Pavel Cimpeanu

Bucuresti, 21 decembrie 1989. O zi de iarna neobisnuit de blinda. Coloane masive se vor revarsa in Piata Palatului. Aici se va desfasura mitingul menit sa exprime sprijinul pentru hotarirea presedintelui Ceausescu de a inabusi prin forta tulburarile de la Timisoara.

Aceste asteptari par sa-si afle confirmarea in auspiciile linistitoare sub care incepe dimineata acelui solstitiu. Cetatenii se prezinta in numar mare la punctele de intilnire si la unitatile unde muncesc, organizatorii iau act de prezenta lor, le distribuie portretele celor doi, panourile cu lozinci si drapelele - verificind proportia celor rosii fata de cele tricolore - apoi il incoloneaza si, la timpul dinainte stabilit, le dau pornirea. Vremea este clementa, militienii au deviat circulatia auto pentru a degaja caile de acces. Pe traseu nu se semnaleaza nimic alarmant, la fel ca si in Piata. Aici, precum si in cladirile din jur, oamenii Securitatii au luat masurile de rigoare, instalatiile audio sint din nou verificate, la fel amplasarea si buna functionare a camerelor TV; mai sobra decit de obicei, decorarea Pietei sufera ultimele retusuri; echipele tehnice ale Securitatii verifica pentru a n-a oara "curatenia" locurilor pe unde va trece ori in care va zabovi alaiul prezidential si mai cu seama balconul de la care, prin traditie, se rostesc discursurile. Ritualul poate demara.

In afara elementelor de decor, ordinea rituala presupune o constelatie de actori distribuiti in roluri fixe, ale caror partituri sint complementare. Actorii ritualurilor de tipul celui din 21 decembrie erau: organizatorii, a caror contributie viza mai curind pregatirea ceremoniei decit desfasurarea ei; supraveghetorii, mai mult sau mai putin civili, avind tocmai misiunea de a asigura buna desfasurare a adunarii; oficiantul - aducatorul mesajului si obiectul ritualului de cult; membrii suitei lui, redusi la un rol eminamente decorativ; si, in sfirsit, masa participantilor, receptorul prezumtiv al mesajului caruia avea indatorirea de a-i da intermitent replica sub forma de ovatii si sloganuri dinainte stabilite.

Transformarea revoltei provinciale in revolutie nationala incepe in Piata Palatului din Bucuresti, prin degringolada ritualului, sau mai exact printr-o batalie acustica: din multime se ridica strigate de protest care, crescind in volum, acopera mai intii aclamatiile prescrise, din ce in ce mai stinse, si in cele din urma glasul oratorului. Dereglarea nu izbucneste in timpul altor cuvintari, ci numai cind la microfon se gaseste chiar Presedintele. Zadarnicele lui tentative de a potoli rumoarea nu sint sustinute prin interventii tehnice elementare, cum ar fi putut fi marirea intensitatii microfoanelor de pe balcon, amutirea celor din piata sau difuzarea unor urale inregistrate pe banda. Dar clamoarea naturala a furiei populare este lasata sa copleseasca tehnica de sonorizare de care puterea dispune, dar nu se foloseste in aceasta imprejurare cruciala. Prima batalie a Revolutiei Romane, batalia acustica, se va incheia grabnic cu prima infringere a lui Ceausescu, o infringere aparent benigna, din care insa el nu isi va reveni.

Protestatarii din Piata Palatului perturba ceremonialul de cult modificind inainte de orice partitura masei. Prima consecinta a interventiei lor neavenite este una cu caracter general: ordinea rituala nu poate fi decit cu totul inflexibila, ea exclude orice alte modificari in afara celor pe care oficiantul le introduce de buna lui voie in mesajele sale.

