(urmare din numarul trecut)

DAN PAVEL

Relatiile dintre elementele componente

Presa si diferiti comentatori de ocazie au acordat o atentie disproportionata tensiunilor dintre elementele componente ale coalitiei, precum si intilnirilor la nivel inalt dintre liderii acestora. Nu s-au observat insa elementele cruciale:

- organismele de conducere ale coalitiei au functionat in principal ca forumuri formale sau informale de aplanare a tensiunilor si conflictelor dintre partenerii coalitiei, precum si de alocare a diferitelor tipuri de resurse;

- tensiunile si conflictele s-au manifestat mai mult intre esaloanele doi si trei ale partidelor si coalitiilor, sau in cel mai rau caz intre acestea si conducerile partidelor sau coalitiilor componente; faptul nu trebuie pus atit pe o manevra tactica de folosire de catre lideri a unor interpusi, cit mai mult din lipsa de control a liderilor de partid asupra formatiunilor conduse de ei;

- interesele concrete legate de diferite resurse si interese particulare au fost adesea mai puternice decit interesele generale ale reformei, astfel incit de multe ori unii dintre parteneri au fost mai aproape de cei din opozitie decit de colegii lor de la putere;

- ca urmare a slabei capacitati de negociere si consens intre parteneri, nici una dintre forte nu a reusit sa-si impuna pina la capat vreo initiativa legislativa legata de marile sale interese sau de puncte importante din programul sau politic si ideologic;

- daca forumurile de conducere s-au concentrat mai mult asupra aplanarii conflictelor, iar liderii nu au autoritate asupra propriilor partide, se poate spune despre forumurile de conducere ale partidelor ca nu sint cu adevarat forumuri conducatoare. Principala carenta a actualei coalitii este lipsa de leadership1.

Inca din noiembrie 1996, actuala coalitie nu si-a pierdut prea multa vreme pentru discutarea protocolului de coalitie, ci a trecut direct la probleme concrete.

Un protocol serios de guvernare ar fi presupus - pe linga principiile extrem de generale ale reformei, fata de care aparent exista un consens - stabilirea cu exactitate a tuturor principiilor particulare, a modalitatilor de abordare a unor situatii delicate, a unor posibile conflicte de interese, a unor iesiri necugetate, atacuri reciproce in media, precum si, mai ales, a unor proceduri concrete de iesire din orice situatie2. Prin urmare, eforturile s-au concentrat pe chestiuni extrem de concrete, legate de alocarea resurselor intre parteneri, ceea ce a fixat de la bun inceput un pattern al preocuparilor politice si al conflictelor intre parteneri. Chestiunile concrete au fost: stabilirea algoritmului de alcatuire a guvernului; impartirea posturilor in administratia centrala si locala; impartirea posturilor de conducere ale bancilor, consiliilor de administratie, comisiilor de control sau de coruptie, regiilor autonome3, etc.

Certurile pe probleme de principii doctrinare sau de optiuni partinice fundamentale au scos in primul rind la iveala ca nu au existat intelegeri clare cu privire la acestea, iar cind au existat, ele nu au fost respectate. Cazul cel mai flagrant a fost legat de promisiunile facute la sfirsitul anului 1996 UDMR-ului, care au fost conditia intrarii acestei formatiuni la guvernare, dar care nu au fost respectate nici in litera, nici in spiritul lor.

