CEALALTA PARTE: OPOZITIA

CRISTINA CARTARESCU ILINCA

"In democratii, opozitia este un organ al suveranitatii populare la fel de important ca si guvernarea. A suprima opozitia inseamna sa suprimi suveranitatea poporului."

G.Ferrero

Un sistem bipolar

In ciuda sistemului multipartitist instaurat dupa caderea comunismului si consfintit prin Constitutia adoptata in 1991 (art.8, #1), in viata politica a Romaniei post-revolutionare au functionat si inca se mai pastreaza urmele unor clivaje specifice, care i-au imprimat adeseori caracteristicile unui sistem bipolar, centrat in jurul a doi actori importanti: PDSR si CDR. Daca in perioada 1990-1992, marcata puternic de clivajul comunist/anticomunist (suprapus in buna masura peste cel urban/rural), a existat un dezechilibru major intre poli, FSN-ul de atunci spulberind cu un scor incontestabil la alegerile din mai1990 partidele "istorice", neconstituite inca in coalitie, situatia s-a echilibrat in perioada urmatoare ('92-'96, si in continuare '96-'98), odata cu aparitia CDR-ului pe scena politica si cu re-gruparile din interiorul, dar si din jurul principalului partid de guvernamint, PDSR (fost FDSN, fost FSN). Este perioada in care, peste mai vechiul clivaj, a carui importanta se diminueaza pe masura ce timpul scurs de la revolutie este mai mare, se suprapun altele noi: monarhist/antimonarhist, reformist/antireformist (legat si de desprinderea aripii reformatoare a FSN-ului, ce va deveni PD), si, in ultimul timp, tot mai explicit (si din ce in ce mai important pentru definirea partidelor politice romanesti in general) clivajul stinga/dreapta. Tendinta a fost accentuata mai ales in cea de-a doua parte a anului 1998, cind reprezentantii partidelor politice aflate la putere si in opozitie deopotriva, au simtit nevoia unei autodefiniri exprese pe aceasta axa.

Dincolo de afilierile ideologice sau conjuncturale, incepind cu 1992 si pina astazi se manifesta insa o polarizare a partidelor politice parlamentare, grupate in doua tabere relativ stabile in functie de participarea la formarea guvernului si la conducerea politica si administrativa efectiva: prima, actualmente in opozitie, are drept centru de greutate PDSR-ul, la care se adauga principalii sai parteneri de guvernare din perioada '92-'96, PRM si PUNR; ea a reprezentat, intre 1992-1996 Puterea, rol preluat dupa alegerile din '96 de fosta tabara a Opozitiei centrata in jurul CDR, care si-a asociat la guvernare fostii "colegi" din opozitie, UDMR si PD. Aceasta schimbare de roluri survenita in urma alegerilor din 1996 n-a insemnat neaparat si o abordare diferita a relatiilor dintre putere si opozitie, cele doua grupari actionind adeseori in practica intr-o maniera pe care o criticasera in pozitia anterioara: prin sicanarea majoritatii sau, respectiv, ignorarea opozitiei. Fara a ignora dimensiunile inevitabile ale jocului politic, o asemenea abordare a conlucrarii parlamentare, dar si extra-parlamentare, este nu numai contraproductiva, ci poate reprezenta un potential pericol pentru chiar mentinerea democratiei, fie prin reducerea la tacere (prin ignorare) a opozitiei, fie prin transformarea majoritatii in element de impunere nestingherita a vointei "puterii" si lipsirea de continut a actului parlamentar. "Mentinerea democratiei ca proces continuu - arata G. Sartori - cere sa ne asiguram ca toti cetatenii (majoritatea plus minoritatea) au drepturile care sint necesare modului de functionare a democratiei."1

In conditiile in care trasaturile bipolarismului sint inca suficient de pregnante (din fericire ele incep a fi contracarate de aparitia fenomenelor de mobilitate a partidelor nou aparute, de felul PAR si ApR, care sint predispuse la colaborare cu ambele "tabere", tendinta manifestata dealtfel si de PD) pentru a impiedica aparitia unor regrupari diferite, in sensul "minoritatilor schimbatoare" (Sartori2) sau al democratiei poliarhice (Dahl3), activitatea opozitiei trebuie considerata nu numai ca parte a jocului politic democratic, ci si ca expresie a garantarii lui in viitor. De aceea, fata de prestatia partidelor in opozitie ar trebui sa se manifeste o atentie si o exigenta similare cu cele de care beneficiaza partidele aflate la guvernare.

