George Voicu

PROIECTUL POLITIC

Nemultumit de democratie, atit ca ordine ideala cit si ca ordine reala, Nae Ionescu tatoneaza o alternativa inca de la inceputurile sale publicistice si academice, gasind-o, in cele din urma, in cadrul proiectului legionar. Chiar daca initial proiectul politic alternativ la democratie pare pe mari suprafete confuz sau/si contradictoriu, natura sa radicala - dictatoriala in toate imprejurarile, adesea chiar asumat totalitara - este de departe trasatura care se impune in chipul cel mai frapant.

Solutia politica preconizata de Nae Ionescu este direct inspirata de convingerile sale organiciste. Naturalitatea societatii este, in ochii sai, absoluta, motiv de a refuza orice "invoiala" la care oamenii ar recurge pentru a amenaja politic relatiile dintre ei. Existenta autonoma n-au decit legile naturale, nu si cele normative, a afirmat constant Nae Ionescu. In consecinta, deducea logicianul roman, pactul fundamental trebuie regindit pornind de la legile naturale. "Constitutia nu trebuie sa fie deci o norma, ci totalitatea formelor firesti. Azi, mentalitatea juridica trebuie sa fie inlocuita cu mentalitatea organica. De la statul juridic pina la statul organic este tot atita distanta cit este de la Renastere pina astazi."i O "constitutie organica" ar fi fost deci o constitutie profund revolutionara, care ar fi recladit lumea cu totul altfel decit o facuse modernitatea. Bunaoara, intr-o asemenea lege fundamentala nu si-ar fi gasit locul ideea contractului social sau cea a drepturilor naturale, ambele parindu-i-se profesorului de logica colectivelor inventii nefaste, care au pervertit fiinta umana in directia libertatii necuvenite si a egalitatii contrare vietii. Dupa Nae Ionescu, omul, oricare ar fi el, n-are citusi de putin drepturi, ci doar indatoriri. Chiar libertatea este, acolo unde - in mod exceptional - poate fi admisa, o forma a obligatiei. Omul este moralmente si functional exclusiv dator societatii; libertatea cuiva nu poate fi decit cel mult o "prelungire inspirata" a datoriei sale, un mod de a se achita in chip inventiv-stralucit de obligatii. Societatea apare, potrivit unei asemenea viziuni, ca o alcatuire corporala piramidala, in care fiecare isi are locul sau predestinat (ca organ) si din care, fireste, nu trebuie sa iasa. Datoria fiecaruia e reductibila la functia pe care o are de indeplinit in cadrul organismului social.

In virful acestui organism piramidal se afla "creierul": "domnitorul", "monarhul" sau - mai tirziu - "capetenia". Cum se parvine la virful piramidei? Ce anume confera autoritate unui "conducator"? Nae Ionescu a inaintat de-a lungul timpului doua raspunsuri la aceasta intrebare, raspunsuri aflate mult timp intr-o reala contradictie de fond (nu insa si de forma). Le va concilia intrucitva dupa multi ani.

De la absolutismul monarhic la dictatura regala

Initial, logicianul roman al colectivelor imbratiseaza o teorie demult apusa in Europa: cea a monarhiei absolute de drept divin. Natiunea, ca intruchipare ideala a societatii organice, are un singur reper transcendent la care trebuie sa se raporteze: Dumnezeu. Intr-o asemenea situatie, domnitorul e "prepusul lui Dumnezeu" sau "procuratorul" sau pe pamint. Legitimitatea sa vine deci din ceruri, si aceasta e singura legitimitate posibila pentru un monarh. "Nu exista o teorie a regalitatii democratice sau liberale. Nu exista decit un singur fel de regalitate; un fel de domnie. Aceasta este domnia de drept divin. Ori este de drept divin, ori nu e deloc."ii