Lipsa unui protocol serios al coalitiei a dus in primul rind la criza care in final s-a soldat cu caderea guvernului Ciorbea si inlocuirea sa prin guvernul Vasile. Partizanii CDR acuza PD de declansarea acestei crize, dar acestia din urma aveau dreptate sa acuze ritmul exasperant de lent al reformei. Desi evenimentele care au declansat criza au fost "scandalul Severin," urmat de fortarea demisiei sale, iar apoi demisia lui Traian Basescu din functia de ministru al transporturilor, criza a fost provocata de faptul ca in fruntea unui guvern insarcinat cu o reforma capitalista se afla un fost lider sindical, care nu a inteles nici o clipa de ce reforma, privatizarea erau urgente4. Marea eroare a cabinetului Ciorbea a fost pierderea startului, care a devenit tot mai greu de recuperat, pe masura ce anuntatele privatizari si restructurari. Paradoxal este ca si cabinetul Vasile a pornit cam la fel de lent, numai ca in ultima luna si jumatate a anului 1998 si in primele doua saptamini ale anului 1999 s-a recuperat serios. Este greu de anticipat in ce masura se va reusi continuarea acestui ritm, in conditiile in care greva minerilor din Valea Jiului ameninta cu venirea la Bucuresti - formula "clasica" de intrerupere a pornirilor reformiste ale unui guvern5. Ciorbea a dat inapoi de la primele proteste ale muncitorilor (de la Brasov), iar cedarea guvernului a creat un adevarat model al relatiilor cu sindicatele si cu sectoarele care stateau in viata doar datorita enormelor subventii de la buget. In comparatie, reactia cabinetului Vasile este mult mai demna, chiar daca are loc pe fondul unei mult mai mari nemultumiri populare. Modul politicianist in care au reactionat principalii actori (democratii lui Roman, dar si "reformistii" lui Vasile) la incercarile lui Ciorbea de a mai recupera ceva a fost posibil datorita faptului ca lipsa unui protocol care sa prevada ce trebuie facut in astfel de situatii si mai ales prevenirea interventiei unor astfel de situatii. A fost astfel posibil ca fiecare sa-si acuze sau sa-si ameninte partenerul, cu convingerea ca are dreptate, cind era evident ca nimeni nu avea dreptate; atrage atentia lipsa de flexibilitate, ca si intoleranta fata de criticile colegilor de coalitie (un protocol serios ar fi trebuit sa prevada toate aceste tipuri de situatii). De pilda, Ciorbea nu a acceptat reintoarcerea in guvern a lui Basescu, in ciuda revendicarilor PD, care amenintau ca altminteri se vor retrage din cabinet, ceea ce au si facut, iar reintoarecerea lor nu s-a facut decit dupa ce au obtinut demisia lui Ciorbea; cind vicepresedintele liberal Valeriu Stoica (in acelasi timp ministru al justitiei) a cerut partidului sau rezolvarea crizei, inclusiv prin schimbarea lui Ciorbea, acesta din urma a amenintat cu demiterea ministrilor liberali.

Adesea, la putina vreme dupa ce liderii coalitiei ajungeau la un consens cu privire la o problema anume, la scurta vreme dupa aceea politicieni din esaloanele doi si trei faceau ceva impotriva acelor intelegeri. Este greu de presupus ca asemenea incoerente erau planificate, mai ales ca ele zadarniceau prin votul in comisii parlamentare, de pilda, ceea ce un partid sau altul stabilise prin liderii sai. Exemplele cele mai flagrante vin din rindurile PNTCD, unde atit senatorul Pruteanu, cit si deputatul au contrazis prin actiunile lor hotaririle liderilor taranisti (ambele cazuri au fost legate de discutarea problemelor invatamintului de stat in limba maghiara).

Marele adversar in coalitie al PNTCD-ului nu a fost PD-ul, ci tot PNTCD-ul. In ciuda asteptarilor cu privire la duritatea relatiilor interpartinice si din interiorul coalitiei, multe din probleme au aparut ca urmare a tensiunilor intrapartinice.

PD s-a comportat adesea de parca ar fi fost aliatul PDSR si al celorlalte forte ale coalitiei decit aliatul celor din actuala coalitie majoritara. Reforma pe care o fac toate tarile care s-au despartit de comunism are o natura democratic-liberala. Diferenta intre tarile angajate pe acest drum nu este una de esenta - procesele democratizarii si liberalizarii sint unele globale, carora nu li se poate nimeni impotrivi, dar care pot fi intirziate cu ani sau chiar decenii - ci de grad, de ritm. In acest sens, principalul sens al impotrivirilor pediste fata de actiunile taranisto-liberale-udemeriste era legat de principii morale fundamentale ale corectarii abuzurilor comise de comunism. Comunismul a atacat in primul rind libertatile negative, care sint fundamentul democratiilor liberale, iar pedistii nu au avut capacitatea de a intelege legatura intima dintre actiunile partenerilor lor si esenta unei reforme de tip liberal-democrat. Actiunile lor au echivalat cu imposibilitatea despartirii de trecutul fesenist si pun sub semnul intrebarii fundamentul functionarii coalitiei. In orice instanta, reprezentantii PD s-au impotrivit cind a fost vorba despre regasirea in legi a principiilor reformei democratice-liberale, care urmareau in acelasi timp sa corecteze abuzurile (proiectele de "modificare" a Legii Fondului Funciar, a Legii caselor nationalizate, a Legii de retrocedare a proprietatilor bisericii greco-catolice).

