acestei lupte intre elitele financiare si industriale. Ea nu este in nici un caz rezultatul vreunei reforme, pentru ca nu rezulta nici o reforma din aceasta lupta intre cele doua elite pentru a prelua controlul asupra societatii, una in detrimentul celeilalte, prin presiuni asupra birocratiei guvernamentale.

Blocajul financiar este rezultatul refuzului tehnocratiei de intreprindere de a se comporta dupa regulile impuse de tehnocratia financiara, ceea ce ar fi insemnat acceptarea dominatiei acesteia. "Solutia" pe care a gasit-o tehnocratia industriala a fost de a ignora rentabilitatea; directorii intreprindelor au preferat ca acestea sa fie nerentabile decit sa "se supuna" tehnocratiei financiare. Intreprinderile au acceptat mai degraba sa micsoreze productia, sa mareasca preturile (reducindu-si astfel pietele de desfacere) si chiar sa incalce toate regulile disciplinei financiare cumparind fara sa plateasca si livrind fara sa incaseze banii.

Rezultatul nu a fost falimentul unor intreprinderi, ci o incetare aproape generala de plati intre intreprinderi. De fiecare data cind a aparut blocajul financiar, datoriile au fost in cele din urma preluate de stat la datoria publica. Directorii de intreprinderi au rasuflat usurati si au luat-o de la capat cu acumularea datoriilor. Asadar, in loc sa-si sacrifice rolul in sistemul de putere pentru a salva intreprinderile, tehnocratia industriala a decis sa sacrifice intreprinderile pentru a se mentine la putere.

Falimentarea intreprinderilor de stat de catre directori a avut si o alta componenta decit cea descrisa mai sus si anume fenomenul pe care Andrei Cornea l-a numit "directocratie":

"Sub aspect economic, directocratia presupune detinerea in aceleasi miini a administratiei intreprinderilor de stat si a celei a unor firme private. Sectorul de stat este astfel folosit drept sursa de aprovizionare, de materii prime, de facilitati de tot felul pentru un sector privat parazitar sau semiparazitar, prin intermediul caruia insa se obtin venituri considerabile."3

Puterea tehnocratiei industriale s-a consolidat continuu in timpul Guvernului Vacaroiu: "pe la sfirsitul lui 1993, tehnocratia de intreprindere cucerise definitiv puterea si incepuse sa guverneze Romania, pregatindu-se pentru alegerile din 1996. Sistemul era in sfirsit consolidat si incepuse sa aplice propriile lui politici implicite - politicile subdezvoltarii."4

Cu siguranta, schimbarea puterii politice in noiembrie 1996 nu a fost pe placul tehnocratiei de intreprindere. Puterea tehnocratiei industriale a mai scazut in ultimii doi ani fata de virful pe care l-a atins in 1996, raminind insa considerabila. S-a reusit in 1997 si 1998 inchiderea unor intreprinderi cu mari pierderi, dar pierderile din economia romaneasca continua sa se situeze la niveluri foarte ridicate - in unele cazuri pierderile au ajuns la 400 milioane lei /angajat. Nu s-a reusit inca destructurarea "nucleului dur al economiei ceausiste" (pentru a prelua o sintagma folosita), compus din colosi industriali care "realizeaza" pierderi continue.

Sa vedem acum cum s-au desfasurat evenimentele in Valea Jiului.

Valea Jiului este o zona monoindustriala; locuitorii ei traiesc aproape exclusiv din minerit. Este o "opera" a planificarii economice comuniste. Romania a preluat in anii '50 modelul stalinist de dezvoltare economica, care se baza pe hipertrofia industriei grele. In anii '20 - '30 aceasta era inca o strategie corecta; industria grea era inca factorul decisiv al puterii economice. Chiar in anii '50 industria grea aducea beneficii importante. Industria grea a pierdut insa tot mai mult teren incepind cu anii '60. Locul ei ca factor-cheie al succesului economic a fost luat de industriile usoare, industriile high-tech si de sectorul tertiar si cuaternar (legat de software, comunicatiile globale, etc.).

Conducerea comunista a Romaniei a ignorat insa total aceste trend-uri si s-a incapatinat sa dezvolte industria grea, desi ineficienta acestei industrii devenise evidenta la sfirsitul anilor '70. Era o industrie subtehnologizata si energofaga, care nu gasea piete de desfacere decit acolo unde pretentiile de calitate a produselor erau minime. Consumul de energie al acestei industrii fiind enorm, a fost necesara si o marire semnificativa a extractiei de carbune, dupa lozinca "Tarii, cit mai mult carbune!". Propaganda comunista a cautat sa inoculeze si ideea ca minerii reprezinta "virful de lance al proletariatului".