Fara dimensiunea mistica, sustine Nae Ionescu, nu poate fi vorba de rege sau de domn. Este motivul pentru care el crede ca "domnia este o stare de har"iii. Orice constringere contractuala contravine ratiunii de a fi a domniei, pentru ca monarhia autentica nu poate fi decit nemarginita. Monarhia limitata constitutional i se pare asadar lui Nae Ionescu o debila conventie laica, in care se stipuleaza egalitatea partilor acolo unde ontologic exista doar inegalitate. "Greseala fundamentala sta probabil in faptul ca se considera constitutia un contract bilateral. Asta e fals. Constitutia nu este un contract de drepturi si indatoriri incheiat intre rege si tara, ci o carta ACORDATA tarii de catre rege! Asa fiind, nu mai avem de-a face cu persoana pozitiva a regelui, ci cu o fiinta de natura deosebita de fiecare din noi. Caci numai o asemenea persoana poate fi presupusa ca detinind drepturi absolute de stapinire asupra unei tari si unui popor, drepturi pe care ea insasi, prin proprie initiativa si prin proprie vointa, si le alieneaza, trecindu-le asupra poporului, in masura si in conditiile voite de ea. Caracterul acesta, deosebit de cel al nostru, al persoanei regale, deplaseaza dintr-o data realitatea pactului fundamental de pe planul existentelor pozitive, pe cel al existentelor mistice. Regele inceteaza de a mai fi propriu-zis o persoana, incadrindu-se intr-o lume de realitati care pozitiv il depasesc, dar care ii pun la _'eendemina putinta exercitai sanctiunilor sale mistice."iv Prin natura si prin functia sa, regele apare ca un semizeu si ca un supraom, plasindu-se astfel in completa asimetrie fata de supusii sai; iar puterea pe care el o exercita pare sa fie o pura oficiere ecleziastica, absolutul sau fiind absolutul mistic.

Aceste consideratii, aparent inalt-academice si dezinteresate, prind insa un plus de sens daca le punem in ecuatia politica concreta in care se afla autorul lor. Am desigur in vedere carlismul de notorietate al directorului de la Cuvantul de la sfirsitul anilor '20. Dealtfel, adesea carlismul sau iese la iveala fara retinere in aceasta epoca, pigmentindu-i celestele consideratii filosofice. Si, simptomatic, Nae Ionescu nu voia o simpla revenire pe tron a lui Carol al II-lea, in urma careia sa-si exercite prerogativele potrivit Constitutiei de la 1923. Aceasta era apreciata de el ca "o lege juridica, nu organica"v, si pentru ca, intre altele, acorda drepturi tuturor cetatenilor, indiferent de identitatea lor etnica, fapt considerat de filosoful organic ca fiind contra naturii. Intr-o prima faza deci (in 1929), Nae Ionescu gindea si milita pentru "dictatura unui rege reintors - pe fata sau pe ascuns - la formula monarhiei absolute"vi, facind insa deja loc si unei alte forme de dictatura, a "masselor", conceputa in aceasta faza ca o formula politica mai degraba de rezerva.

Daca dictatura regala pare in aceasta perioada un simplu sinonim al absolutismului monarhic, sint totusi indicii ca Nae Ionescu astepta de la dictatura ceva mai mult decit de la absolutism. Faptul ca el este preocupat sa reabiliteze regimul de dictatura e in sine destul de lamuritor pentru obsesiile politice pe care le va dezvolta ulterior: "Dar daca pactul fundamental nu este un absolut, ci numai un fel de schelet extern croit pe masura normalului si mediocrului, atunci e de la sine inteles ca marile personalitati au dreptul la pretentia de a sparge formele prea stramte ale constitutiei; pentru a ridica digurile cari zagazuiesc si comprima puterile creatoare, si pentru a lasa drum liber acestor puteri. De unde rezulta cu necesitate: ca dictatura nu e o forma de administrare a fortelor natiunii, care sa trebuiasca sa fie principial combatuta"vii. Dictatura ar avea deci virtuti nebanuite sub aspectul creatiei, ceea ce ar fi suficient pentru a o legitima. Chestiunea abuzului, care se pune in chip automat intr-o asemenea situatie, nu-l preocupa insa deloc pe Nae Ionescu, care crede neconditionat in inspiratia si creativitatea monarhului absolut.

Pina aici, se poate admite ca Nae Ionescu e un ginditor politic de dreapta care se inscrie in traditia europeana radical-conservatoare. Organicismul, "reprezentarea virtuala", inegalitatea, misticismul, dreptul divin sint ingrediente ale conceptiei conservatoare cu prestigiu si forta culturala (gratie unui Bossuet, unui Burke, Louis de Bonald sau J. de Maistre). S-ar putea chiar admite, cu oarece ingaduinta, ca "dictatura" e - in acest moment - doar un sinonim al monarhiei absolute. Numai ca neincrederea in ratiune, conservatoare in fond, ia la Nae Ionescu forma pledoariei irationaliste, ceea ce impinge cu timpul intreaga sa conceptie intr-o directie extremista tot mai frapanta. Asa ajunge, de pilda, la Fuhrerprinzip.