Modul imoral si lipsit de loialitate in care au actionat pedistii lui Roman a culminat cu initierea unor consultari intre PD si PDSR, PRM in vederea formarii unei coalitii de stinga (lucru recunoscut de "sincerul" Traian Basescu, in 27 martie 1998), care ar fi urmarit sa contracareze influenta PNTCD, UDMR, AFDPR, a Aliantei Ciorbea a demisionat, dar este greu de spus daca declaratiile lui Basescu reprezentau doar o "cacialma" sau scoteau la iveala ceva din acel blackmail potential al PD-ului, care il face sa aiba de asemenea un coalition potential6, de natura a pune acest partid in situatia de a se alia cu oricine, numai sa ramina la putere. O asemenea viziune pragmatica are un anumit sens intr-un context de "politica normala," dar nu intr-unul de "politica constitutionala"7 . In primul sens, este vorba despre politici concrete (care poate fi pragul electoral, cit la suta ramine in proprietatea statului intr-o economie capitalista); in al doilea sens, este vorba despre principiile legate de "contractul social" care sta la baza unui regim politic: in cazul nostru scoaterea tarii din inertia comunista, optiunea fundamentala pentru anumite principii (cum ar fi problema proprietatii).

Dar PD-ul este un partid dinamic, care dupa ce si-a criticat partenerii ca nu fac reforma economica si ca nu a primit ministere economice, pentru a-si demonstra disponibilitatea pentru reforma, a demonstrat ca intre vorbe si fapte nu exista un divort. Performantele lui Basescu si ale lui Radu Berceanu, in fruntea ministerelor transporturilor si al industriei si comertului nu pot fi contestate. PD si-a asumat un mare risc, nemultumind o parte a electoratului proletar, prin initierea inchiderii minelor si a altor sectoare lipsite de productivitate, functionind mereu in pierdere.

Nici PNTCD nu a reusit sa-si impuna pina la capat reformele legate de proprietate, nici UDMR pe cele legate de invatamintul in limba maghiara sau de administratia locala. Dupa ce in 1997 obtinuse de la cabinetul Ciorbea Ordonantele 22 si 36, UDMR-ul s-a vazut pus in anul 1998 de a pierde in parlament ceea ce cistigase anterior. La inceputul lunii iunie 1998, UDMR a anuntat ca se va retrage de la guvernare daca pina la sfirsitul sesiunii parlamentare de vara nu vor fi acceptate ordonantele amintite. Atunci, coalitia a parut din nou ca functioneaza, deoarece s-a intrunit Consiliul Politic al Coalitiei, care s-a angajat sa finalizeze pina la 25 iunie raportul la Ordonanta 36 de modificare a Legii invatamintului, in conformitate cu programul de guvernare si protocoalele coalitiei. In urma acestei decizii, cabinetul s-a angajat ca va crea o comisie de evaluare a modului de infiintare a unei universitati de stat in limba maghiara. De atunci, s-a intrat iar in temporizare, astfel ca la 5 septembrie 1998 UDMR-ul isi reinnoia amenintarea iesirii de la guvernare, in cadrul Consiliului Reprezentantilor Unionali ai UDMR.