Prin desfiintarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) in 1990, produsele romanesti au pierdut o buna parte din pietele cu minime pretentii de calitate de care beneficiasera pina atunci. A fost inevitabila o scadere a productiei, care a dus si la o scadere a consumului de energie. Minele carbonifere au intrat astfel in criza de supraproductie, aceasta adaugindu-se ineficientei care exista dinainte, indiferent de volumul extractiei. Aceste ratiuni economice au impus o reforma radicala in sectorul minier.

Au intervenit insa evenimente care au schimbat datele problemei. Minerilor din Valea Jiului li s-a descoperit o noua vocatie: cea de a face "ordine" in Romania. In 1990 au avut loc trei mineriade (ianuarie, februarie si iunie). Pe 28 ianuarie 1990 a avut loc in Piata Victoriei un miting organizat de PNTCD, PNL si PSDR, care protestau impotriva hotaririi ca FSN sa participe la alegeri. Pe 29 ianuarie minerii au venit la Bucuresti pentru a-i reduce la tacere pe manifestanti. Au fost luate cu asalt sediile partidelor istorice. Cu acest prilej a fost lansata si formula "Moarte intelectualilor!". Mineriada din februarie 1990 a semanat mult cu cea din ianuarie. Si de aceasta data minerii au venit pentru a imprastia o manifestatie antiguvernamentala (care devenise insa violenta; unii manifestanti au intrat in sediul Guvernului, provocind distrugeri materiale). In iunie 1990, minerii au venit la Bucuresti pentru a-i evacua din Piata Universitatii pe "golanii" care demonstrau acolo. Au fost devastate sediile partidelor istorice, Universitatea si redactiile unor ziare antiguvernamentale.

Observam ca cele trei mineriade din 1990 au o trasatura distinctiva: ele nu au avut nici macar un pretext sindical. Caracterul lor a fost pur politic. De fiecare data, minerii au intervenit violent impotriva adversarilor FSN.

Mineriadele din 1990 s-au soldat cu morti, sute de raniti si pagube materiale de proportii. Poate si mai grav este faptul ca au fost compromise corectitudinea competitiei politice si imaginea Romaniei in lume. Totusi, pana in 1997, vinovatii nu au fost trasi in nici un fel la raspundere pentru atrocitatile comise in timpul celor trei mineriade din 1990. Declaratia din 14 iunie a presedintelui de atunci al Romaniei a fost uluitoare: "Va multumesc (minerilor) pentru tot ceea ce ati facut in aceste zile, in general pentru atitudinea dumneavoastra de inalta constiinta civica. Deci va multumesc inca odata tuturor pentru ceea ce ati demonstrat in aceste zile: ca sunteti o forta puternica, cu inalta disciplina civica, muncitoreasca, oameni de nadejde si la bine, dar mai ales la greu. Si de aceasta data ati demonstrat cit de importanta este solidaritatea muncitoreasca. Cu un sentiment deosebit de constiinta civica, patriotica ati simtit momentul dificil si cu o daruire exemplara v-ati aratat gata sa fiti solidari cu puterea noua. Exemplul dumneavoastra a fost plin de imbarbatare pentru toti cei de bine care doresc progresul societatii romanesti. Vreau sa va multumesc deci pentru acest act de inalta solidaritate pe care l-ati demonstrat in aceste zile."5

Astfel minerii din Valea Jiului au devenit altceva decit un grup muncitoresc. Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului (LSMVJ - condusa din 24 martie 1990 de Miron Cozma), s-a comportat altfel decit un sindicat obisnuit. Cind s-a pus problema reformei mineritului in Valea Jiului, LSVJ nu a fost preocupata sa negocieze cu reprezentantii Guvernului folosind argumente economice, ci amenintarea - "Venim la Bucuresti!" (cu un subtext evident - "...si facem ce am mai facut si alta data").

Ceea ce minerii au si facut in septembrie 1991, cind au provocat caderea Guvernului Petre Roman. Aceasta mineriada a avut un pretext sindical, dar caracterul ei a fost in mare parte tot politic. A transat conflictul dintre presedintele Ion Iliescu si premierul Petre Roman. Petre Roman ar fi dorit o accelerare a reformelor, iar Ion Iliescu s-a opus. Minerii l-au ajutat pe Iliescu sa-l inlature pe Roman din fruntea Guvernului.