Si de la dictatura regala la Fuhrerprinzip

Solutia dictaturii monarhice nu pare sa-l satisfaca pe Nae Ionescu decit conjunctural. Procesele politice totalitare europene de dupa primul razboi mondial sint tot mai frecvent interpretate de profesorul de logica colectivelor ca o confirmare a celeilalte solutii: "dictatura masselor" sau "dictatura de partid". Nae Ionescu afiseaza intr-o prima faza - asa cum facuse si anterior - neutralitatea academica, concluzia "dictaturii de massa" fiindu-i impusa de "transformarea structurala a epocii noastre istorice"viii, si nu - pretindea el - de dorinta sa proprie. Cu toate acestea, el recunoaste cind si cind ca intre fenomenele politice totalitare si a sa wishful thinking este o deplina compatibilitate, suficient pentru a suspecta veracitatea oricarei constatari naeionesciene. Iata o mostra lamuritoare: "Pentru ca eu nu-mi permit sa vreau nimic. Eu nu fac decit sa desprind ceea ce e in ordinea lucrurilor sa se intimple si sa combat pentru ordinea naturala"ix. Dincolo de obiectivismul retoric, se poate observa ca filosoful are inca grija, in acest moment, sa preintimpine eventuala critica a adversarilor dictaturii.

Cum se impaca insa convingerile sale mistice, care fundamentau proiectul politic al absolutismului monarhic, cu "dictatura masselor", complet privata - in logica naeionesciana de pina acum - de resortul divin? Intrebarea aceasta, e de presupus, l-a preocupat multa vreme, pentru ca cele doua raspunsuri erau incongruente: intre colectivul plebeu si capul incoronat pare sa fie o diferenta ontica esentiala. Raspunsurile acestea deosebite introduceau asadar o contradictie izbitoare intr-o viziune politica in linii mari articulata, caci ea era totusi produsul teoretic al unei minti deprinse cu exigentele logicii. Nae Ionescu va concilia cele doua raspunsuri abia spre mijlocul anilor '30. Monarhiile - descopera intr-un tirziu Nae Ionescu - pot intra in lungi perioade de criza, ele iesind astfel din gratia divina; si atunci Dumnezeu se reveleaza natiunii ca intreg prin intermediul unei "capetenii". "Capetenia" era astfel convertita intr-un fel de monarh, diferentele tinind doar de forma in care ea se face recunoscuta social. "Ca atunci cind domnia este in vacanta, atunci cind Dumnezeu nu lucreaza prin domn, ci lucreaza de-a dreptul cu poporul, atunci iese din acest popor o capetenie. Nu fuhrer, nu duce; capetenie. Pentru ca singura capetenia aceasta nu transcende natia, ci este insasi natia, insasi natia in functia ei diferentiata: de a hotari. Aceasta capetenie hotaraste pentru natie. Nu pentru ca gindeste aceasta capetenie intr-un fel sau altul, nu! Ci pentru ca este insasi natia, dupa cum capul este insasi fiinta omeneasca."x Apelul acesta la misticism si in cazul "capeteniei", chiar daca pe o ruta ocolita si cu multe neclaritati, devenea proba consecventei logice.

Sensul politic nou al "capeteniei" se developeaza insa integral abia atunci cind se precizeaza ca geneza si recunoasterea ei sociala rezida in mecanisme complet irationale, intr-un fel de irezistibila magie colectiva, ca si cum o societate intreaga ar trai un soi de hipnoza a liderului. "Capetenia nu se face. Nu noi putem sa alegem capetenia, capetenia nu se alege de mine, de d-ta, de celalalt, ci, cum sa zic eu, "se alege". Nu se alege ea pe ea. Se scoala cineva: "eu sint". Nu! Se alege prin aceasta actiune impersonala, ca si cum ai zice: "ploua", "e soare"! Se alege printr-un proces totalitar. La un moment dat iese cineva. Te uiti la el si zici: "e capetenie! " Nu pentru ca spui tu sau pentru ca spune el. Ci pentru ca recunosti pur si simplu ca este capetenie cum recunosti: aici e capul, aici sint bratele s.a.m.d."xi

