Pavel Campeanu

Nota: In versiunea ei autohtona, tranzitia este un proces a carui lentoare include momente de precipitare convulsiva. Astfel de momente aduc adesea schimbari care se desfasoara mai rapid decat incercarile de a le analiza. Acesta este si cazul textului care urmeaza, elaborat inainte ca sentinta Curtii Supreme de Justitie in procesul Miron Cozma sa fi fost anuntata. Pronuntarea acestei sentinte si consecintele ei momentan necunoscute pun intr-o lumina diferita unele dinter consideratiile de mai jos.

Trei coordonate

Asaltul refulat al minerilor asupra capitalei, din ianuarie 1999, poate fi abordat sub diverse incidente. Cele mai promitatoare dintre acestea mi se par urmatoarele trei:

- contextul - care este cel al rezistentei la incercarile guvernului de a grabi reforma economiei.

- mijlocul predilect folosit in confruntarile provocate de aceasta rezistenta: violenta.

- efectul principal al acestor confruntari: agravarea destabilizarii care afecteaza ordinea noastra de stat.

Terapia de soc tardiva

Ecoul loviturilor care demolasera zidul Berlinului inca persistau cand incepusera sa faca auzite primele afirmatii despre necesitatea de a scoate economiile staliniste din colaps cu ajutorul unei terapii de soc (Sachs, Balczerowicz etc.). dupa sustinatorii acestei strategii, fostele tari staliniste erau obligate sa-si restructureze economia. Principalul agent al acestei "revolutii de sus" nu putea fi decat statul. Restructurarea urma sa aiba consecinte impovaratoare pentru segmente importante ale fortei de munca industriale. Aceste suferinte vor dura cu atat mai putin cu cat mai repede va fi infaptuita restructurarea. Adoptarea acestei strategii in 1990 de catre noua putere instaurata in Polonia i-a adus acesteia o enorma impopularitate, a provocat dezagregarea "Solidaritatii", dar a permis economiei poloneze o recuperare grabnica, putin sperata. Terapia de soc da rezultate - cu conditia sa fie aplicata la timp.

Dezbaterile asupra acestui punct se refera sensibil mai putin la imperativul restructurarii, decat la ritmul ei. Vicepresedintele Bancii Mondiale avertiza in aceasta privinta inca din 1992: " ... este nerealista expectativa in majore peste noapte ... (Dar) ... importanta este sustinerea acestui proces si accelerarea lui" (Dr. Ernest Stern, Privatizarea si redresarea economica, IFES-USAID, Bucuresti 1992-1994, p. 29).

Sub acest raport, Romania a parcurs un drum cu totul diferit de cel al Poloniei. Aici stalinismului i-a urmat un regim a carui strategie nu punea de fapt in discutie ritmul restructurarii, ci chiar legitimitatea ei. Obiectivul central al acestei strategii, urmarita timp de sase ani, nu viza sa inlocuiasca vechile structuri economice falimentare, ci sa le amelioreze performantele. Pe calea verdictului electoral, acestui regim care nu voia si nici nu putea sa restructureze economia i-a succedat un regim care, potrivit propriilor alegatii, voia sa realizeze reforma economica, dar care, potrivit faptelor, nu era in stare.

De abia dupa aproape un an de la instalare, cand iminenta dezastrului devenise mai mult decat evidenta, cel de al doilea guvern al coalitiei formate in 1996 s-a angajat in masuri menite sa puna capat acestei prea prelungite taraganeli. Este vorba despre tentative de inchidere a unor importante unitati nerentabile, despre reabilitarea sistemului bancar, rectificari ale politicii fiscale si indeosebi ale regimului investitiilor straine, relaxarea schimbului valutar, adaptarea bugetului la obligatia de achitare a unor transe de anvergura din datoria externa si de satisfacere a unor exigente internationale. Efectele cele mai pregnante ale acestei frenezii reformatoare sunt cresterea exploziva a preturilor, mai cu seama la servicii, si a insecuritatii locului de munca pentru masa salariatilor.