Marea problema cu UDMR-ul este ca a actionat in mod consecvent si unilateral pentru realizarea obiectivelor sale, in conditiile in care coalitia din care face parte a pierdut in mod constant din sprijinul si simpatia populatiei. Pe fondul intretinerii resentimentelor fata de revendicarile minoritatii maghiare, partenerii de coalitie nu au miscat un deget pentru a explica in ce masura exista justificari ale acestor revendicari, ce fel de promisiuni s-au facut, precum si pozitia fata de manifestarile extremiste antimaghiare. In plus, moderatii udemeristi au fost obligati sa preia atitudinea dura a radicalilor, ceea ce a condus la scaderea simpatiei populatiei fata de CDR si datorita acestei probleme. Greseala de calcul a UDMR vine din ignorarea faptului ca numai actualii parteneri vor putea sa le satisfaca revendicarile (cind va veni timpul) si ca fortarea lucrurilor, pe fondul lipsei de performante economice si al cresterii tensiunilor sociale nu va favoriza un cistig. Situatia s-a complicat, dupa ce Curtea de Apel Bucuresti a respins hotarirea guvernamentala cu privire la universitatea maghiara.

Principala dovada a lipsei de leadership a fost legata atit de modul in care au fost desemnati cei doi premieri taranisti, cit si modul in care premierul Ciorbea a fost schimbat. Nici unul dintre cei doi premieri nu corespunde "fisei de post" a unui premier pus sa faca reforma capitalista si sa duca la implinire un program moral de recuperare destinat sa recupereze ceea ce comunismul distrusese, pornind de la restitutio in integrum si continuind cu legea accesului la dosarele Securitatii: Ciorbea din motivele unui bakground sindical si socialist; Vasile pentru ca s-a autodesemnat, iar ceilalti au cedat, de la liderii taranisti pina la Cotroceni, in ciuda faptului ca antecedentele politice nu il recomandau8, ba chiar il contrarecomandau. Dincolo de selectia de la nivelul partidului (vezi, de pilda, gafa nominalizarii ca ministru al agriculturii a lui Alexandru Bogdan, oportunist patentat si "navetist" politic, ajuns la PNTCD dupa ce fusese pe la PUNR si PDSR), erorile de selectie au pornit de la Palatul Cotroceni. Acolo nu a existat o reprezentare prea clara cu privire la ceea ce urma sa faca noul premier. Chiar daca prezenta presedintelui a fost din ce in ce mai discreta in viata sa, presedintia a fost destul de prezenta, mai ales in sustinerea in anumite functii a unor persoane care s-au dovedit a fi "gropari" ai reformei, dar care erau fideli presedintelui (

Lipsa de leadership i-a condus adesea pe actualii guvernanti la Cotroceni, unde presedintele Constantinescu a intervenit pentru aplanarea - macar momentana - a conflictelor. Presedintele Constantinescu a pierdut in mod spectaculos din popularitate9 nu pentru esecurile din 1997 sau pentru politica sa externa (neintrarea in NATO, nici in UE), ci pentru modul defectuos, iar uneori partizan in care a inteles sa intervina in relatiile dintre fortele componente ale coalitiei (iar in al doilea rind pentru pasivitatea fata de marile scandaluri de coruptie - inclusiv "Tigareta II" - dupa ce promisese mari rezultate in lupta anticoruptie). El nu a inteles si chiar a negat multa vreme faptul ca tara trecea printr-o criza de leadership. Desi coalitia includea PD-ul - fapt care a dus la nedeschiderea dosarului mineriadei din iunie 1990 si la sacrificarea lui Valerian Stan, pe care il deranjau casele de protocal ale unor demnitari, desi vechii membri ai CC al PCR continua sa ocupe mult mai multe asemenea locuinte - presedintele sugera motive obscure ale conflictului10, care ar fi putut veni din cercurile de interese pediste. Unii jurnalisti au continuat speculatiile, vorbind despre o opozitie a "burgheziei rosii," corupte si interesate sa stopeze sau macar sa intirzie penetrarea capitalului strain, fata de a carui concurenta nu ar rezista; de aceea, un cabinet care ar fi incurajat patrunderea capitalului strain trebuia dat jos. Carentele coalitiei si lipsa reciproca de incredere au iesit la iveala cu ocazia acelei presupuse scrisori confidential trimise de Petre Roman presedintelui Constantinescu (pe 19 august 1998), ajunsa chipurile in mod obscur in presa, in care presedintele Senatului si al PD-ului sugereaza existenta in continuare in Romania a unei politii politice, indreptata (culmea !) impotriva partenerilor de coalitie: nu altfel pot fi interpretate plingerile liderului pedist ca liderii partidului sau sint urmariti si hartuiti de serviciile secrete si de politie. Lipsa de clarviziune a conducerii a continuat multa vreme, o data cu criza, nefiind recunoscuta nici de noul premier Radu Vasile.