"Capetenia" ar fi deci "omul pe care si l-au gasit massele"xii in lipsa unui monarh. Exemplele lui Hitler si Mussolini sint folosite de Nae Ionescu ca probe irefutabile ale optiunii triumfatoare a maselor - caci sint inspirate de Dumnezeu - pentru un conducator. Or, impinge logicianul rationamentul mai departe, in conditiile in care un regim dictatorial are sprijinul frenetic al multimii, sub imbold divin, ideea de dictatura devine superflua. Pentru ca, scrie el, "nu e dictatorial regimul nationalsocialist, care se sprijina pe cea mai impresionanta adeziune a masselor pe care a cunoscut-o vreodata istoria. Nu e dictatorial; dar nu e nici democratic."xiii Asa isi explica Nae Ionescu de ce "fascismul si hitlerismul nu au nevoie de voturi"xiv. "Acolo [in Italia fascista si in Germania nazista - n.m.] poporul este considerat ca unitate, iar oamenii care stau in capul statului (in fruntea poporului) sint considerati ca emanatiuni ale poporului, sint ca natiunea. Hotarirea lor este prezentata a fi hotarirea intregului popor. De aceea se zice totalitar, caci individul e complet topit in colectivitate."xv

In viziunea lui Nae Ionescu, "capetenia" nu poate gresi, caci ea este in total acord organic cu natiunea, pina intr-acolo incit devine indistinct daca o "capetenie" este produsul natiunii sau daca, dimpotriva, natiunea este produsul "capeteniei". Pentru ca o "capetenie" nu numai reprezinta, ci si salveaza si - mai ales - creaza. Iata de ce ea este perfecta. S-ar putea spune ca indaratul binecunoscutului slogan "Mussolini ha sempre regione" ("Mussolini are intotdeauna dreptate") statea ascunsa o filosofie a revelatiei care-l astepta pe Nae Ionescu spre a o articula. "Cultul" acesta avea, s-ar zice, teribile adincimi metafizice, necesitind un simt special, pe care noi, cei de azi, il vom fi pierdut in chip iresponsabil. Maglavitul sau "Capitanul" ne apar cel mult - noua, celor deja patiti, celor trecuti prin experientele citorva omnipotente "capetenii" - cel mult ca niste expresii ale arhaicitatii noastre contaminate politic de lideri de opinie precum Nae Ionescu.

Un intermediar intre natiune si "capetenie": partidul unic

Nae Ionescu a fost intotdeauna constient ca "nu poti preconiza o asezare organica si ierarhica a statului si cere in acelasi timp regim parlamentar"xvi. Conceptia "realitatilor organice", animata de ideea unei unitati simplificate, nu are cum sa accepte pluralismul politic. Partidele politice si parlamentarismul specifice democratiei de tip liberal sint percepute ca straine si dizolvante si, mai ales, ca opuse mersului istoriei. Partidele politice pot fi acceptate doar intr-o faza incipienta, in care natiunea cauta sa-si defineasca vointa, dupa care ele sint condamnate la pieire. Disparitia partidelor ii aparea lui Nae Ionescu ca tinind principial de noua "era a colectivelor" in care omenirea incepuse sa paseasca. In cuvintele sale de la debutul deceniului trei privind acest subiect e detectabila o anume prudenta (pe care o va abandona cu timpul): "noi stim ca nu distrugerea partidelor va aduce instaurarea noului regim, ci dimpotriva, noua ordine va face sa dispara partidele - ca inutile si lipsite de functiune"xvii.

Masele au, in viziunea naeionesciana, un fel de propensiune dictatoriala, urmare - paradoxala - a ideologiei... liberale. Altfel spus, extinzind cimpul politic, universalizindu-l, liberalii au adus in viata politica o forta incompatibila - prin ratiunea ei de a fi - cu ansamblul valorilor liberale. In concluzie, "liberalii au fost purtatorii unei ideologii care astazi se intoarce impotriva lor"xviii, masele dorind acum nu o simpla schimbare de guvern, ci una de sistem. Altfel spus, din liberalism ramine valabila, in "era colectivelor", doar "logica" revolutiei.