Trei ipostaze ale opozitiei

Coalitia care si-a asumat guvernarea tarii in urma alegerilor din noiembrie '96 s-a confruntat cu trei tipuri de opozitie din partea partidelor reprezentate in Parlament:

* primul il reprezinta opozitia "clasica" , a partidelor parlamentare ce au pierdut alegerile (PDSR, PUNR, PRM), ai caror parlamentari au actionat concertat in sensul cenzurarii "puterii" si a guvernelor sale, prin sustinerea in comun a motiunilor simple si de cenzura prezentate in Parlament si prin solidarizarea in sustinerea altor interese comune;

* cel de-al doilea tip de opozitie l-au reprezentat partidele nou aparute in Parlament, ulterior alegerilor - cazul Partidului Alianta pentru Romania, grup desprins din PDSR la Conferinta Nationala a partidului, din iunie 1997, si inregistrat ca partid la TMB in luna august a aceluiasi an - sau intrate in opozitie in urma desprinderii din coalitia de guvernamint - cazul Partidului Alternativa Romaniei, care iese din CDR si de la guvernare la sfirsitul lunii octombrie, 1998. Caracteristica pentru aceste partide este promovarea unei politici de independenta in manifestarile parlamentare si refuzul "afilierii" neconditionate la una dintre cele doua tabere traditional antagoniste "putere"/"opozitie", ceea ce le confera o anumita mobilitate a optiunilor de vot si predispozitie spre o viitoare colaborare cu oricare dintre partidele aflate astazi la putere sau in opozitie;

* un sindrom de opozitie marginala il reprezinta opozitia din chiar interiorul CDR si al coalitiei de guvernamint, unele partide si formatiuni politice comportindu-se fata de acestea ca si cum ar fi in opozitie. Este, de exemplu, cazul Aliantei Civice, care adopta, la Congresul din noiembrie 1997, o motiune de avertisment adresata Conventiei Democratice, prin care cere restructurarea acesteia, in caz contrar amenintind cu retragerea din CDR. Un alt caz este cel al Partidului Democrat, care, desi participant la guvernare, a criticat constant performantele guvernarii, in special in ceea ce priveste ritmul realizarii reformei, amenintind in repetate rinduri cu retragerea din coalitie. In plus, PD a reusit performanta neizbutita de opozitia reala, in ciuda motiunilor depuse, de a provoca o criza guvernamentala si, in final, caderea guvernului Ciorbea.

Trilaterala forte a opozitiei: PRM-PUNR-PDSR

PRM

Partid ce a obtinut la alegerile din 1996 4,5% din voturi, PRM a urcat constant in popularitate de-a lungul celor doi ani, fiind cotat in ultimele sondaje de opinie din decembrie '98 cu 16% din voturi. Popularitatea partidului se leaga mai degraba de personalitatea liderului sau, C. V. Tudor (creditat la acelasi sondaj cu 18%), si de discursul radical si adeseori extremist al acestuia, decit de propuneri alternative viabile la actuala guvernare. Fapt remarcabil, partidul, centrat in jurul liderului sau, se bucura de coeziune interna, nefiind afectat de sciziunile care au zguduit celelalte partide. Mai mult, prin participarea, in noiembrie '97, a liderului Jean Marie Le Pen la cel de-al doilea Congres al PRM, unde acesta a lansat ideea unei Internationale Nationaliste a conferit partidului recunoasterea internationala. Cooptarea unuia dintre cei mai influenti dintre fostii lideri PUNR - Gh. Funar, in structurile de conducere ale PRM (secretar general al PRM din 16 noiembrie,1998) a adus, fara indoiala, o parte din simpatiile politice de care acesta se bucura in fostul sau partid. Ramine de vazut in ce mod se va adapta partidul la existenta in paralel a doi lideri puternici.

PUNR

Pornit in actuala legislatura de pe pozitii aproape egale cu PRM, PUNR a avut de suferit in urma conflictelor interne dintre factiunile rivale Gavra-Tabara/ Funar, care au scindat partidul pe parcursul anului 1997, determinind scaderi ale popularitatii partidului. Sub conducerea lui Valeriu Tabara, PUNR-ul redevine activ ca partid de opozitie atit in actiunile comune cu PDSR, ApR si PRM, cit si prin initiative individuale. Astfel, in luna septembrie, 1998, Biroul Permanent al PUNR lanseaza un "Apel national pentru apararea unitatii si integritatii teritoriale a Romaniei", in care se cere suspendarea din functie a presedintelui Romaniei (ceruta in acelasi timp si de PDSR), dizolvarea Parlamentului si demiterea guvernului Vasile. In plan concret, PUNR reuseste o victorie in justitie in fata Guvernului, caruia i-a intentat proces contestind constitutionalitatea si legalitatea Hotaririi nr.62 /98, cu privire la constituirea unei comisii parlamentare speciale in problema infiintarii universitatii cu predare in limba maghiara si germana.

