1998: Anul Subrezirii Structurilor Internationale Create in Anii '40

Mihai Muset*

Suverana Marii Britanii descria in termeni deplorativi anul 1995, in care monarhia Windsor a trecut prin dezaprobare publica, divorturi, si incendiul resedintei. Parafrazind-o pe suverana, anul 1998 a fost annus horribilis pentru structurile internationale de stabilitate si economice adoptate la terminarea celui cel de-al doilea razboi mondial. SUA, natiunea care a promovat ca invingator militar si ca lider economic structurile colective internationale de atunci, se afla acum in pozitia ingrata de a le apara si, simultan, de a le schimba. Prin urmare, SUA trece printr-un deficit crescut de credibilitate in relatiile internationale, deficit accelerat si de procese politice domestice. Acest deficit de credibilitate influenteaza evenimentele majore ale anului 1998. In 1998, structurile internationale au inceput sa se fisureze, ceea ce va afecta viitorul relatiilor internationale si modul de management al proceselor de globalizare. Scopul acestui articol este sa analizeze tendintele internationale stimulate de evenimentele din anul 1998, si sa evalueze impactul lor pe termen scurt.

I. Stabilitate: Conservatorism sau Dinamism?

Anul 1998 a compromis mitul ca relatiile economice determina relatiile internationale si a egalizat ca importanta internationala relatiile de stabilitate cu cele economice. Evenimentul cel mai important al anului a fost decizia sub-continentului asiatic de a testa incarcaturi nucleare in ciuda avertismentelor primite din vest. Testele au trimis socuri multiple in structurile de securitate si au readus problemele de stabilitate acolo de unde nici nu trebuiau sa dispara la sfirsitul razboiului rece: pe prim planul relatiilor dintre natiuni. Evident, in domeniul tehnologiei nucleare comunitatea internationala, inclusiv SUA, descurajeaza schimbari, si incurajeaza status quo sau chiar regrese.

Ceea ce este relevant este faptul ca "puterea moale" a SUA este in scadere intr-o arie in care a dominat pentru cinci decenii relatiile internationale: evitarea unui conflict nuclear. Nu este la fel de relevant faptul ca numarul tarilor capabile sa foloseasca arme nucleare, chiar si rudimentare, este prea mare pentru stabilitate, si nici faptul ca armele nucleare pot fi obtinute relativ usor de la un numar crescut de tari dispuse sa le vinda celui care plateste cel mai mult. Aceste considerente erau deja cunoscute in timpul razboiului rece. Desi in trecut SUA in general stabilea agenda demersurilor in domeniul stabilitatii nucleare si reactiona cu succes la probleme create de alti mari actori in acest domeniu, testele din Asia de sud au marcat prima data cind "puterea moale" a SUA a fost ignorata, in plus de catre un participant cu statut secundar in comunitatea stabilitatii nucleare. Testele au avut efecte insignifiante in raportul nuclear, chiar si cel regional, dar in schimb au avut efecte psihologice drastice in perceptia globala a ecuatiei stabilitatii nucleare; pozitia de lider global a SUA a fost sfidata de catre o tara care nici macar nu este membru al Consiliului de Securitate.

Confruntata cu factori psihologici, reactia SUA la noua realitate nucleara avea, din pacate, optiuni limitate. Administratia SUA a incercat sa influenteze cursul evenimentelor prin sanctiuni economice (rar un factor esential pentru o tara subdezvoltata economic) dar, atunci cind Congresul a adoptat o rezolutie cu caracter economic avind drept scop convingerea Asiei de sud sa renunte la ambitii nucleare, a optat in final pentru un proces de mediere diplomatica. In esenta, aceste raspunsuri erau aproape contradictorii in mesaj si prin urmare au avut un efect previzibil, adica nul. In decembrie 1998, India si-a reafirmat pozitia ca va continua sa dezvolte arme nucleare si rachete cu bataie lunga. Este improbabil ca India va mentine pozitia aceasta pe termen lung (SUA a trimis la negocieri pe unul dintre cei mai influenti diplomati si este determinata sa dezamorseze bomba profilerarii nucleare in lumea treia) dar evenimentele au expus o fisura in monolitul securitatii nucleare.

