Gabriel Ivan

Coform unui sondaj de opinie realizat de televiziunea ABC in a doua saptamina a lunii decembrie, ceva mai mult de 60% din americani nu sunt de acord cu inlaturarea lui Bill Clinton. Desi Comisia Juridica a Congresului s-a pronuntat pentru initierea procedurii de demitere a presedintelui, este extrem de putin probabil ca doua treimi din Senatul american vor vota pentru alungarea lui Clinton de la Casa Alba. La fel de improbabila a fost si trecerea prin Parlamentul Romaniei a motiunii de neincredere depuse impotriva Guvernului Vasile de majoritatea partidelor de opozitie. Desi nu detine, conform sondajelor, un procent de incredere din partea populatiei similar celui de care beneficiaza seful executivului american si nu se poate lauda cu o performanta economica apropiata celei obtinute in ultimii doi ani de administratia Clinton, guvernarea de la Bucuresti poate fi si ea plasata intr-o situatie oarecum asemanatoare. Ea a scandalizat extrem de multa lume, inclusiv pe proprii ei sustinatori, dar o analiza ceva mai obiectiva a faptelor nu ofera suficiente argumente pentru debarcarea ei inainte de alegerile din anul 2000.E greu de spus care dintre contra performantele acumulate de guvernanti din 1996 pina in prezent ar trebui considerata drept un fel de Monica Lewinsky pentru puterea din Romania. Exista o puzderie de lucruri pentru care Emil Constantinescu, cele doua cabinete de dupa decembrie 1996, parlamentarii din coalitia de guvernamint si partidele din care fac parte ar trebui sa se rusineze. Practic nici unul dintre obiectivele cuprinse in programele anuntate in alegerile din octombrie 1996 si citeva luni dupa acestea nu a fost realizat. Desigur, spre deosebire de presedintele american care suporta blamul public pentru ceea ce a facut prin Biroul Oval sau prin dependintele acestuia in timpul orelor de program, guvernantii nostri ar trebui amendati mai degraba pentru ca nu au intreprins aproape nimic din ceea ce au lasat sa se inteleaga ca vor infaptui dupa preluarea conducerii tarii. Nu propunem aici o evaluare a nerealizarilor guvernarii. Ele sunt nenumarate si extrem de grave. Guvernul de la Bucuresti nu a facut privatizare si restructurare. Nu a stimulat patrunderea capitalului strain. Nu a incurajat dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii. Nu a relaxat fiscalitatea. Nu a descentralizat administratia publica. Nu a reformat sanatatea, protectia sociala si alte servicii publice. Nu a valorificat fereastra de oportunitate pentru refacerea imaginii Romaniei in strainatate, pe care o oferise rasturnarea politica din toamna anului 1996 si nu a atins nici una din tintele de politica externa pe care le-a urmarit in ultimii doi ani. O asemenea evaluare, mai mult sau mai putin exacta, a activitatii coalitiei de guvernamint, a fost furnizata de dezbaterile parlamentare prilejuite de motiunea de neincredere si de analizele produse in presa in ultimele saptamini. In ce ne priveste, credem ca marele ei esec nu s-a inregistrat pe terenul economic sau in celelalte domenii enumerate mai sus. Lucid vorbind, era greu de presupus ca echipa instalata acum doi ani va face minuni pe terenul reformei economice, tinind cont de inertia enorma a sectorului industriei de stat si a mentalitatilor si de problemele enorme acumulate prin intirzierea tranzitiei spre piata. Multe dintre obiectivele integrarii europene si euro-atlantice erau deja compromise de indecizia guvernantilor de dupa 1990 sau pur si simplu iluzorii. Inacceptabila mai ales pentru votantii Conventiei Democratice este nerealizarea promisei reforme morale si lipsa de rezultate palpabile in privinta pedepsirii jafului produs dupa 1989 impotriva averii publice. Nerealizarile din economie si administratie demonstreaza absenta in cadrul coalitiei a unor competente manageriale pe care aproape nimeni nu spera ca partidele care au cistigat ultimele alegeri le detin. Neindeplinirea legatului moral de a face dreptate si de a restabili adevarul in Romania probeaza insa lipsa vointei politice democratice si a unui plus de caracter cu care ele au fost creditate inainte de 1996.Centrul de Studii Politice si Analiza Comparativa realiza in 1994, dupa doi ani de la instalarea guvernului Vacaroiu, un raport intitulat "Sindromul tergiversarii". Un asemenea diagnostic nu