Desi conservator in fondul sau, Nae Ionescu are o receptivitate aparte la ideea de revolutie si se dovedeste a fi un aparator al tuturor revolutiilor totalitarexix carora le-a fost martor. Nu de putine ori in articolele sale isi arata empatia chiar si fata de excesele patronate, bunaoara, de Hitler. "A fi contra lui Hitler - scria el in 1933, imediat dupa instaurarea regimului nazist in Germania - pe tema salbaticiilor, aberatiilor si stupiditatilor lui, e inoperant. Fiti, daca credeti ca se poate - si daca va tin curelele - impotriva revolutiei germane. Asta ar fi ceva."xx Nae Ionescu era deci de parere ca revolutia nazista avea in sine o asemenea legitimitate incit "accidentele de parcurs", oricit de triste, erau complet irelevante.

Mecanismul revolutionar al disparitiei partidelor politice sau, mai bine zis, al inlocuirii lor - intr-o prima faza - cu partidul unic, rezida - credea Nae Ionescu - in natura insasi a acestora. Un partid - sustinea el - "reprezinta un absolut" din punct de vedere teleologic, in sensul ca el isi doreste puterea totala si fara rest, drept pentru care actioneaza exclusiv in acest scop. "Nu exista om politic, nu exista colectiv politic, care sa nu stea pe baza de convingere absoluta. Si atunci eu, care reprezint un crez, pornesc la lupta pentru afirmarea crezului meu. Dar ce insemneaza asta? Ca eu trebuie sa distrug toate formatiile politice care sint de alta natura decit mine."xxi Conceptul de partid politic vehiculat aici este unul patent primitiv, pentru ca el exclude caracterul simbolic al luptei politice, ca si procedurile sever rituale ale concurentei electorale; un partid animat de asemenea porniri este mai degraba sinonimul clanului, cita vreme el nu recunoaste legitimitatea celorlalte formatiuni politice, dorind expres "distrugerea" lor. Strivind celelalte partide, partidul ramas singur devine - printr-o curioasa "dialectica a ideii de partid" - reprezentant al natiunii, intrucit aceasta inseamna ca partidul s-a impus asupra intregii societatii sau ca societatea il sustine in intregul ei. In cuvintele lui Nae Ionescu, "partidul devine insasi natiunea". Si, adauga el imediat, spre lamurire: "Cum se intimpla in alte parti acum, de pilda in Rusia: partidul devine reprezentant al natiunii."xxii Ca partidul unic este in cele din urma doar "reprezentant al natiunii" sau ca este "insasi natiunea" are, se poate admite, mai putina importanta. Ceea ce este important, din punctul de vedere al filosofiei politice a lui Nae Ionescu, este ca, finalmente, "partidul se suspenda pe el insusi, se anuleaza pe el insusi"xxiii, natiunea recapatindu-si astfel unitatea monolitica (amenintata anterior de lupta devastatoare dintre partide).

Pina atunci insa partidele par condamnate sa procedeze la alternanta democratica la guvernare. Apare insa un moment in care aceasta schimbare la guvernare a partidelor se dezvaluie in toata absurditatea ei, pentru ca - aprecia Nae Ionescu - ea e contrara naturii partidelor politice, chiar naturii politicului si politicii. "Aceasta tocmeala, aceasta rotativa, aceasta succesiune de partide politice este o aberatie din punct de vedere politic! Partide politice exista atita timp cit masa nu s-a hotarit, cit e inca in discutie asupra formelor. Dar principial fiecare partid politic reprezinta absolutul."xxiv De aceea la un moment dat Nae Ionescu a somat repetat Partidul National Taranesc sa instituie "dictatura de partid", convins ca toate conditiile erau coapte pentru aceasta si ca orice intirziere e nefasta: "Eu stiu ca (...) singura solutie e in momentul acesta dictatura de partid."xxv, clama directorul Cuvantului cu aerul ca intelegea sensul profund al istoriei.

In conditiile izbindei revolutionare, politica insasi - credea Nae Ionescu - isi pierde sensul. El era convins ca in Germania, in Rusia, in Italia notiunea insasi de "politica" a disparut, pentru ca aceasta notiune e reductibila la rivalitatea absoluta, care nu-si mai are locul in "armonia organica totalitara". Sub Hitler, Stalin sau Mussolini n-ar mai fi existat "politica", "ci o asezare gospodareasca a treburilor launtrice"xxvi Si daca notiunea de politica devine caduca, atunci toate notiunile legate de ea au aceeasi soarta.xxvii