Atat de indelung amanate, aceste masuri creeaza, prin duritatea si simultaneitatea lor, ambianta unei terapii de soc intarziate. In aceasta ambianta, generatoare de mari tensiuni sociale, au izbucnit si agitatiile mineresti din decembrie 1998 - ianuarie 1999. Asumand riscurile terapiei de soc intarziate, actualii guvernanti ai Romaniei par sa parcurga o experienta pe care alte tari in tranzitie au reusit intr-un fel sau altul sa si-o menajeze. Caracteristica predominanta a acestei ambiante insolite consta in faptul ca efectele in orice conditii perturbatoare ale terapiei de soc sunt sensibil amplificate si agravate de intarzierea ei. Dintre circumstantele care alimenteaza aceasta caracteristica se pot aminti:

- Proximitatea pragului critic la care a ajuns economia dupa aproape un deceniu de declin neintrerupt.

- Proportiile covarsitoare pe care le-au dobandit blocajul financiar si economia subterana.

- Nivelul de pauperizare a majoritatii populatiei, prea avansat pentru a mai lasa spatiu pentru noi restrictii.

- Uzura morala a ideii de reforma.

- Pierderea credibilitatii externe a economiei romanesti, scaderea atractivitatii ei pentru investitorii straini, deficitul sporit al balantei comertului exterior.

- Pierderea increderii populare in stat ca prezumtiv agent al reformei si, pe cale de consecinta, in ordinea de stat.

Statul

Guvernul Radu Vasile a propus principalelor federatii sindicale un moratoriu pe termen scurt. Scopul: posibilitatea de accelerare a reformei in conditii de pace sociala. Intelegerea din principiu nu a dus la atingerea acestui scop. Moratoriul nu a functionat, rezistenta fata de reforma a crescut, conflictul deschis in decembrie in Valea Jiului reprezinta un moment din cresterea acestei rezistente. Atat pe parcursul evenimentelor, cat si dupa armistitiul de la Cozia, atentia comentatorilor s-a indreptat cu precadere spre unul dintre cei doi agenti ai conflictului - si acesta nu a fost statul, ci grupul minerilor, sau ce se intelege prin aceasta denumire. Predilectia si-a avut ratiunile ei, mai ales inainte de semnarea intelegerii: minerii fusesera initiatorii tulburarilor pe care statul, desi le stimulase prin decizia de a restrange mineritul, se straduia sa le evite. Aureolati de amintirea ispravilor lor anterioare, minerii actionau, dimpotriva, pentru dramatizarea situatiei: initiativa ramasese totdeauna de partea lor, ei hotarau momentul, locul si forma diferitelor secvente, statul marginindu-se sa reactioneze. O parte era interesata in pastrarea subredei paci sociale, iar cealalta in subminarea ori chiar in anularea ei. Ca de obicei, agentul dezordinii are o partitura mai spectaculoasa decat agentul ordinii. Mediatizarea, indeosebi cea audio-vizuala, se hraneste din personificarea evenimentelor, iar din acest punct de vedere, pe cat de individualizata a fost personificarea ofensivei mineresti, pe atat de difuza si, deci, putin persuasiva, a fost imaginea statului, personificat, rand pe rand, de domnii Dejeu, Staiculescu, Berceanu, Atanasiu, Catarama, prefectul Curcaneanu, Vlad Rosca sau purtatorul de cuvant al conducerii de la Regia Huilei.

Dupa Cozia, aceasta inegalitate in reprezentarea celor doi factori ai conflictului isi pierde orice justificare. Reveniti la casele lor, sunt absorbiti in cotidianul care le este propriu, pe cand, desi slabit de aceasta incercare, guvernul continua sa gestioneze, cu si mai multa dificultate, cotidianul nostru al tuturor. Importanta statului creste prin cresterea slabiciunii lui pe care conflictul cu minerii a dat-o la iveala si totodata a accentuat-o.

Convivialitatea societatilor complexe, bazata pe consens, reclama o ordine minimala care este o ordine de stat. Prima si cea mai elementara conditie pentru asigurarea acestei ordini este interzicerea folosirii violentei in relatiile mutuale dintre membri societatii. Consfintita prin lege, aceasta interdictie nu exclude violenta din societate, ci confera statului monopolul folosirii ei in conformitate cu jurisdictia in vigoare. "Intr-adevar - remarca un istoric francez - refuzul violentei in relatiile cotidiene, excluderea ei din normalitate, confiscarea de catre stat a exercitiului fortei, nu sunt de la sine intelese, ci fapte sociale care isi au istoria lor, etapele si ratiunile lor." (Yves Marie Berce, Revoltes et revolutions dans l'Europe moderne, PUF 1980, p. 146).