ar fi decit in foarte mica masura potrivit pentru a caracteriza prestatia guvernarii de dupa 1996. E greu de apreciat ca partidele care se gasesc in prezent la putere nu au dorit o accelerare a reformei pentru recuperarea unei parti din decalajele ce ne despart de alte foste tari comuniste din Europa Centrala. Ceea ce se intimpla in Romania de doi ani de zile poate fi asezat sub semnul impotentei. Acest articol va incerca sa analizeze una din cauzele vaditei incapacitati a actualilor guvernanti de a urni procesul tranzitiei din punctul in care a fost stopat de catre fosta guvernare si de a crea o diferenta in raport cu aceasta. Nu vom descrie aici acele elemente din mediul extern sau intern care au contribuit din plin la aceste nereusite ale acestora si care au mentinut reforma si integrarea europeana sub spectrul stagnarii. Conjunctura externa nu ne-a fost, cu siguranta, favorabila. Felicitarile adresate de cancelariile straine cu prilejul schimbarii de regim de la Bucuresti nu au fost dublate de semne de bunavointa palpabile, care ar fi putut ajuta prima conducere clar non-comunista a Romaniei (cum se intimplase la inceputul anilor 1990 in cazul Poloniei, Ungariei si Cehiei). Crizele economice din Asia de Sud-Est si din Rusia si celelalte semnale ale unei recesiuni economice mondiale au diminuat in mod simtitor accesul capitalului international in directia tarii noastre. Infirmarea prognozei ca dupa cistigarea alegerilor de catre partidele democratice vom beneficia de un aflux urias de investitii straine reprezinta probabil cel mai sever dintre esecurile guvernarii. Acest esec poate fi pus doar partial pe seama erorilor conducerii de la Bucuresti, datorindu-se in mare masura unor factori externi care nu se afla sub controlul acesteia. Guvernarea de dupa 1996 nu poate fi considerata in intregime responsabila nici pentru acele blocaje ale reformei induse de caracteristici nationale, cum ar fi: birocratizarea, lipsa de profesionalism si coruptia care domnesc in cadrul administratiei publice; mentalitatile de tip paternalist, nostalgiile totalitare si comportamentele economice de tip etatist si total neperformante ale majoritatii populatiei; substratul pre-modern al societatii rominesti; o industrie total depasita din punct de vedere al progresului tehnologic etc. Toate aceste carente structurale extrem de profunde ar putea fi clasate drept scuze pentru guvernanti, mai degraba decit drept cauze ale neputintei cronice de care par sa sufere acestia.Analistii romani si straini care s-au aplecat asupra explicatiilor deficitului de performanta al guvernelor Ciorbea si Vasile au fost in general unanimi in a considera ca principala frina in calea relizarii reformelor au fost nesfirsitele ciorovaieli din sinul coalitiei. Certurile sau neintelegerile persistente care tulbura de mai bine de un an viata politica si au descurajat un demers sustinut de reforma, probeaza faptul ca partidele care ne conduc au sosit din opozitie nepregatite sa guverneze. Fortele politice guvernamentale ar fi trebuit sa-si petreaca destul de lunga perioada de dinainte de a veni in fruntea tarii pentru a-si rezolva in primul rind problemele de identitate. Inclinam sa credem ca, de exemplu, ruptura din sinul PNTCD nu s-ar fi produs daca acest partid ar fi dat acum citiva ani un raspuns unor intrebari fundamentale. Este, intr-adevar, PNTCD un partid istoric sau unul dintre partidele noi aparute dupa Revolutie? In ce masura isi poate permite acest partid sa ignore atunci cind planifica propriile politici evolutiile petrecute in Romania pe parcursul perioadei de dupa razboi? Pina unde poate merge compromisul in privinta colaborarii cu forte politice sau persoane care au un anumit trecut comunist? Ce inseamna in definitia PNTCD a avea un asemenea trecut? Este de acceptat scindarea partidului dupa criterii confesionale intre o aripa ortodoxa si una unita? Cit despre dreapta, poate merge acest partid pentru a nu-si trada traditia de partid de masa si cit de la stinga se poate plasa pentru a nu compromite sansele de reusita ale reformei economice? Cum poate fi asigurat un echilibru intre tendintele nationaliste si traditionaliste care predomina in PNTCD si optiunea conducerii partidului pentru constructia unui partid modern, cu o abordare de tip european in chestiunea