PDSR

Principalul partid de opozitie, PDSR-ul si-a asumat, dupa o scurta perioada post-electorala de deruta, rolul de lider al opozitiei parlamentare. Trecut si in aceasta legislatura prin proba scindarilor (o data cu retragerea grupului Melescanu, ce va pune bazele ApR) pagubitoare nu numai ca imagine, ci si ca diminuare a numarului de parlamentari, PDSR-ul cauta tot mai insistent sa-si construiasca o imagine noua. Pentru aceasta foloseste doua instrumente: pe de o parte, in efortul de cautare a unei identitati doctrinare partidul s-a definit ca partid de stinga, adept al social-democratiei de tip european, incercind sa-si inscrie demersurile teoretice in aceasta directie; pe de alta parte, prin activitatea practica de partid de opozitie incearca sa atraga atentia electoratului atit prin mijloacele parlamentare uzuale (greva parlamentara, proteste, initierea de motiuni la adresa guvernului, atacuri la adresa guvernantilor, inclusiv ), cit si prin propunerea unor programe ("Programul anticriza" si "Alternativa de guvernare a PDSR"). Aceste programe alternative contracareaza imaginea de obstructionare a majoritatii parlamentare, incercind sa creeze partidului avantajul imaginii unei opozitii constructive, dar si a detinerii unor solutii alternative ca mesaj electoral in perspectiva alegerilor.

Desi in practica parlamentara, ca si in activitatea extra-parlamentara colaborarea dintre PDSR, PRM si PUNR include uneori si conlucrarea cu alte partide, la nivel central sau la nivelul filialelor locale (cu titlu de exemplu pot fi citate mitingul de protest din 23 oct. 1997, organizat de filialele bucurestene ale PDSR, PRM, PSM si ale Partidului pensionarilor sau constituirea, in noiembrie 1997, a Uniunii Fortelor Patriotice la nivelul organizatiilor judetene buzoiene ale acelorasi partide plus PS sau, mai recent, in noiembrie '98, decizia celor 11 formatiuni politice care l-au sustinut pe candidatul PDSR, Sorin Oprescu, in scrutinul final pentru primaria capitalei de a-si continua colaborarea, formind Opozitia Nationala Unita), principala coalizare a fortelor de opozitie s-a produs in activitatea celor trei partide parlamentare de opozitie, foste partenere de guvernare in legislatura anterioara: PDSR, PRM, PUNR, la care se adauga, in ultima vreme, colaborarea cu ApR.

Mijloacele cele mai eficiente folosite concertat de aceste partide in decursul celor doi ani de opozitie au fost: refuzul de a participa la vot (de exemplu in cazul proiectului de modificare a Legii fondului funciar, adoptat de Senat in 16.09.'97), grevele parlamentare (in martie 1997 si noiembrie 1998), sustinerea directa sau indirecta a protestelor, mitingurilor de protest si a altor manifestari indreptate impotriva guvernantilor, si, evident, motiunile simple sau de cenzura, pentru depunerea carora parlamentarii celor trei partide se aliaza frecvent (dintre cele 8 motiuni simple inaintate Camerei Deputatilor in actuala legislatura, numai primele doua sint initiate doar de grupul parlamentar PDSR, celelalte sase beneficiaza de sustinerea parlamentarilor PUNR si PRM, carora li se adauga, in doua cazuri si alti parlamentari independenti sau ai altor partide; de asemenea doua dintre cele trei motiuni de cenzura (inclusiv ultima) sint semnate de parlamentarii celor trei partide, cea de-a treia fiind rodul colaborarii PDSR-PUNR.