In plus, evenimentele din Asia de sud au discreditat conceptul progresiv ca democratiile, spre deosebire de natiunile autoritar-nedemocratice, acomodeaza relatiile de stabilitate deoarece deciziile sint luate deschis tinind cont de interese multiple prezente in interiorul societatii, si nu de catre o elita rupta de realitate. Totodata, aceste evenimente au avansat un concept nou care tinde sa lege probleme nucleare de probleme economice, si care sprijina ideea ca actorii mici pot deveni actori globali.

In fond, evenimentele din Asia de sud, sint substantial similare cu cele din Coreea de Nord, una din societatile cele mai opace ale secolului si inca adepta a comunismului. Si acolo, tentativele SUA de a acoperi o alta fisura a stabilitatii nucleare - capacitate nucleara ofensiva acaparata prin mijloace nucleare pasnice - continuau sa fie deturnate. India, care pretinde, printr-un argument irational, ca in comunitatea internationala nu se acorda atentie problemelor ei de dezvoltare economica, sustine afirmarea unei puteri nucleare. De asemenea, Coreea de Nord pretinde ca o rezolvare a problemelor de stabilitate nucleara are un important component economic (in cazul acesta o foamete care a durat aproape o decada) ce trebuie rezolvat de comunitatea internationala. Avansarea acestor argumente este in sine devastatoare deoarece solutiile problemelor nucleare percepute ca o solutionare a problemelor economice creeaza o motivatie in plus pentru ca tarile in curs de dezvoltare sa-si dezvolte arsenalul nuclear, prin urmare intirziind mai mult dezvoltarea economica si chiar politica. Modul in care aceste argumente vor fi abordate si concluzionate poate influenta dorinta tarilor in tranzitie de a sprijini procese de democratizare concomitent cu, sau alternativ, precedate de dezvoltare economica.

Mult mai complexe, in comparatie cu schimbarile in structurile nucleare, sint insa schimbarile in structurile de stabilitate colectiva adoptate prin ONU in anii '40. Aceste structuri au fost sprijinite de catre Consiliul de Securitate si de Carta ONU, si de catre principiul actiunii colective autorizate pentru a elimina focarele de instabilitate. Si structurile si principiul au fost subminate de evenimentele din 1998, cind puterii de veto in Consiliul de Securitate i s-a acordat o atentie diminuata si cind principiul suveranitatii nationale a fost interpretat elastic.

Zona calda a stabilitatii Euro-Asiatice a ramas aceeasi ca si inainte de terminarea Razboiului Rece: triunghiul Marea Baltica, Marea Adriatica, Golful Persic. Dezmembrarea Pactului de la Varsovia a lasat NATO singura alianta in zona, iar extinderea simbolica a NATO din 1997 nu a introdus noi factori de echilibru in aceasta zona. Pentru o perioada, Rusiei i-a fost acordata credibilitate, i s-au recunoscut interesele din "zona de aproape", si i-a fost alocat un rol important in stabilitatea acestei zone. Evenimentele din Rusia in 1998, insa, au reliefat aspecte cronice mai putin incurajatoare ale tranzitiei - volatilitate politica, economie clientelara, coruptie necontrolabila, chiar si crima organizata - aspecte care nu par ca vor fi remediate in scurt timp si care discrediteaza capacitatea unei tari de a-si asigura stabilitatea proprie, cu atit mai putin cea regionala.

O data cu declansarea din vara '98 a crizei economice in Rusia, a devenit clar ca aranjamentul informal de stabilitate din acest triunghi nu mai poate fi sustinut de o Rusie care inca isi cauta identitatea, ci de alianta din zona care are suportul celor mai stabile sisteme politice si economice din lume: NATO. Acest eveniment, de fapt un proces de redefinire a surselor de stabilitate din zona, marcheaza anul 1998 din punctul de vedere al stabilitatii mondiale. In ultimii cincizeci de ani, este pentru prima data cind Rusiei i se pune la indoiala capacitatea de a asigura stabilitatea acestei zone, provocind un dinamism care va necesita o serie de ajustari in relatiile internationale.