Amintind topirea metalelor la temperaturii inalte, rolurile rituale trec din starea lor de rigiditate in una de fluiditate crescinda. Supraveghetorii isi pierd rolul care isi pierde obiectul: ordinea rituala. Inlocuind sporadicele raspunsuri prescrise prin compactul sau raspuns destabilizator, masa trece din rolul de receptor coparticipativ in cel de oficiant; ea il scoate astfel din rolul sau prin definitie netransferabil pe oficiantul individual, al carui cult urma sa se celebreze, constringindu-l la rolul de receptor individual al mesajului emis de noul oficiant colectiv. Neacceptind aceasta intervertire a rolurilor oficiantului unic, acreditat de conventie, dar discreditat de incalcarea ei, paraseste locul care ii era rezerva, omologind prin acest gest esecul ceremoniei - adica prima faza a rupturii, careia ii confera astfel un plus de virulenta.

Ritualul degenereaza intr-un act de erezie colectiva. Inlocuirea ordinii rituale prin dezordinea eretica vesteste cea dintii inlocuirea ordinii sociale staliniste prin dezordinea generala a tranzitiei.

De-a lungul ultimilor 25 de ani avusesera loc mii de ceremoniale ale cultului lui Ceausescu - nici unul nu a degenerat insa in acest fel. In acelasi interval s-au ivit si momente de tensiune - ele nu s-au manifestat insa cu prilejul unor astfel de ceremonii (Valea Jiului 1977, Brasov 1987). Episodul din 21 decembrie 1989 este inedit tocmai prin rasturnarea unei ceremonii de cult in contrariul sau. O data cu acest cult este respins obiectul sau - personajul care il omagiaza.

Creatorul acestui episod istoric inedit este masa adunata in acea dimineata prin constringere in inima Capitalei, de unde si interesul special pentru comportamentul ei in imprejurarile date. Auzul celor dintii huiduieli are un efect dezintegrator - multimea se divide in citeva segmente, dintre care unele se extind rapid, altele dimpotriva, toate fluide si dispersate. Grupul cel mai important, nu ca dimensiuni, ci ca rol, este, evident, alcatuit din initiatorii protestului; se disting apoi cei care, dintr-un motiv sau altul, incearca sa reia ovatiile; urmeaza grupul, in ultima instanta decisiv, al participantilor care se lasa contaminati de exemplul celor dintii; cei muti, blocati in starea de incertitudine de presiunea unor impulsuri contrare; purtatorii de portrete, lozinci si drapele, bunuri materiale pe care aveau obligatia sa le restituie si pe care unii le arunca, altii le pastreaza, iar altii se ostenesc sa le ascunda. Prin acest peisaj al derutei si instabilitatii ratacesc nedumeriti oamenii de ordine, unii incercind fara convingere sa nu-si uite indatoririle, iar altii, grabindu-se sa-si piarda urma printre participanti.

Orice colectivitate protestatara dezvolta o propensiune fireasca spre incalcarea ordinii date careia, de regula, nu ii poate contrapune instantaneu o ordine distincta, ci o stare de dezordine. Sub acest raport, mitingul in chestiune nu isi afirma originalitatea prin neorinduiala pe care o stirneste transfigurarea lui, ci prin iuteala cu care parcurge distanta in temeni psihologici imensa dintre stricta ordine rituala a inceputului si degringolada finala.

De altfel, datorita probabil si acestei iuteli, unele reflexe ale comportamentelor ritualistice persista si dupa colapsul ceremoniei rituale. Un simptom relevant al acestei persistente il constituie faptul ca, dereglarea odata produsa, purtatorii ei nu intreprind vreo tentativa serioasa de a parasi spatiul conventional, pe care ritualul li-l alocase, pentru a se apropia de cladirea in care se refugiasera Ceausescu si insotitorii lui. Poate ca persistenta acelorasi reflexe explica, pina la un punct, una din trasaturile cele mai izbitoare ale comportamentului acestei multimi razvratite: moderatia.