Monopolul de stat al violentei legale are doua laturi: exercitarea legal conditionata a violentei de catre stat, prin institutiile lui specializate si interzicerea folosirii violentei de catre non-stat. In lumea contemporana, exercitarea acestui monopol nu poate garanta prin ea singura mentinerea ordinii sociale - dar nici o ordine sociala nu poate exista fara functionarea acestui monopol. Eficienta sociala a monopolului nu se masoara prin frecventa actelor de violenta la care recurge statul, ci prin prevenirea si pedepsirea conform legii a actelor violente savarsite de catre non-stat. Frecventa acestui gen de infractiune este privita ca un indicator al nivelului de civilizatie la care se afla o societate sau alta. Disfunctiile monopolului se concretizeaza fie in ascensiunea acestui nivel, fie printr-o interventie a violentei de stat, care isi depaseste limitele, prin exces ori prin inhibitie.

Excesul ia doua infatisari, ambele experimentate de societatile staliniste in diferite etape. Una dintre aceste infatisari este cea a statului terorist, cand monopolul exercita violenta impotriva unui mare numar de cetateni, cu dispret fata de propriile sale legi. Astfel apare "tendinta de a se introduce schimbari bruste, nediscutate ori neanuntate in regulile legale (sau in aplicarea lor), care mergeau in directia maximalizarii puterii statului in dauna individului, mai ales in termenii securitatii lui personale" (Robert Sharlet, Stalinism and Soviet Legal Culture - in Robert C. Tucker, Stalinism, W.W. Norton §, 1977, p. 165).

Cealalta infatisare luata de exces este cea a statului politist, care face din amenintarea cu violenta legala temelia ordinii sociale. Romania, catre sfarsitul stapanirii lui Ceausescu nu a fost singura tara est europeana unde lucrurile au evoluat in acest fel. Referindu-se la tara lui, un politolog din Polonia scrie: "Inainte de august 1980, oamenii erau ghidati de convingerea in caracterul fundamental represiv al sistemului. Ca atare, sistemul nu avea nevoie sa recurga efectiv la represiune". (Krzysztof Nowak, Covert Repressiveness ..., Social Research, vol. 55, No. 1-2, Spring-Summer 1988, p. 207).

In societatile bazate pe consens, contributia hotatatoare a monopolului la mentinerea ordinii publice rezida cu precadere in actiunea sa de disuadare a impulsurilor spre violenta. El se manifesta proponderent ca ansamblu specific de reglementari legale si abia dupa aceea ca interventie in forta. Disfunctiile care il pandesc intr-o astfel de ambianta nu constau in folosirea insuficienta a violentei legale, ci in eficienta scazuta cu care previne violenta ilegala ori cu care ii riposteaza atunci cand nu a putut fi evitata.

Romania, ianuarie 1999

Amenintarea directa la adresa monopolului violentei legale o constituie amplificarea pana dincolo de pragul critic a violentei ilegale. O astfel de conjunctura s-a ivit in Romania la inceputul anului 1999, generand o criza a ordinii de stat printre ale carei caracteristici se pot retine:

1. Incitatorul efectiv al conflictului, conectat nu la conditiile de munca ori de salarizare, ci la pierderea locului de munca pentru mii de profesionisti ai mineritului. Impotrivirea fata de reforma economica a insemnat, in esenta, impotrivirea fata de iminenta intrarii in somaj.

2. Purtatorul social - in mod obisnuit violenta ilegala este un comportament individual si deci socialmente difuz. In cazul discutat, acesta devine insa un comportament comunitar. Structura de organzatie profesionala, productiva si sindicala isi asuma o alta functie: exercitarea violentei ilegale.

3. Traditia dinamismului specific al acestei comunitati, comportand doua etape:

a. inainte de 1989, etapa disponibilitatii speciale spre declansarea si exacerbarea conflictelor de munca, manifestata prin grevele insotite de ciocniri violente din 1929, 1940 si 1977 - comportament coerent in ambianta incoerenta care trece de la regimul parlamentar interbelic la dictatura legionara si apoi la cea stalinista.

b. Dupa 1989, cand, in repetate randuri, minerii din Valea Jiului nu mai ajung la violente ilegale prin degenerarea conflictelor de munca, ci in afara unor asemenea conflicte, pe baza unor motivatii nemijlocit politice. De fiecare data, in aceasta etapa, ei au avut ca preopinent fortele de ordine pe care, in iunie 1990, le-au suplinit, in septembrie 1991 le-au silit sa accepte rasturnarea guvernului legal, iar in ianuarie 1999, le-au infrant, obligand guvernul sa capituleze prin acordul de la Cozia.