Activitatea partidelor de opozitie in ultimii doi ani a fost, fara indoiala, usurata de modul precar in care a functionat coalitia la putere, care a dus la crize prelungite, remanieri guvernamentale si chiar demisia primului-ministru. Ca trasaturi generale care definesc opozitia in aceasta perioada putem identifica:

-instabilitatea organizationala: si partidele din opozitie, ca si celelalte, sint marcate de sciziuni, lupte interne intre factiuni, desprinderi provizorii sau cu caracter permanent, ce duc la continua remodelare a scenei politice, prin aparitia partidelor noi (ApR functioneaza chiar ca partid parlamentar, desi infiintarea lui, prin desprinderea de PDSR, este ulterioara alegerilor), remodelarea sau regruparea celor deja existente (vezi fuziunea recenta a PS si PSM, care a dus la aparitia Partidului Socialist Democrat). Rezultat al perioadei totusi scurte de cind sistemul politic actual functioneaza si al imaturitatii partidelor, nevalidate prin proba timpului, instabilitatea si tentatia scindarilor si a regruparilor va continua, probabil, sa se manifeste;

-tentativa definirii doctrinare - in mai mica sau mai mare masura, partidele de opozitie au inceput sa resimta necesitatea definirii ideologice. Putem incadra in aceasta tendinta atit eforturile individuale ale partidelor (in special PAR, ApR, PDSR), cit si discutiile dintre partide, pentru crearea unui pol al stingii (vezi initiativa "Vetrei Romanesti" de anul trecut, de coagulare a stingii, dar si discutiile - ramase fara rezultat deocamdata, dintre PDSR si PS si PSM.). Este de remarcat ca partidele mai noi (PAR, ApR), in incercarea de a-si fauri o imagine, sint mai preocupate de aspectele definirii doctrinare. Emergenta polului sting (multa vreme evitat, cel putin la nivel declarativ) este de bun augur pentru clarificarea spectrului politic romanesc;

-propunerea unor programe alternative de guvernare - desi procesul este la inceput, aparitia unor programe alternative, cum sint cele prezentate de PDSR ("Programul anticriza" si "Alternativa de guvernare a PDSR") sint importante pentru o abordare mai responsabila a actului guvernarii. Aceste programe alternative ar trebui sa fie cit mai complexe si viabile, ca sa se poata constitui in programe reale de guvernare in momentul in care partidele de opozitie ar prelua puterea;

-tendinta de depasire a bipolarismului "CDR/PDSR", este data de aparitia in scena a partidelor noi (ApR) sau mobile, dispuse sa colaboreze cu parteneri din ambele tabere pentru o viitoare coalitie. Semnalul a fost dat de PD, care a migrat intre cei doi poli, trecind de la guvernare ca FSN in opozitie si iarasi la guvernare alaturi de CDR. ApR-ul, in ciuda desprinderii sale din PDSR, dovedeste disponibilitate de cooperare (in practica parlamentara, de exemplu) atit cu partidul de origine, cit si cu celelalte partide, atit din opozitie, cit si de la guvernare. Un alt exemplu in acest sens este dat de PAR, recent desprins din coalitia de guvernamint, care si-a asumat o pozitie independenta in blocul opozitiei refuzind sa sustina ultima motiune de cenzura initiata de principalele partide de opozitie si anuntind totodata ca pregateste propria sa motiune impotriva guvernului, pentru luna martie. PAR este, astfel, consecvent cu pozitia (confirmata si prin lansarea "Manifestului Dreptei") de partid situat la dreapta esicherului politic; ramine de vazut, in acest context, care va fi evolutia lui ca partid de opozitie.

Desi intr-un regim democratic opozitia parlamentara este doar o componenta a opozitiei (vazuta ca o contrapondere la puterea detinuta de guvernanti), datorita valorilor asociate reprezentativitatii ea este una majora.

Modul in care se desfasoara activitatea partidelor de opozitie este o garantie a posibilitatii noastre de optiune in viitor, cu atit mai mult cu cit chiar notiunea cu care se denumeste uzual majoritatea guvernanta - putere, si nu guvernare sau administratie - contine in ea un potential pericol. Care poate fi impiedicat sa se materializeze atit timp cit exista alternative democratice la guvernare si se mentine posibilitatea afirmarii lor.

Note:1 G. Sartori - The Theory of Democracy Revisited, Chatham House Publishers Inc., Chatham, New Jersey, 1987, p. 31.2 ibid.3 Robert Dahl - A Preface to Democratic Theory, University of Chicago Press, 1956.Cristina Cartarescu Ilinca - A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti in 1991. Este studenta la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Scolii Nationale de Stiinte Politice si Administrative, Bucuresti.

1 G. Sartori - The Theory of Democracy Revisited, Chatham House Publishers Inc., Chatham, New Jersey, 1987, p. 31.

2 ibid.

3 Robert Dahl - A Preface to Democratic Theory, University of Chicago Press, 1956.