minoritatilor?In perioada petrecuta in opozitie, partidele din Conventia Democratica aveau timpul necesar lamuririi raporturilor dintre ele si, in general, a statutului acestei aliante. Problemele extrem de dificile ale coabitarii cu Partidul Democrat si cele ale relatiei dintre aceste doua forte politice si UDMR trebuiau si ele rezolvate, daca nu pe parcursul celor patru ani de opozitie, cel putin imediat dupa asumarea in comun a guvernarii. Probabil ca am fi prea exigenti daca am cere unor partide romanesti sa aiba deja pregatite, atunci cind intra la guvernare, politici sectoriale concrete si propuneri clare pentru ocuparea posturilor ministeriale. Stagiul din opozitie trebuie insa cu siguranta utilizat pentru identificarea programelor si persoanelor care pot reprezenta o alternativa valabila in raport cu programele si cadrele partidelor aflate la putere. Actualii guvernanti nu au fructificat acest timp de respiro in care te poti dedica formularii de strategii si consolidarii aparatului de partid departe de presiunile la care sunt supusi cei aflati la conducere si avind o comunicare mult mai buna cu societatea civila decit pot avea acestia. Posibilitatea de a te retrage o vreme de la putere, pentru reflectie strategica, un contact mai firesc cu publicul si improspatarea rindurilor partidului, este probabil unul dintre avantajele principale ale rotatiei la guvernare, ca mecanism esential de functionare a democratiei. Alesii din 1996 au venit in Palatul Victoria fara un program consistent de reforma. In absenta propriilor specialisti, au fost nevoiti sa utilizeze asa-zisi tehnicieni fideli patrulaterului rosu sau sa accepte invazia de oportunisti in propriile rinduri. Nevalorificind in mod suficient oportunitatea pe care au avut-o, de a sta mai mult de cinci ani departe de jilturile puterii, ei au trebuit sa consume timpul si energia cu solutionarea unor probleme care, in mod normal, nu aveau ce cauta in agenda unor partide de guvernamint.Aceasta situatie a rasturnat calendarul firesc al guvernarii intr-o tara aflata in tranzitie spre economia de piata (si nu numai). In mod normal, partidele venite din opozitie cu un mandat teoretic de patru ani trebuie sa porneasca cu motoarele in plin si sa mentina un ritm sustinut al reformelor timp de cel mult trei ani, pentru a dedica al patrulea an unor masuri ceva mai populare (chiar populiste) care le pot reface sansele in urmatoarele alegeri. Deoarece au sosit la guvernare cu temele nefacute, cei din Conventia Democratica si din Partidul Democrat au trebuit sa intirzie timp de doi ani amorsarea reformelor dure, dar necesare, pe care majoritatea celor care i-au votat se asteptau ca le vor intreprinde. In ciuda opiniei exprimate de actuala opozitie, ca alegerile au fost cistigate prin promisiuni demagogice, votul din 1994 a reprezentat un mandat dat de populatie pentru inchiderea intreprinderilor falimentare, privatizarea masiva si aducerea in Romania a companiilor straine. Partidele cistigatoare au intreprins foarte putin in aceasta directie, pentru ca nu au stiut cum sa faca aceste lucruri si nu au avut cu cine sa le faca. Ele sunt nevoite sa relanseze reforma dupa ce au pierdut doi ani, in momentul in care ar trebui sa se gindeasca la urmatoarele alegeri. Probabil ca din aceasta cauza masurile radicale anuntate de premierul Radu Vasile nu vor fi duse pina la capat. Daca programul realizat de expertii FMI ar fi fost aplicat si intreprinderile cu datorii ar fi fost lichidate in prima parte a anului 1997, este de presupus ca unda de soc a acestor masuri s-ar fi atenuat pina acum si anul 1999 ar fi putut fi unul de crestere economica. Guvernantii au preferat sa amine atunci sine die, din asa zise ratiuni electorale, operatia pe cord deschis pe care trebuie sa o suporte industria romineasca. Membri coalitiei de guvernamint si-au gestionat propriul capital electoral, intr-o perioada in care trebuiau sa administreze tranzitia spre democratie si o economie de piata eficienta. Este probabil principalul motiv pentru care, desi au rezistat motiunii depuse de opozitie, ei vor pierde urmatoarele alegeri. Gabriel Ivan - Absolvent al Facultatii de Filosofie, Universitatea Bucuresti. In prezent, manager la Consiliul Britanic. A publicat articole in revistele Sfera Politicii, 22 si altele.