Aparitia in 1998 a NATO-ului ca factor de stabilitate in zona a fost intimpinata de Rusia, cum era si de asteptat, cu reticenta si chiar cu declaratii acuzatoare. Guvernul rus a calificat reprofilarea NATO drept "globalizarea aliantei", "contra-productiva", sau " extrem de periculoasa" si se pare c*******************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************a nivel minim de operabilitate, nu poate avea efecte strategice pe termen lung. In scurt timp insa, Rusia va trebui sa realizeze ca rolul NATO nu este ofensiv ci stabilizator si ca Rusia beneficiaza de pe urma noului rol al NATO. Asa cum Rusia deja a analizat corect dinamica relatiilor asiatice de la est de Marea Caspica si a propus pentru prima data o colaborare strinsa cu India si China, tot asa Rusia va realiza ca aparitia NATO va tempera impulsuri irationale intr-o zona pe care Rusia nu o mai poate controla, impulsuri care o pot pune pe traiectorie de conflict.

Deoarece Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate, deci poate bloca prin veto initiative de stabilitate, ea va accepta sa nu se opuna proiectelor NATO atita timp cit i se va asigura integriatatea pe perioada de tranzitie. In aceasta perioada Rusia poate deveni chiar un consumator de securitate si va plati pentru securitate printr-o politica neobstructionista in Consiliul de Securitate. Initiativele NATO trebuie sa fie sensibile la problemele interne ale Rusiei si sa nu creeze tensiuni in cercurile politice, asa cum a fost cazul primului val de extindere al NATO.

Noul rol al NATO in triunghiul Marea Baltica, Marea Adriatica, Golful Persic necesita ajustari atit in Consiliul de Securitate cit si in statutul aliantei. Anul 1998 a aratat ca aceste structuri nu mai corespund noii realitati si trebuiesc reactualizate. Deoarece zonele de conflict nu astepta ca structurile de stabilitate sa fie modificate, ele trebuiau ajustate din mers, in aceeasi perioada in care trebuiau sustinute, dind nastere la deficitul de credibiliate al SUA pe care il mentionam mai sus.

Evenimentele petrecute in 1998 in Iugolsavia si Irak ilustreaza necesitatea acestor ajustari. In ceea ce priveste Iugoslavia, comunitatea internationala este frustrata de un regim ce violeaza perpetuu dreptul international si drepturile omului, si este dornica sa solutioneze expeditiv problemele umanitare inainte ca ele sa ajunga, ca si in Bosnia, la proportii catastrofice. In cazul Irakului, comunitatea internationala este la fel de frustrata de lipsa de respect a obligatiilor asumate prin tratate de pace, si este mai ales alarmata ca arme neconventionale de distrugere in masa sint controlate de un regim arogant si irational. Ambele situatii sint grave, s-au perpetuat pe toata perioada scursa de la terminarea razboiului rece, si afecteaza credibilitatea comunitatii internationale de a solutiona efectiv starile de conflict. S-a trecut deci la actiune. In ambele situatii, insa, avertismentele si interventia militara nu au fost aprobate de catre Consiliul de Securitate. Aceste evenimente au marcat o deviere brusca de la normele de lege internationala respectate o jumatate de secol, norme care de fapt au evitat al treilea razboi mondial.

Aceiasi actori care insista asupra respectarii legilor internationale le interpreteaza elastic pentru a-si justifica agresivitatea? Gardieni pacii nu mai asculta de regulile ei? Cei mai puternici impun un nou set de reguli pentru cei mai slabi? Raspunsul tine de faptul ca ecuatia de securitate in triunghiul euro-asiatic are variabile noi introduse in 1998, inca neimplementate intr-o politica constanta. Raspunsul nu tine de elasticitatea regulilor stricte internationale, riscurile ca ele sa fie ignorate si de altii ar fi prea mari. Pentru a-si asigura credibilitatea continua, in 1999, este recomandabil ca membrii Consiliului de Securitate sa formuleze clar sursa noua de stabilitate in vecinatatea Rusiei europene.