Aceasta trasatura se concretizeaza mai putin in actiunile pe care masa le intreprinde, decit in cele de la care se retine. Vehementa strigatelor nu se traduce in cea a gesturilor: nu se sparg vitrine, nu se devalizeaza magazine ori institutii, ori locuinte private, nu se arunca cu pietre, nu iau nastere incaierari intre grupuri de participanti aflati in divergenta, nu rasuna focuri de arma, nu sint agresati oamenii de ordine, nu sint bruscate cordoanele de paza, nu sint incendiate masini ori institutii publice - asa cum se va intimpla peste 6 luni cu Televiziunea, Ministerul de Interne, Universitatea, Politia si sediile unor partide din opozitie, si, mai ales, nu este nici invadat, nici atacat sediul C. C. Impulsul vindicativ al masei nu pare sa tinteasca deocamdata partidul simbolizat de aceasta cladire, ci pe seful lui.

Violenta Revolutiei Romane nu izbucneste o data cu Revolutia Romana si nu este initiata de populatia rasculata. Exasperarea acesteia fata de puterea personala se concentreaza asupra personajului care a acaparat in miinile sale aceasta putere.

Abtinerea de la violenta nu caracterizeaza in acea zi numai comportamentul masei, ci si comportamentul adoptat de aparatul dictaturii, inteles in acceptia cea mai larga a termenului, adica incluzind de la oamenii de ordine si trupa pina la membrii Cepex si comandanti ai Securitatii si Armatei. In pofida extremei lui stratificari, acest aparat are in respectivele imprejurari un comportament remarcabil prin omogenitatea lui. Principalii parametri ai acestei omogenitati sint deruta, care tinde sa se transforme in oportunism, si o pasivitate gravitind spre paralizie. Sub presiunea crescinda a rascoalei populare dinamica derutei si a pasivitatii va duce rapid la situatia in care aparatul dictaturii, in componentele lui vitale, il abandoneaza pe dictator. Vazuta de partea cealalta a baricadei, pierderea puterii incepe cu pierderea aparatului.

Ca si in cazul masei, comportamentul aparatului in situatia nou creata se caracterizeaza mai cu seama prin actiunile pe care el nu le intreprinde. Astfel, oamenii de ordine imprastiati in multime nu incearca sa se grupeze pentru a-i neutraliza pe protestatarii cei mai turbulenti; tehnicienii, asa cum observam, nu procedeaza la rectificarea instalatiilor de amplificare a sunetului; cordoanele de paza afiseaza fata de zavera din piata indiferenta unor simpli spectatori; dupa retragerea lui Ceausescu, tentativa de a-i domoli pe perturbatorii mitingului nu este reluata de nici unul dintre inaltii oficiali prezenti in balcon; ei nu incearca sa injghebe un mic grup, care sa coboare in piata pentru a stabili o comunicare directa cu unii dintre manifestanti; nici unul - nici chiar primul secretar al Comitetului Municipal care raspunde personal de buna desfasurare a mitingului - nu se gindeste sa foloseasca microfonul pentru a-i reactiva pe oamenii de ordine; incremeniti psihic in asteptarea faimoaselor indicatii ale sefului, ei nu schiteaza nici cea mai vaga initiativa destinata fie sa-l protejeze, fie sa-l debarce si sa-l inlocuiasca - asa cum in zadar se va hazarda Verdet a doua zi.

Spre deosebire de comandantii militari care, desi tirziu, se vor disocia totusi de soarta dictaturii, elita ei politica va ramine pina la capat prada imobilismului. Ea nu va da urmare nici aluziilor echivoce ale lui Ceausescu la eventuala lui inlocuire, neasumindu-si riscurile unei lovituri de palat, o posibila continuitate istorica dupa inlaturarea lui Mihai de catre Gheorghiu-Dej si Groza in 1947, a lui Antonescu de catre Mihai in 1944, a lui Carol II de catre Antonescu in 1940, a regentei si a lui Mihai de catre Carol II in 1930.

Pentru un observator interesat de adevarul faptelor, dereglarea ceremoniei rituale din 21 decembrie nu este cauza prabusirii dictaturii, ci forma sub care revolutia impotriva acestei dictaturi a intrat in etapa ei finala. Pentru Ceausescu, in lumina reactiilor lui la respectivul incident, aceasta dereglare pare sa fi reprezentat cauza reala, imediata si decisiva a dezagregarii regimului si a propriului sau sfirsit. Sensul general al reactiilor lui nu este indreptat spre recuperarea, ci spre amplificarea urmarilor acestui esec. De aici, dezechilibrul dintre dramatismul totusi temperat al episodului si anvergura tragica a consecintelor pe care le va avea.