4. Prin repetatele actiuni ofensive ale minerilor, combinate cu repetatele pozitii retractile ale fortelor de ordine, in Romania post-revolutionara s-a ajuns la coexistenta a doua entitati incompatibile: un monopol teoretic, inhibat, al violentei legale de stat, conferit fortelor de ordine, si un monopol tendential, al violentei ilegale, exercitat sporadic de sindicatul minerilor din Valea Jiului. Monopolul violentei ilegale nu actioneaza concomitent cu monopolul violentei legale, ci impotriva lui. Cele doua monopoluri nu sunt numai consubstantiale si opuse, ci si inegale: ciocnirile dintre ele s-au incheiat de fiecare data in defavoarea fortelor de ordine, deci a monopolului violentei legale, deci a statului. Sub incidenta acestei traditii, Stoenesti, februarie 1999 reprezinta un veritabil punct de cotitura.

Prin felul in care s-a desfasurat, episodul din ianuarie 1999 releva ca, de-a lungul timpului, ascendentul violentei ilegale a minerilor asupra fortelor de ordine nu s-a rezumat numai sa se mentina, ci a si progresat. Forma cea mai evidenta a acestui progres a constituit-o, in ianuarie 1999, sprijinul primit de minerii in mars din partea unor reprezentanti ai populatiei. Acest sprijin s-a afirmat cu cea mai mare energie la Ramnicu Valcea si la Costesti. Singurul document oficial care incearca sa-i identifice pe respectivii sprijinitori este informarea prezentata de prefectul de Valcea, Nicolae Curcaneanu, care se refera tocmai la aceste doua momente. La informare este anexata o lista cuprinzand 41 de nume impartite in trei categorii: participanti la violente si instigatori, in fiecare dintre cele doua focare principale. Intaia categorie, cea a participantilor, indica 11 persoane, dintre care 7 sunt in varsta de cel mult 20 de ani - jumatate dintre acestia au 17 ani si sunt elevi. Din totalul celor 41, majoritatea sunt domiciliati in diverse comune, 17 nu au nici o ocupatie, 15 au suferit in trecut condamnari pentru comportamente violente ori sunt asociati cunoscuti ai lumii interlope locale, 6 sunt membri ori conducatori ai unor filiale ale PRM (Adevarul, 29 ianuarie 1999). Poate ca nu fiecare din aceste cifre este riguros exacta - ansamblul lor formeaza insa o imagine plauzibila despre identitatea sociala a celor care nu s-au multumit sa-i sustina pe mineri, ci au dat tonul carsarii de sange de la Costesti. Coroborat cu grupul minerilor de la Anina, care intai s-au alipit celor din Valea Jiului si apoi s-au intors acasa, raportul prefectului de Valcea sugereaza ca sprijinul primit de mineri reprezinta mai putin o dovada a solidaritatii pe care ei si-ar fi atras-o din partea altor segmente ale fortei de munca si mai curand activarea dinainte pregatita a pegrei regionale.

Raportul Degeratu

Dosarul evenimentelor din ianuarie 1999 contine si un document cvasioficial: analizarea lor de catre Seful Statului Major, generalul Constantin Degeratu, care ulterior s-a disociat de publicarea, dar nu de autentificarea respectivei analize. Revelator este nu numai continutul acestui text, ci si filiera prin care a ajuns sub ochii cititorilor de presa (Adevarul, 6 februarie 1999). Seful Statului Major nu prezentase acest text CSAT, asa cum afirmase ziarul, ci unui cerc de colaboratori, cu precizarea ca nu este destinat publicarii. Declaratii ulterioare anuntau sanctionarea persoanei vinovate de incalcarea acestui consemn. Intamplarea ramane simptomatica pentru atmosfera care domneste in sferele inalte ale Armatei, unde seful Statului Major nu poate conta pe discretia colaboratorilor sai cei mai apropiati.

Credibilitatea textului aparut ramane cu atat mai mare, cu cat este mai scurt intervalul dintre publicarea lui si prezentarea raportului in fata CSAT: intr-un rastimp de cateva zile, aceeasi persoana nu poate analiza acelasi eveniment in modalitati cu totul distincte. Alaturi de interpretari, analiza in chestiune aduce si o serie de informatii inedite. Una ar fi ca performantele operationale din timpul celor doua ciocniri, Bumbesti si Costesti, sugereaza ca Liga sindicala de la Petrosani s-a dotat cu o organizatie de tip paramilitar, ai carei comandanti nu par simpli amatori in materie. Aceasta informatie nu prevesteste nimic linistitor despre intentiile si actiunile de viitor ale cuplului Cozma-Vadim. Dupa ce si-a asumat prerogativele monopolului legal, monopolul violentei ilegale isi asuma si structura specifica a acestuia.