Tot evenimentele din Iugoslavia si Irak ilustreaza gradul de toleranta domestica al Rusiei la initiative externe in acest triunghi, si este preferabil ca ele sa fie analizate adecvat de NATO atunci cind va adopta un nou mandat in 1999. Si in cazul Iugolslaviei si in cazul Irakului, Rusia si-a exprimat oficial dezaprobarea urmata de toate declaratiile de rigoare. In cazul Iugoslaviei, in 1998, Duma a adoptat unanim (fapt extrem de rar) o rezolutie impotriva interventiei NATO in Kosovo. Mesajul Rusiei este deci clar. O interventie, chiar si umanitara, intr-o zona cu puternice afinitati slave nu poate fi digerata usor intern de Rusia, in timp ce o interventie care urmareste stabilitate prin anihilarea unui focar de conflict in apropierea Rusiei are suficiente puncte comune cu interesele Rusiei, deci, desi respinsa declarativ, este acceptabila. O deviere de la acest model va atrage o atitudine neconstructiva a Rusiei in Consiliul de Securitate, si va alimenta politic un segment de fractiuni extremiste din interiorul Rusiei, segment deja in crestere.

NATO a analizat corect noua situatie in regiune si in 1998 a frinat procesul de largire; noi membri pe latura Marea Baltica - Marea Adriatica, cu exceptia Sloveniei, nu pot clarifica incertitudinile Rusiei. Totodata, NATO a recunoscut ca mandatul sau este eminamente european, deci va cauta metode sa integreze noul mandat cu cel al Uniunii Europene. Similar, NATO a recunoscut ca tragedia umana din Kosovo are doua parti responsabile, si incearca sa distinga intre ajutor umanitar si interventie militara echidistanta.

O interventie militara, insa, chiar si cu scopul redus de a asigura despartirea partilor, va avea efecte negative pentru rolul mai larg al NATO. Celelalte tari din regiune pot interpreta interventia NATO ca o relaxare a principiilor suveranitatii nationale sau ca lipsa de credibilitate, si ar putea respinge ofertele NATO din parteneriatul pentru pace. Dubiile asupra credibilitatii NATO care apar concomitent cu incapacitatea Rusiei de a asigura stabilitatea regiunii, pot elibera forte centrifuge, extremism de stinga si de dreapta cit si iredentism, care pot reduce NATO la pozitia sa initiala - alianta defensiva - si pot reversa procesele desfasurate in 1998.

II. Economie Globala: Liberalism sau Interventionism?

Evenimentele economice din 1998 au afectat prezumtiile care au fundamentat teoriile economiei internationale cit si structurile economice internationale, dar, mai semnificativ, elementele de baza ale sistemului economic mondial capitalist au fost chestionate. Aceste evenimente au scos in evidenta frictiunile in teoriile economice de acum cinci decenii, dar au si demonstrat ca schimbarile rapide aduse de tehnologie, comunicatii, si globalizare au dinamizat mediul relatiilor economice internationale, reducind relevanta variabilelor sacre ale fostelor teorii: timpul si spatiul. A devenit evident ca modelele economice din anii '40 nu mai corespund realitatii, ca dinamica economiei globale este mult mai complexa decit suma sistemelor economice din care este compusa, si prin urmare un model nou, chiar daca este confirmat, poate fi destituit arbitrar de schimbari rapide in societate.

Solutiile prezentate pina acum s-au ocupat numai de simptomele crizei economice globale, de calmarea pietelor de capital, de rezolvarea problemelor acute la nivel regional, si de clarificarea elementelor care au alimentat criza. Complexitatea problemelor, intr-o economie aflata in proces de globalizare si care dispune de cantitati uriase de informatii ce trebuiesc analizate, a intirziat insa formarea unui model nou economic international. In alti termeni, ultimele luni ale lui 1998 au avut drept scop anestezierea pacientului - economia globala - inainte de interventie. Din pacate, interventia nu are un plan clar. Suportul pentru o economie de tip capitalist a fost diminuat de evenimentele din 1998, iar o solutie care sa elimine tensiunile din sistemul economic global a devenit prioritatea anului 1999.