Lipsa de imaginatie dovedita de Ceausescu in gestionarea propriei lui crize contrasteaza cu remarcabilele resurse de abilitate pe care le-a etalat in actiuni de mare risc, precum inlaturarea vechii garzi dupa decesul lui Gheorghiu-Dej, sau mentinerea in preajma pragului critic, dar fara a-l atinge, a tensiunilor Bucuresti-Moscova, sau obtinerea sprijinului occidental si indeosebi al Casei Albe in anii '70.

Conotatiile de capitulare ale parasirii balconului sint substantial amplificate de mutismul lui Ceausescu pe parcursul orelor decisive care au urmat si indeosebi de momentul fugii (pe calea aerului), desprindere simbolica de pamintul tarii care nu ii mai oferea nici un adapost. In acele ore de inactiune suicidara el ar fi putut initia o tentativa de dialog cu protestatarii, fie invitindu-i sa isi trimita o delegatie care sa poarte pertractari in sediu, fie incropind o delegatie alcatuita din citiva membri ai suitei lui pe care sa o trimita sa duca tratative in piata, fie coborind el insusi in multime, ca in 1977 in Valea Jiului. Ar fi putut sa anunte, ori chiar sa negocieze formarea unui nou guvern, inlaturindu-l pe brutalul Dascalescu si scotind-o de sub presiunea directa a resentimentului obstesc pe sotia lui, prim-vice-prim-ministru. Ar fi putut incuviinta constituirea unor sindicate paralele impreuna cu care sa se pregateasca semnarea unui nou contract colectiv. Ar fi putut incerca sa se puna in contact cu reprezentanti notorii ai disidentei si chiar ai opozitiei, solicitindu-i sa i se alature in stradania de a evita o baie de singe. S-ar fi putut declara gata sa accepte legalizarea partidelor politice (ca Imre Nagy in 1956) si organizarea de alegeri parlamentare si prezidentiale sub supraveghere internationala. Ar fi putut ordona incetarea represiunii din Timisoara sau dizolvarea formala a Securitatii. Folosind tehnicile audio-vizuale car inca ii stateau la dispozitie, i-ar fi putut chema in ajutor pe membrii partidului, ai sindicatelor, ai celorlalte organizatii de masa, ar fi putut adresa un apel la actiune clasei muncitoare sau o propunere de reconciliere intregii natiuni; ar fi putut recurge, in sfirsit, la una din cele doua optiuni extreme (lasind de o parte varianta sinuciderii): fie, preluind personal comanda trupelor credincioase, sa transforme cladirea Comitetului Central intr-un bastion militar, in stare sa reziste pina la venirea unor ajutoare - fie sa-si anunte demisia din toate functiile.

In comportamentul lui Ceausescu, locul unor asemenea modalitati de actiune ori de contra-actiune l-a luat intii inactiunea si apoi fuga. Catastrofala in sine, aceasta optiune devine ireparabila prin detaliile realizarii ei si prin semnificatiile acestor detalii.

Atit momentul, cit si instrumentul ei transforma fuga intr-un spectacol care se desfasoara sub privirile zecilor de mii de oameni adunati in pivnita si prin camerele TV ale intregii natiuni si ale intregii planete. Cuplul inca prezidential ar fi putut probabil parasi cladirea strecurindu-se printr-o iesire secreta. Unei disparitii discrete, cei doi i-au preferat insa una mai mult decit spectaculara. Amintind intr-un fel de Kerensky, care se salvase in 1917 deghizat in femeie, si in cazul lui Ceausescu tehnica fugii dubleaza semnificatia penibila a actului. Desigur, recursul la elicopter isi are ratiunile lui. Pe de o parte, el demonstreaza ca Armata continua sa execute ordinele cuplului, chiar si atunci cind este vorba despre decizia de a fugi; pe de alta parte, incetatenita in ultimii ani, deplasarea cu elicopterul simboliza in ochii populatiei mentinerea unui atribut al puterii supreme; si in sfirsit, dar nu in cele din urma, fuga aeriana ii ferea de primejdiile imprevizibile ale unei calatorii terestre. Un semn al precipitarii fugii, mult mai categoric, este insusi zborul: directia si durata lui.