Alta informatie inedita: planul ofensiv al minerilor nu a inclus si varianta unei interventii a Armatei. Brusca lor decizie de a opri marsul si de a comanda reintoarcerea la Petrosani ar fi fost, prin urmare, determinata de anuntul interventiei armate in conditiile starii de urgenta si nu de mesajul prin care primul ministru isi declara disponibilitatea de a negocia personal cu Miron Cozma. Asupra acestui punct cardinal autoritatile militare si cele civile nu par sa aiba reprezentari analoge.

Analiza constituie un elogiu nediferentiat la adresa Armatei, vizand completa ei reabilitare pentru participarea la represiunile din decembrie 1989. Rolul actualizat al Armatei, ca garant al pacii sociale, este subliniat prin antiteza cu starea dezastruoasa care ar domni in efectivele Ministerului de Interne. Criticile formulate la acest capitol sunt indreptate spre trei directii: dispozitiile date de autoritatile civile, performantele comandamentului si starea de spirit a trupei. Carentele reliefate la aceste trei nivele ar fi legate prin substanta lor comuna: defetismul.

La nivelul autoritatilor politice civile, principalul simptom defetist l-ar constitui decizia ca fortele de ordine sa iasa in intampinarea minerilor fara a fi dotate cu arme de foc si munitie. Anuntul repetat al acsetei auto-dezarmari, estimeaza analiza, ar fi echivalat cu invitarea adresata minerilor de a recurge la violenta. Responsabilitatea autoritatii politice pentru esecul misiunii de a bara marsul minerilor spre capitala a fost confirmata prin demisia ministerului de interne, prin inlaturarea din functie a generalului Zaharia si prin punerea sub an ancheta a generalului Lupu. Sub forme inegal de explicite, analiza sefului Statului Major lasa loc, la acest nivel, pentru toate ipotezele: incompetenta, incapacitate, timorare, tradare. Orice suspiciune isi poate gasi justificari indaratul unei constatari de genul: "In mod paradoxal, nici un fel de masuri de paza, ordine sau blocare a cailor de acces nu au fost planificate de catre Ministerul de Interne in spatiul dintre Ramnicul Valcea si Pitesti". Enuntat ca atare, paradoxul trimite la banuiala ca MAI nu a actionat pentru a taia, ci pentru a netezi drumul minerilor spre Bucuresti. Cu privire la competenta comandantilor, analiza semnaleaza pe sleau "grave greseli de tactica si de conducere", iar in legatura cu amplasarea principalului punct de rezistenta la Costesti se remarca: "Expertii militari au apreciat ca aceasta decizie nu este satisfacatoare".

Cauza fundamentala a deficientelor manifestate la nivelul comandamentului ar constitui-o, insa, in optica aceleiasi analize, factorul de timorare. Dupa cum reiese, generalii s-ar teme ca executand ordinele primite de la o autoritate civila instabila, ar putea fi trasi la raspundere de o alta autoritate civila. "Problema principala cu care ne-am confruntat - precizeaza raportul Degeratu - a fost cea generata de temerile manifestate de militari cu privire la consecintele juridice posibile ale participarii lor la indeplinirea unei astfel de misiuni, in conditiile in care un numar mare dintre acestia au fost sau sunt cercetati, judecati sau condamnati pentru executarea ordinelor primite". De asta data, observatia nu se mai margineste la MAI, ci, prin folosirea termenului "militari", se extinde si asupra armatei. Depasind granita circumstantelor imediate, episodul minerilor readuce la suprafata trauma istorica de fond care continua sa culpabilizeze armata pentru participarea ei la reprimarea revolutiei din decembrie 1989. Cele mai amenintatoare pericole pentru societatea romaneasca nu sunt localizate in Valea Jiului, ci in circumspectia cu care Armata priveste autoritatile civile ale statului. Dupa Cozia, in timpe ce grupuri de revolutionari revin cu cereri de pedepsire a celor care au comandat masacrele din 1989, noul ministru de interne revine cu propunerea de amnistiere a tuturor acuzatiilor legate de revolutie.