Simptomatica pentru depersonalizarea tot mai accentuata a prezentei prezidentiale in politica tarii a fost declaratia lui Emil Constantinescu, in februarie 1998, la Davos, cu privire la faptul ca este "complet scirbit" de situatia din tara. Acest tip de declaratii, chiar daca nu in termeni asemanatori, dar in spirit similar, au fost facute de presedinte peste hotare, cu privire la atitudinea tarilor occidentale fata de Romania sau cu privire la incompetenta si coruptia puterii juridice. Acestea nu sint declaratii ale unui om care face politica, ale unui lider care construieste, ci reprezinta o denaturare a ceea ce trebuie sa fie conducerea unei tari.

Modul defectuos al functionarii aliantei parlamentare (disputele dintre cele trei coalitii membre ale coalitiei mari, dintre partidele componente, disputele fractioniste din interiorul partidelor) nu reprezinta de fapt decit o lipsa de eficienta la nivel de leadership. Aceasta s-a concretizat mai ales in fractura partiala dintre executiv si legislativ. Multe dintre initiativele guvernamentale sau dintre intelegerile la nivel de lideri ai coalitiei nu au devenit realitati legislative, din pricina unei alte alchimii a relatiilor de interese si de putere din interiorul parlamentului. In acest sens, organismele de conducere ale coalitiei (Consiliul de Coordonare al Coalitiei, inlocuit ulterior de Consiliul Politic al Coalitiei si de Consiliul de Coordonare Parlamentara al Coalitiei) au fost mai mult forme fara fond sau forumuri ierarhice goale de continut.

Pretul platit

Este greu de anticipat care vor fi costurile finale ale modului in care fiecare dintre actualii parteneri a evoluat in cadrul fatalului sau beneficului algoritm. Daca in 1997, Romania inca mai obtinea imprumuturi de la FMI, anul 1998 a inceput (in ianuarie, din pricina conflictului intre PNTCD si PD) si s-a sfirsit cu anunturile facute de reprezentantii acestei institutii ca vor amina misiunea de negociere. De neinteles este cum de un simplu functionar al FMI (Paul Thomsen) isi putea permite (in iulie 1998) sa discute cu premierul Vasile despre impactul afacerii Bell Helicopters asupra bugetului Romaniei; eroarea aceasta a facut-o si "contabilul sef al tarii", Daianu11, care s-a amestecat in chestiuni de strategie si geopolitica, cu mult peste competenta si expertiza sa profesionala. Guvernantii au ezitat insa a explica populatiei care era miza strategica a unui astfel de contract, cu toate ca au incercat sa explice ratiunile sale economice. Totusi, la nivelul Statului Major General existau studii extrem de intemeiate cu privire la aceste necesitati. Dar actuala coalitie nu a reusit nici sa permanentizeze acordurile cu institutiile financiare internationale si nici sa incheie pina la urma contractul cu Bell Helicopters.

Singurul partid care a iesit intarit din participarea la guvernare a fost PNL (la sfirsitul lui februarie 1998, s-a semnat protocolul de fuzionare cu PAC, condus de Nicolae Manolescu). Cu toate ca la inceputul lui 1999, imaginea acestui partid a fost serios sifonata de vizita din proprie initiativa a senatorului Viorel Catarama, care s-a angajat in tot felul de negocieri, fara mandat, aceste acte absurde si indisciplinate au fost repede sanctionate de PNL, care l-a exclus din conducere si l-a demis din functia de vicepresedinte.