In privinta directiei, cel dintii aspect agravant il constituie faptul ca suindu-se in elicopter, seful statului nu paraseste numai cladirea asediata de populatie, ci si Capitala pe care populatia nu o asediaza, ci pur si simplu o locuieste. Abandonarea Capitalei de catre reprezentantii institutiilor centrale are o incarcatura simbolica, atit de importanta incit liderii politici fac tot ce pot pentru a o evita, chiar si in circumstante de-a dreptul disperate. Bombardamentele cumplite ale aviatiei naziste nu l-au determinat pe Churchill sa paraseasca Londra in 1940, dupa cum si Stalin a ramas in Moscova chiar si atunci cind, spre sfirsitul lui 1941, trupele hitleriste ajunsesera la portile ei. Abandonarea Capitalei semnifica, in buna masura, abandonarea prerogativelor puterii pentru orice sef de stat, dar mai cu seama pentru unul care a confiscat puterea pina la completa ei personificare.

Pe linga celelalte dezavantaje ale fugii cu elicopterul, mai apare unul: in loc sa se indrepte spre obscura unitate militara din Tirgoviste, Ceausescu ar fi putut ateriza mult mai usor - in termeni tehnici - in incinta unei mari uzine bucurestene, de exemplu 23 august, al carei personal ii propusese candidatura si il votase in unanimitate la ultimele alegeri. Protectiei evident inaccesibile a clasei muncitoare el i-a preferat insa protectia cel putin aparent mult mai la indemina a Armatei. Procedind in acest fel el urmareste insa sa opuna contestarii lui politice o rezistenta militara. Dar pe cind contestarea politica nu lasa loc nici unei indoieli, rezistenta militara se va dovedi mai mult decit iluzorie. Optiunea porneste de la asumarea unei realitati: ostilitatea explicita a clasei, si se bazeaza pe ignorarea altei realitati: ostilitatea inca latenta a Armatei.

Inoportunitatea fugii cu elicopterul este demonstrata si de natura zborului: intre decolare, care a avut loc la ora 12 si 8 minute, si aterizare, al carei moment exact nu s-a stabilit, nu s-au scurs decit putine minute. Atunci cind pilotul, semnalind un pericol autentic, ori exprimind o anxietate reala ori nascocind, ori executind un ordin primit inaintea plecarii, isi avertizeaza pasagerii asupra unui posibil atac antiaerian sau aerian. Acestia nu se decid sa infrunte riscul ci sa il evite - si deci zborul este intrerupt. Alarma data de pilot ar fi putut fi insa indreptatita, iar daca sefii militari ar fi vrut, eliminarea Ceausestilor s-ar fi putut petrece in acele clipe sub forma unui suspect accident de aviatie si nu trei zile mai tirziu sub forma unui proces care nici macar suspect nu poate fi considerat. Dar adevaratul verdict inca nu fusese si astfel Ceausestii coboara din vazduh pe un pamint care, inainte de ai primi pentru vecie, li se arata din ce in ce mai putin primitor. Intrind cu greu si de multe ori la voia intimplarii pe drumurile locale, ei vor ajunge la tinta dupa ce se intunecase - dupa ora 17 - fara ca cineva sa le fi clintit un fir de par.

Comportamentul lor de-a lungul ultimelor 24 de ore decisive prezinta o coerenta care frizeaza monotonia - o monotonie a fugii. Ei fug prima oara din balcon in cladirea Comitetului Central, din fata unei ceremonii ratate - aceasta fuga are caracterul unei refugieri; ei fug apoi din aceeasi cladire, cu elicopterul, din fata unei multimi care ii asediaza - aceasta fuga are caracterul unei evadari; ei fug, in sfirsit, din elicopter, fara sa stie incotro, din fata unui atac imaginar - aceasta fuga are un caracter in acelasi timp nemotivat si suicidar, asa cum il vor dovedi faptele. Procedeul fugii se reproduce, in timp ce urmarile lui devin tot mai inexorabile. Inadecvarea reactiilor lui Ceausescu reprezinta singurul fenomen coerent pe fondul prabusirii sistemului de putere pe care l-a impus atita vreme.