Dar cea mai putin cunoscuta si mai alarmanta stare de spirit defetista analiza o constata la efectivele de baza ale fortelor de ordine. "Un mare numar de membri ai fortelor de ordine - mentioneaza acelasi text - au refuzat sa ridice armamentul si munitia de manevra destinate misiunii". Sustragerea de la lupta nu reprezinta un accident pe parcursul infruntarii, ci o anticipeaza, ea nu este manifestata de cativa militari, ci de "un mare numar" - o masa. Insubordonarea - cel mai agresiv virus al dezordinii pentru o organizatie de tip militar, ataca din interior formatiunea menita sa asigure ordinea sociala in orice imprejurari. Comandantii necorespunzatori pot fi inlocuiti - efectivele de baza nu.

Legalitatea in vacanta

Acordul de la Cozia a avut un efect benefic instantaneu si risca sa aiba o serie de efecte destabilizatoare pe termen mediu si lung. Efectul benefic il constituie evitarea alunecarii intr-un razboi civil. Dintre posibilele efecte destabilizatoare se pot retine:

1. Cronicizarea incapacitatii societatii romanesti de a evita recaderea ciclica in violenta. Singura tara europeana care nu a putut rasturna dictatura stalinista fara sa apeleze la violenta ramane si singura care nu izbuteste sa asigure fara violenta nici tranzitia spre post-stalinism.

2. Incetinirea reformei: intelegerea de la Cozia dovedeste ca violenta ilegala reprezinta mijlocul eficient cu ajutorul caruia forta de munca redundanta poate evita consecintele nefavorabile ale reformei economice, evitand reforma economica. Problematica reformei este inseparabila de cea a regimului politic, caci cel putin pentru unele segmente ale fortei de munca industriale, o democratie care extinde somajul este greu de preferat unei dictaturi care, macar in mod formal, reuseste sa il evite. Problema de viitor apropiat a oricarui guvern este aceea de a demonta lantul cauzal care leaga extinderea reformei economice de extinderea somajului, si pe cea a somajului de cea a violentei ilegale.

Incorporare a violentei legale, guvernul nu i-a putut constrange pe mineri sa se supuna legii, pe cand minerii, folosind violenta ilegala, au putut constrange guvernul sa o incalce. Pe parcursul confruntarii, ambele parti au depasit in repetate randuri cadrul legal. Ilegalitatile comise de guvern comporta insa, in principiu, o gravitate sporita, protagonistul lor nefiind o oarecare organizatie profesionala de provincie, ci insusi garantul legalitatii la scara intregii societati.

Liga sindicala din Valea Jiului a deschis conflictul printr-un act incuviintat de lege: declansarea grevei. In masura in care autoritatile locale nu le-au interzis, legale au fost si demonstratiile zilnice care au urmat. Actiunea Ligii a trecut din sfera egalitatii in ilegalitate prin:

1. Continuarea grevei dupa ce Tribunalul a declarat-o ilegala, indiferent cat de dreapta ori de nedreapta putea fi considerata aceasta sentinta de catre cei interesati.

2. Refuzul de a negocia cu managerii Companiei huilei si exigenta de a negocia numai cu guvernul, a carui reprezentare, ca si locul negocierii, urma sa fie indicata de Liga.

3. Trecerea de la revendicari profesionale, economice si sociale la cerinte cu caracter politic.

4. Plecarea spre Bucuresti nu a constituit in sine o ilegalitate, ci doar preludiul unei ilegalitati, dupa interzicerea demonstratiilor mineresti pe strazile Capitalei de catre Primaria acesteia.

5. Nu fortele de ordine, ci minerii si asociatii lor sunt cei care, cu prilejul primei confruntari, trec de la formele pasnice de comportament ilegal la violenta ilegala activa.

6. Aceasta metamorfoza descrie o curba ascendenta, mai ales atunci cand violenta ilegala activa isi modifica obiectul, atacand intr-o prima faza fortele de ordine, iar in a doua o institutie de stat: Prefectura din Valcea si pe reprezentatul guvernului in acel judet, prefectul L. Curcaneanu.

7. Succesul violentei ilegale agraveaza substantial efectul destabilizator asupra ordinii de drept.

8. Recursul minerilor la violenta se desfasoara astfel pe trei trepte de nocivitate crescanda, si anume:

- folosirea violentei ilegale.

- folosirea violentei ilegale impotriva monopolului violentei legale.