Una din tensiunile sistemului economic global se datoreaza subminarii teoriei ca piata libera stabilizeaza economia prin ajustari rapide intre cerere si oferta. In 1998, in Asia, America de Sud si Europa, nici o ajustare rapida nu a putut stavili efectele devastatoare ale unor dezechilibre intre oferta si cererea de instrumente de schimb autohtone. La nivel national teoria a supravietuit datorita interventiei institutiilor centrale de regularizare si stabilizare, dar la nivel supranational interventia asupra mecanismelor pietei este impiedicata de lipsa unor institutii internationale abilitate. Cum abilitarea institutiilor economice internationale inseamna un proces greoi de delegare a unui segment al suveranitatii si a unui buget adecvat in schimbul unor asigurari de stabilitate economica, este putin probabil ca deficitul de institutionalizare economica la nivel international poate fi redus pe termen scurt. In 1998, deficitul de institutionalizare a afectat, cum era si de asteptat, partile cele mai vulnerabile ale economiei mondiale. Asa explicam de ce criza paritatii devizelor (e drept exacerbata de mobilitatea capitalului) a afectat zonele in dezvoltare economica si tranzitie, dar nu si America de Nord sau Uniunea Europeana. Asta nu inseamna ca zonele dezvoltate vor fi neafectate de lipsa de institutionalizare a economiei globale; din contra, o redresare economica a zonelor depresionate in 1999 poate cauza o fuga spre lichiditate in pietele supraevaluate (dezvoltate), accelerind un proces de redirectionare a investitiilor care poate destabiliza chiar si economiile mature.

Subminarea stabilitatii pietei libere internationale in 1998 a atras si chestionarea conceptului adoptat cu entuziasm dupa cel de-al doilea razboi mondial: stabilitate economica colectiva. Economia globala are actori noi, pentru care "colectiv" nu reprezinta natiuni, ci membri ai elitelor financiare. Abundenta capitalului speculativ si a profiturilor generate prin viteza de transfer a ridicat chestiunea daca termenul "colectiv" mai defineste stabilitatea economica internationala. Drept urmare, tarile in dezvoltare sau /si in tranzitie, contempleaza alternative de stabilitate economica, element care va tensiona in continuare structurile adoptate la Bretton Woods, si poate incetini convergenta economiilor nationale intr-una globala. In tarile dezvoltate, corporatiile mari au continuat procesul de externalizare a problemelor economiei globale (similar cu diversificarea riscului) cautindu-si parteneri in piete stabile sau mai rezistente la factori destabilizatori. In 1998, ritmului integrarii internationale a industriilor mature din tarile dezvoltate (constructii de masini, banci, comunicatii, mass-media) s-a dublat, cu efectul formarii unei stabilitati informale supranationale a economiei mondiale. Viitorul stabilitatii economice colective intr-un sistem in care unii membri i-si redefinesc optiunile de stabilitate economica, iar alti membri cauta stabilitate prin integrare selectiva, apare deci incert.

Dar elementul cel mai problematic al anului 1998 a fost incapaciatea finantelor mondiale sa sustina tranzitia inspre o economie globala printr-o alocare eficienta de capital. Alocarea ineficienta de capital a distorsionat proiectiile de profit si au frinat cresterea economica globala. Solutiile au fost hazardate, adoptate in conditii de urgenta, nu au beneficiat de un fundament stiintific, si au fost predominant motivate politic, creind o noua criza de credibilitate in structuri internationale. In plus, rolul proeminent al SUA si solutionarea problemelor economice prin factori politci au format imaginea ca politica externa americana are doua surse: Departamentul de Stat si Departamentul Trezoreriei. In lipsa unui model economic international pentru alocare eficienta de capital, solutia de interventie cu sume masive pentru calmarea panicii va epuiza atit capitalul disponibil in tarile dezvoltate cit si convingerea politicienilor ca banii pot rezolva orice probleme.