In martie 1992, Miron Cozma a devenit si presedinte al Confederatiei Sindicatelor Miniere din Romania (CSMR). In aceasta calitate el a cerut si a obtinut privilegii si pentru "ortacii" din alte bazine miniere. Guvernul "invatase lectia" si a satisfacut cererile minerilor. Marirea salariilor minerilor a fost o masura complet antieconomica, pierderile din sectorul minier fiind oricum colosale. Citeva cifre edificatoare: numai Regia Autonoma a Huilei Petrosani (care acum citeva luni si-a schimbat numele in Compania Nationala a Huilei S.A. Petrosani) a inregistrat din 1990 pina acum pierderi de 2,1 miliarde de dolari. Pierderile anuale din sectorul minier au reprezentat in anii de dupa 1990 23-27% din pierderile anuale totale din economia romaneasca.

Ordonanta nr. 22 /1997, promovata de Guvernul Victor Ciorbea, care prevedea acordarea de plati compensatorii (in cuantum de 12, 15 sau 20 de salarii nete) pentru minerii disponibilizati la cerere nu a avut efectele scontate. Ideea ca minerii "sa inceapa o mica afacere" dispunind de cele 12, 15 sau 20 de salarii a fost nerealista. Cine si-a inchipuit ca oameni care au lucrat ani intregi in mina vor avea abilitatea si relatiile necesare pentru asa ceva? Majoritatea minerilor au ramas in Valea Jiului si nu au gasit sau nu au acceptat alte slujbe. Acum au terminat banii si vor sa se intoarca din nou in mine.

Mineriada din ianuarie 1999 a scos din nou in evidenta lipsa de disponibilitate pentru dialog a sindicatelor din Valea Jiului. Mai intii, liderii sindicali au formulat cereri aberante si au impiedicat orice negociere serioasa. Apoi, folosind forta, au reusit din nou sa impiedice (cel putin temporar) reforma mineritului din Valea Jiului, sfidind argumentele economice care o impun. Trebuie remarcat ca deocamdata Guvernul urmareste doar reducerea cu 20% a pierderilor, nicidecum eliminarea lor.

Si mineriada din ianuarie 1999 a avut un caracter politic. PRM si PSM au sustinut expeditia minerilor, propunind fortelor de ordine sa se alature acestora pentru a rasturna impreuna guvernul. PDSR a fost mai moderat, descriind situatia in termenii: "Guvernul a adus populatia la exasperare si revolta". Sunt indreptatite banuielile ca au existat si implicari din afara in ultimele doua mineriade.

A sasea mineriada, din februarie 1999, a fost si ea lipsita, ca si primele trei din 1990, de pretextul sindical. Minerii au pornit spre Bucuresti (doar 2-3000, fata de 15-20.000 in ianuarie) pentru a protesta impotriva deciziei CSJ de condamnare a lui Miron Cozma la 18 ani de inchisoare pentru mineriada din 1991. Un sindicat este o organizatie profesionala; un atasament de acest tip fata de lider este anormal. Este o atitudine specifica mai degraba clanurilor mafiote.

Concluzia pe care o putem trage este putin incurajatoare. In Romania, sindicatele puternice nu sunt acelea care aduc argumente rezonabile si fac propuneri constructive pentru rezolvarea problemelor sindicale. Sindicatul din Valea Jiului a devenit puternic pentru ca a intervenit in politica (dar nu asa cum trebuie sa o faca un sindicat, cu argumente economice la masa negocierilor, ci printr-o intruziune ilicita in competitia politica). Am putea spune ca sindicatul din Valea Jiului a devenit puternic pentru ca a devenit altceva decit un sindicat.

Vlad Flonta - student in anul III la Facultatea de Stiinte Politice si Administrative a Universitatii Bucuresti.

1 Vezi Vladimir Pasti , Romania in tranzitie- Caderea in viitor, Editura Nemira, Bucuresti, 1995, pag. 261

2 Andrei Cornea , Comunistii- constructori ai capitalismului? , in revista "22" , nr.7, 16 februarie 1994 (sublinierile ii apartin lui Andrei Cornea)

3 Vladimir Pasti, Romania in tranzitie - caderea in viitor, Editura Nemira, Bucuresti, 1995, pag. 328 (sunt chiar ultimele doua propozitii ale cartii)

4 Conform ziarului Romania Libera din 21 ianuarie 1999.