- prevalenta violentei ilegale asupra celei legale.

Incalcarea legii de catre Guvern s-a materializat in:

1. Disponibilitatea de a negocia si de a semna un acord cu conducatorii unei greve invalidate de justitie, initiatori ai folosirii violentei ilegale impotriva fortelor de ordine si a unui reprezentant al guvernului.

2. Suspendarea unor legaturi feroviare, deteriorarea deliberata a unor rute.

3. Solidar cu Presedintia si cu CSAT, proclamarea starii de urgenta in lipsa unor premise legislative clar definite si revocarea ei inainte de a fi pusa in practica.

4. Angajamentul luat la Cozia de a nu se intreprinde masurile cuvenite pentru pedepsirea celor care s-au dedat la acte de violenta si de ultragiu impotriva fortelor de ordine ori care au instrainat materiale din dotarea acestora.

Postfata

Situatia discutata mai sus este inlaturata in principalii sai parametri prin seria celor patru evenimente care se precipita la inceputul lui februarie: Curtea Suprema de Justitie il condamna pe liderul minerilor la 18 ani de inchisoare pentru delictele savarsite in septembrie 1991; el riposteaza lansand un nou mars asupra Capitalei; fortele de ordine il opresc, folosind de asta data cu succes violenta legala; Miron Cozma este arestat impreuna cu acolitii sai cei mai apropiati. In termeni legali, ciocnirile de la Costesti si cele de la Stoenesti sunt cu desavarsire separate. Prin proximitatea temporala, prin continuitatea actorilor si prin reiterarea procedurilor, actiunea minerilor din ianuarie 1999 nu are drept epilog acordul de la Cozia, ci arestarea lui Miron Cozma.

Dupa ce a sfidat puterea executiva si, prin ea, pe cea legislativa, seful Ligii din Valea Jiului se dovedeste incomod si pentru puterea judecatoreasca. Acesteia i se reproseaza ca il pedepseste pe Cozma pentru infractiunile comise in 1991, parand sa le uite pe cele din '90. I se reproseaza ca pronunta sentinta la prea scurta vreme de la acordul de la Cozia si ca da in aceeasi cauza, doua verdicte antinomic excesive, primul prin ingaduinta si al doilea prin severitatea lui. Dincolo de asemenea rezerve, a doua sentinta ramane un gest prin care justitia se reabiliteaza pe sine si totodata ordinea de drept, mai compromisa ca oricand.

Actul de justitie are implicatii si pentru principalele doua partide ale coalitiei la putere. Terorizati de mineri in 1990 si fraternizand cu ei in 1991, taranistii patroneaza discret condamnarea lui Cozma la 18 ani in 1999. Nota virtual vindicativa este si mai pregnanta in cazul Partidului Democrat a carui geneza se datoreaza actiunii prin care Cozma a rasturnat in septembrie 1991 guvernul legal prezidat de Petre Roman.

La desfasurarea in esenta profitabila a acestei secvente o contributie decisiva au avut gafele savarsite de liderul Ligii. Mai intai, el si-a atras ostilitatea justitiei, declarand ca nu mai recunoaste nici un tribunal, chiar in ajunul rejudecarii lui de catre Curtea Suprema. Dupa aceea, la aflarea condamnarii, el putea reactiona in diferite modalitati: se putea preda, putea ramane pe loc, rezistand tentativelor politiei de a-l aresta; s-ar fi putut ascunde intrand in clandestinitate; ar fi putut incerca sa paraseasca tara. Dintre diferitele variante posibile, el a ales-o pe cea cu cele mai putine sanse: un nou mars asupra Bucurestiului, care nu putea viza decat rasturnarea violenta a guvernului. Gradul lui de inabilitate reflecta gradul de ilegitimitate a statului pe care un asemenea personaj l-a terorizat de-a lungul atator ani.

Pronuntand verdictul intr-o conjunctura atat de nefavorabila statul isi afirma hotararea de a restabili ordinea de drept, asumandu-si concomitent riscul unei noi nereusite care ar fi putut provoca nu numai prabusirea guvernului, ci si prabusirea regimului democratic. Intampinat cu multe reticente, acest risc calculat s-a dovedit in cele din urma indreptatit. Depasirea acestui enorm risc, succes cu suflu istoric, nu anuleaza drama constrangerii de a-l asuma. Umilit si sfidat in ianuarie, statul se punea in situatia de a reactiona in functie de varianta de actiune pe care o va alege infractorul condamnat. Indiferent de aceasta optiune, reabilitarea statului parea sa presupuna cu precadere reabilitarea monopolului de stat al violentei legale. Spargerea binomului Miron Cozma-Valea Jiului constituia numai obiectivul tactic al operatiei. Obiectivul ei strategic nu era acela de a infrange monopolul violentei ilegale, ci acela de a-l anihila. Victoria de la Stoenesti dovedeste ca esecul de la Costesti, suferit cu numai trei saptamani inainte, nu s-a datorat in primul rand carentelor structurale ale fortelor de ordine, ci modului defectuos in care au fost conduse cu prilejul primei confruntari.