"Paradisul" totalitar

Natiunea, odata mintuita prin revolutia totalitara, isi descopera suprematia ei organica, operind mai intii o delimitare cu valoare identitara. Atunci cind Nae Ionescu pledeaza pentru "o conditie: aceea a dezarticularii noastre din sistemul european, si a renuntarii la superstructura 'civilizata', adica european-capitalista, a asezarii noastre"xxviii, el avea in vedere - s-ar zice - un fel de purificare a natiunii romane, prin indepartarea influentelor straine si prin intarirea specificului national (ortodoxia, taraneitatea, chiar saracia). Ruperea de Occident are deci rostul unei carantine, in urma careia corpul national ar urma sa se revigoreze, regasindu-si calea fireasca de crestere. Dar solutiile politice preconizate de Nae Ionescu - "o decuplare a noastra de politica mondiala; o inchidere a noastra, cat mai departe impinsa, in granitele noastre; o luare in considerare a realitatilor romanesti; o scadere provizorie a standardului de viata la nivelul acestor realitati; si asezarea temeiurilor unui stat romanesc de structura taraneasca"xxix - nu se opresc aici.

Visul totalitar al lui Nae Ionescu e congruent cu premisele filosofiei sale absolutiste. Regasindu-si identitatea, natiunea va putea apoi sa-si manifeste inclinatiile sale naturale militariste si expansive. Razboiul nu-i apare filosofului roman doar ca "eventualitate normala a existentei", ci ca lege a existentei implinite. O natiune, pare sa gindeasca Nae Ionescu, ori e razboinica ori nu e deloc. Astfel pusa problema, exaltarea razboiului - dar si, in general, a violentei - ca stil de viata are toate argumentele de partea saxxx. "Caracterul natiunii: ofensiv si imperialist prin excelenta, adica un organism care nu poate trai decit in expansiune, viata, dinamism."xxxi Expansivitatea agresiva a unei natiuni este singurul mod prin care ea isi poate pastra si dezvolta identitatea. In caz contrar, natiunea intra - sustine Nae Ionescu - in disolutie: "Nu exista, altfel spus, cumintenie si defensiva in nationalism, caci neamurile care se pun pe o astfel de tema, pozitie, cad in robie."xxxii

Dar prin expansiune razboinica, o natiune realizeaza ceva mai mult decit simpla sa conservare: un fel de misiune divina. Expansiunea nationala tine - credea filosoful roman al religiilor - de vointa divina. Nae Ionescu recurge la nationalizarea lui Dumnezeu ca argument al vitalismului nationalist, sustinind ca imperialismul este chiar vrerea lui Dumnezeu. In acest fel, o natiune ar avea sansa, unica, de a-l realiza spiritualiceste pe Dumnezeu. "Deci, imperialismul unei natii este justificat intrucit realizeaza o formula de cultura noua, o formula noua spirituala. Altfel zis, imperialismul este justificat in masura in care voieste sa realizeze pe Dumnezeu, adica sa reprezinte o noua formula spirituala de viata, nu sa realizeze pe Diavol: mongoli, rusi, turci, austro-ungari, evrei, caci idealul tuturor celorlalte popoare fiind contrare noua este contrar Dumnezeului nostru."xxxiii Explicatia acestei "neintelegeri" intre natiuni ar fi aceea ca ele traiesc in istorie, adica in relativ, in aproximatie. "Cuvintul lui Hristos este unul in cer, pe linia perfectiunii, dar noi, oamenii, care traim in istorie, il intelegem deosebit, deci relativ, dupa natiunea din care facem parte, altfel am fi ingeri. Asadar, fiecare om traieste cuvintul lui Dumnezeu in felul sau, conform cu colectivitatea suprema absoluta, in istorie, care este natiunea."xxxiv Nationalizarea lui Dumnezeu apare astfel ca o operatie spirituala justificata: "Daca natia realizeaza pe Dumnezeu pe pamint, pe mine nu ma intereseaza decit Dumnezeul pe care-l traiesc eu si nu ungurii, francezii etc."xxxv Datoria fiintei umane fata de Dumnezeu trebuie sa urmeze - credea Nae Ionescu - o cale nationala.

Dumnezeu este astfel confiscat pentru un presupus beneficiu national si manipulat in consecinta. Filosoful roman propune asadar co-nationalilor sai un Dumnezeu puternic romanizat, care si-a pierdut orice transcendenta. E un Dumnezeu familiar si caricaturizat, dar care urmeaza sa patroneze "paradisul" totalitar imaginat de Nae Ionescu.