Alocarea ineficienta a capitalului mondial are insa si efecte mai sumbre. Date empirice arata in 1998 o crestere rapida in veniturile generate de miscarea capitalului comparate cu stagnarea veniturilor generate prin productie. Tarile determinate sa urmeze un model de dezvoltare prin mobilizarea resurselor domestice (frinarea consumului, accelerarea investitiilor, contractarea programelor sociale) nu mai au certitudinea ca dezvoltarea economica se obtine exclusiv prin exploatarea fortei de munca, si in schimb accepta notiunea ca factori economici externi, de multe ori independenti de politica interna, pot frina si chiar nega progrese in domeniul dezvoltarii. Relativizarea dezvoltarii atrage apatia agentilor economici si directionarea capitalului autohton catre activitati speculative si cu risc sporit. Aceste conditii nu pot crea o economie robusta in tarile in tranzitie, care deja trec printr-o perioada de sub-capitalizare. Solutia alocarii de capital mondial va trebui sa subordoneze finantele intereselor economice globale.

O alta tensiune a sistemului economic international in 1998 s-a datorat chiar institutiilor care ar trebui sa-l dirijeze, Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Intr-un articol recent sugeram un rol global pentru tandemul Banca - FMI bazat pe convergenta mandatelor si regularea fluxului de capital. Anul 1998 a scos in evidenta complementaritea rolurilor Bancii si ale FMI, unde prima institutie are un rol activ, de a implementa propuneri viabile de dezvoltare, iar a doua are un rol reactiv, in speta, de a corecta probleme economice internationale. Aceste aspecte au creat un decalaj intre activitatile lor, desi in trecut majoritatea deciziilor erau luate concomitent. De exemplu, in momentele cind FMI intervenea masiv in Rusia, Banca a preferat sa stea deoparte. Cind a devenit clar ca interventia FMI nu poate preveni Rusia sa declare imposibilitatea de a-si achita dobinzile, Banca a reactivat planurile de investitii.

Tot decalajul dintre activitatile Bancii si ale FMI a creat conditii pentru dezbateri publice. Banca a exprimat dubii despre lipsa de interes a FMI pentru probleme sociale si doreste un dialog in care matematica sa nu domine umanitatea. In plus, intr-un raport de sfirsit de an, Banca a acuzat FMI de o politica economica ce a dus la inrautatirea problemelor economice din Asia, punind deci la indoiala functia esentiala a FMI: asigurarea stabilitatii economiei mondiale. Confruntat cu acuzatii venite de la o institutie prestigioasa, FMI si-a adaptat partial politica. In cazul inrautatirii problemelor economice a raspuns ca ele au fost create de factori care tin de conditiile economice interne, respingind argumentul Bancii. In schimb, pentru probleme sociale, FMI s-a focalizat asupra unui factor economic pe care l-a recunoscut numai in conditii de criza: capitalul uman. Implicit, FMI a acceptat ca o economie viabila are un capital uman robust, deci un risc social minimalizat. In ultimile zile ale lui 1998, FMI a modificat in cel putin un exemplu conditiile standard de imprumut si a adaugat ca o conditie de imprumut ca unul din membri sai sa implementeze programe sociale, lucru rar intilnit in recomandarile FMI in ultimele decenii. Anul 1999 ar trebui sa clarifice atit prioritatile FMI cit si unele aspecte ale capitalului uman intr-un model economic global.

Evenimentele din 1998 au impins relatiile internationale intr-o perioada de tranzitie. Perioadele de tranzitie sint definite de risc, instabilitate, neclaritate, atribute pe care nimeni nu le doreste in comunitatea internationala. Anul 1999 va trebui dedicat scurtarii perioadei de tranzitie si elaborarii unui model de relatii internationale.

*Mihai Muset a fost exmatriculat in 1981 de la Institutul Politehnic, Bucuresti. In 1998, a absolvit Brooklyn Law School, New York.

Mihai Muset - Doctor in drept, Brooklyn Law School, New York 1998. In 1995 a absolvit Hunter College, City University of New York, obtinind Bachelor of Arts in economie si contabilitate. Este avocat la Biroul de avocatura al Statelor Unite, Brooklyn, New York.