Victoria de la Stoenesti poate reprezenta un epilog - dupa cum ar putea reprezenta si numai un semnificativ moment intermediar. Instituirea unei ordini publice statornice nu depinde numai de performantele statului, ci si de disponibilitatile societatii. Procesul istoric al tranzitiei nu creeaza o ambianta sociala deosebit de favorabila ordinii publice. Cotitura benefica infaptuita in februarie 1999 nu ar trebui sa conditioneze ordinea publica exclusiv de potentialul monopolului statal al violentei legale. Suprasolicitarea fortelor de ordine se poate dovedi la fel de primejdioasa ca si neputinta lor.

Restabilirea increderii in monopolul violentei legale nu trebuie sa duca la idealizarea lui. Violenta legala si violenta ilegala nu se afla intr-o netulburata antiteza simpla. Studiile antropologice asupra violentei au facut in aceasta privinta o veritabila cotitura, indeosebi dupa convulsiile sociale din SUA si din Europa occidentala de la sfarsitul anilor '60. Pana atunci se considera in general ca singurul perturbator al ordinii sociale poate fi exercitiul violentei ilegale. Fiind legala, violenta de stat era implicit si legitima (de exemplu, Hoehel Er. Adamson, The Law of Primitive Man, Harvard University Press, 1954). Nevoia unor disocieri teoretice intre violenta legala si violenta legitima a fost starnita de diferite evenimente. Printre acestea, un ecou special a avut sangerosul episod desfasurat la 13 mai 1985 in Philadelphia, cand 500 de politisti dotati cu armament greu au asaltat casa in care se instalase de mai multa vreme un grup de negri turbulenti intitulat "MOVE". Salvele de tun au ucis 11 dinter galagiosii locatari, dintre care 5 copii. Asa cum mentioneaza monografia dedicata acestui macel, nimeni nu a fost tras la raspundere juridica pentru omucidere (Wagner-Pacifici, Robin Erica, Discourse and Destruction: The City of Philadelphia vs. MOVE, University of Chicago Press, 1994).

Analistii unor astfel de cazuri nu se mai pot rezuma la vechile reprezentari simplificatoare: statul, garant al legalitatii, poate apara legea si incalcand-o. nu oride actiune violenta a fortelor de ordine contribuie la consolidarea ordinii. Natura violentei nu decurge automat din identitatea purtatorului ei. Nu orice violenta statala este de la sine legala si legitima si, deci, nici orice violenta nestatala nu este de la sine ilegala si ilegitima.

Din toate acestea reiese ca democratia nu pretinde societatii numai sa respecte monopolul violentei de stat, ci sa si controleze gestionarea lui.

Cotitura din februarie a pus capat haosului din ianuarie, dar nu l-a eliminat retroactiv din istoria tranzitiei, neputand deci elimina nici probabilele lui reverberatii. Societatea tranzitiei nu poate impiedica izbucnirea a noi conflicte sociale, dar poate preveni degenerarea lor in convulsii social violente. Obtinerea unei astfel de moderatii presupune, intre altele, ca monopolul violentei ilegale sa nu reinvie nici in Valea Jiului si nici intr-o alta zona geografica ori sociala. Iar prevenirea acestei eventualitati nu depinde numai de supravegherea politieneasca, ci si de auto-supravegherea purtatorilor sociali si politici ai viitoarelor conflicte.

Pavel Campeanu - Director executiv al Centrului Independent pentru Studii si Cercetari Sociale si profesor la Facultatea Internationala, Universitatea Bucuresti. A devenit membru al PCR inainte de al doilea razboi mondial, a fost arestat si inchis. Fara sa paraseasca Romania, a publicat in SUA, intre 1980-1990, o analiza sociologica a societatilor staliniste, in patru volume: The Sincretic Society, The Origins, The Genesis si Exit.