Perseverenta, pina la urma fatala in erori, apare ca o pedeapsa pe care destinul i-o administreaza pentru nesabuitele lui pretentii la infaibilitate. Ca si dezastroasele greseli comise de le ca lider in functiune, cele pe care le repeta in calitate de lider alungat nu pot fi atribuite numai uzurii, ignorantei, impermeabilitatii la sugestii, ori senilitatii; si unele si altele se datoreaza totalei lui alienari de societatea pe care ruinind-o pretindea ca o fericeste. Ruptura dintre el si societate semnaleaza ruptura crescinda dintre doua realitati care au inceput prin a se indeparta una de alta si au sfirsit prin a se opune una alteia.

Pierderea contactului cu realitatea opereaza la Ceausescu in doua planuri: cel al modului in care isi reprezinta societatea si cel al reprezentarii de sine, incluzind, inevitabil, relatia dintre ele. In reprezentarea lui el se crede conducatorul unei natiuni mindre de sine si entuziaste - in vreme ce natiunea reala este profund umilita si exasperata; in aceeasi reprezentare natiunea nu inceteaza sa isi exprime sub cele mai variate forme admiratia si recunostinta fata de el - pe cita vreme natiunea reala nu ii poarta admiratie si recunostinta, ci o ura de moarte care il va duce sub tirul plutonului de executie. Ambele mistificate, cele doua reprezentari nu au acelasi regim de existenta. Pseudo-realitatea unei fericiri generale este contrazisa, in chip flagrant, la fiecare pas, de realitatea ostentativa a mizeriei generale; din contra, pseudo-realitatea admiratiei fata de el este confirmata de realitatea, la rindul sau ostentativa, a nenumaratelor reuniuni, scrieri, spectacole, concursuri, defilari, telegrame, titluri decernate, emisiuni de televiziune, si de radio, omagii adresate cu orice prilej de personalitati din cele mai diferite domenii, binecuvintari ecleziastice, avalansa de citate care ajung sa ii reitereze "Operele"... societatea nu poate participa prin fapte la starea de fericire care i se atribuie - dar ea participa prin nenumarate fapte la proslavirea liderului pe care il detesta. Cultul personalitatii este realitatea istorica a unui sentiment popular absolut inexistent.

Societatea poate fi silita sa practice acest cult, dar nu poate fi silita sa ii dea crezare. Dimpotriva: constringindu-i pe oameni sa afiseze public sentimente potrivnice celor pe care le nutresc in forul lor interior, fenomenul social al culturii Ceausestilor ajunge sa genereze cu timpul fenomenul general a urii generalizate fata de personajele care fac obiectul acestui cult.

Ceausescu nu avea cum sa accepte ca exasperarea si ura strigate de multimea care il gonise constituie unica realitate autentica a societatii romanesti. De aceea, el se misca in acele zile pe terenul unei realitati ignorate, calauzindu-se dupa reperele unei iluzorii realitati opuse. Din aceasta inadaptabilitate provine, in ultima instanta, seria neintrerupta a erorilor savirsite de el in acele imprejurari, erori care isi pun pecetea atit asupra propriului sau sfirsit cit si asupra precipitarii in violenta a Revolutiei romane.

Pavel Cimpeanu - Director executiv al Centrului Independent pentru Studii si Cercetari Sociale si profesor la Facultatea Internationala, Universitatea Bucuresti. A devenit membru al PCR inainte de al doilea razboi mondial, a fost arestat si inchis. Fara sa paraseasca Romania, a publicat in SUA, intre 1980-1990, o analiza sociologica a societatilor staliniste, in patru volume: The Sincretic Society, The Origins, The Genesis si Exit.