NOTE

i Nae Ionescu, Fenomenul legionar (Bucuresti, Ed. ANTET XX PRESS, 1993), p. 57.

ii Nae Ionescu, Introducere in istoria logicei (Bucuresti, Ed. Eminescu, 1987), p. 163.

iii Ibid.

iv Nae Ionescu, "Atributiile constitutionale", Cuvantul, 23 mai 1929.

v Nae Ionescu, Fenomenul legionar, p. 51.

vi Nae Ionescu, "Dictatura?", Cuvantul, 23 iunie 1929.

vii Nae Ionescu, Roza vanturilor (Bucuresti, Ed. "Cultura nationala"), pp. 168-169.

viii Nae Ionescu, "Dictatura ca paravan?", Cuvantul, 27 iunie 1929.

ix Ibid.

x Nae Ionescu, Introducere in istoria logicei, p. 164.

xi Ibid.

xii Nae Ionescu, "Dictatura si democratie", Cuvantul, 17 ianuarie 1938.

xiii Ibid.

xiv Nae Ionescu, Fenomenul legionar, p. 47.

xv Ibid., p. 48.

xvi Roza vanturilor, p. 340.

xvii Nae Ionescu, "Profetii si... altele", Cuvantul, 1 august 1931.

xviii Nae Ionescu, "Ucenicul vrajitor", Cuvantul, 31 august 1928.

xix Gindirea "organica" a lui Nae Ionescu vrea - aparent inexplicabil - ruptura revolutionara. Este, s-ar parea, o mare contradictie a sa. Contradictia nu este insa nicidecum completa, pentru ca, subiacent, e detectabil la filosoful colectivelor conceptul - deja uzat in cultura germana - de "revolutie conservatoare".

xx Roza vanturilor, p. 141.

xxi Introducere..., p. 172.

xxii Ibid., p. 173.

xxiii Ibid. Aceasta idee e folosita de Nae Ionescu si in numeroase articole. Lamuritor in acest sens ciclul de articole "Criza partidelor politice". V. Roza vanturilor, pp. 176-189.

xxiv Ibid.

xxv Nae Ionescu, "Lamuriri pentru Chemarea si pentru altii", Cuvantul, 7 iunie 1929. Pledoaria lui Nae Ionescu pentru instituirea "dictaturii de partid" de catre PNT dupa cistigarea alegerilor din 1928 se gaseste insa intr-o multitudine de articole. V. e. g. Roza vanturilor, pp. 157-158.

xxvi Introducere..., p. 174.

xxvii Iata un exemplu: "Nationalismul nu are program. De altfel, nu e numai parerea mea. Statele totalitare au gindit la fel, probabil, de indata ce au cautat un alt cuvint in locul celui de program. Ei zic: plan. Planul e, intr-adevar, altceva." ("Unde e programul?", Cuvantul, 10 februarie '38)

xxviii Nae Ionescu, "Noi si Europa in fata crizei", Cuvantul, 23 iulie 1931.

xxix Roza vanturilor, pp. 286-287.

xxx Pe acest temei recomanda Nae Ionescu pentru tineretul roman o educatie de tip spartan. El saluta, de pilda, extinderea stagiului militar, in militarie vazind "un crez, o disciplina morala, o conceptie de viata", motiv de a recomanda "patrunderea spiritului militar in viata civila" (art. "T.T.R.", Cuvantul, 4 decembrie 1926). In alte interventii, Nae Ionescu nu se sfiieste sa faca apologia violentei si a irationalitatii (v. art. "Peste limita de virsta", Cuvantul, 3 ianuarie 1931) sau chiar a ilegalitatii. Pentru un adversar declarat al statului de drept (in sensul normativ aratat mai inainte), a gindi ca "are dreptul guvernul sa faca, in anumite imprejurari, si acte ilegale, daca dreptatea e de partea lui" tine de consecventa (v. art. "De la violenta la anarhie", Cuvantul, 11 ianuarie 1931).

xxxi Fenomenul legionar, p. 53.

xxxii Ibid.

xxxiii Ibid., p. 54.

xxxiv Ibid.

xxxv Ibid.

George Voicu - doctor in filosofie, conferentiar universitar in cadrul Facultatii de Stiinte Politice si Administrative a Universitatii Bucuresti. Este autorul volumului, recent aparut, Pluripartitismul. O teorie a democratiei.