Cea mai grea pierdere a CDR si implicit a coalitiei a fost autosuspendarea Aliantei Civice (in aprilie 1998) din CDR. Meritul AC de a-i fi creat pe Constantinescu si Ciorbea s-ar putea sa nu mai fie considerat prea multa vreme un merit. Asa s-a intimplat cel putin in cazul lui Ciorbea.

Coalitia a fost supusa unui tir destul de dur de manipulari securiste: astfel, cite un politician important din fiecare partid important a fost direct sau indirect demascat ca fiind informator al fostei Securitati. Cazurile "Vilau" (PD), "Baranyi" (UDMR), "Lupu" (PNTCD) au umplut paginile ziarelor si timpul de emisie al posturilor de televiziune si de radio. In schimb, nici un dosar al politicienilor din cadrul actualei opozitii nu a iesit la iveala.

Dan Pavel - Absolvent al Facultatii de Filosofie, Universitatea Bucuresti. Doctor in filosofie. A fost director de cercetare la Institutul de Studii Politice de Aparare si Istorie Militara. A fost redactor-sef adjunct la revistele 22 si Polis. Autor al lucrarilor Bibliopolis si Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria. Recent a publicat Cine si de ce? Interviuri despre politica si alte tabuuri. Este redactor-sef adjunct la revista Sfera Politicii.

1 Folosesc termenul in sensul de capacitate de conducere.

2 Un asemenea protocol exista la fosta coalitie de guvernare din Ungaria, cea care s-a aflat la putere pina in 1998, iar el cuprindea peste 100 de pagini. Exemplul este bun, mai ales pentru ca, din motive lesne de intele, politicienii nostri sint mai sensibili la ceea ce se intimpla acolo fata de orice alta tara.

3 De pilda, schimbarea in mai 1998, de catre ministrul Berceanu a conducerilor RENEL, ROGAZ, SNP.

4 De altfel, chiar in momentul anuntarii demisiei sale (30 martie 1998), Victor Ciorbea recunostea indirect modul lent de intelegere a reformei: "nu am intirziat nici reforma, nici privatizarea, ci le-am inceput incetul cu incetul, punindu-le pe baze legale, fara de care aceste procese vitale ar fi devenit orice intre arbitrar si faradelege."

5 Ramine de vazut daca este vorba despre o reteta kaghebista sau de una autohtona, securista, insa oricum multe lucruru trebuie lamurite, dar nu se stie cu ce se ocupa serviciile de informatii ale Romaniei.

6 Folosesc acesti termeni in sensul consacrat de Giovanni Sartori, in clasica sa lucrare Parties and Party Systems. A Framework for Analysis (London, New York: Cambridge University Press, 1976).

7 Folosesc acesti termeni in sensurile definite de Ralph Dahrendorf, Reflectii asupra revolutiei din Europa. Intr-o scrisoare ce ar fi urmat sa fie trimisa unui domn din Varsovia, 1990 , traducere de Marina Sandu (Bucuresti: Humanitas, 1993).

8 Pentru o analiza critica a profilului lui Radu Vasile, vezi Gabriel Andreescu, Solidaritatea alergatorilor de cursa lunga. Jurnal tematic (Iasi: Polirom, 1998), pp. 43 -44: "nu o sa fac declaratii, de ce aveam supiciuni privindu-l pe Radu Vasile, de mult timp. Mi se par convingatoare chiar numai manifestarile lui din ultimul an. El era liderul taranist care inaintea alegerilor din 1996 a vorbit insistent de o viitoare coalitie intre PDSR si PNTCD. O idee aberanta, fatala politic si capabila sa impiedice victoria din noiembrie. Aceasta formula facea parte dintr-o strategie bine pusa la punct, de vreme ce putea fi sustinuta in cele mai ciudate locuri, de cele mai diferite persoane: de la Ambasadorul Americii, Alfred Moses, la Bucuresti, pina la ambasadorul Romaniei, la Stockholm. Ceea ce ii asemana pe sustinatori era legatura lor - vizibila ori oculta, cumparata sau cistigata - cu strategii cuplului Ion Iliescu - Adrian Nastase. Radu Vasile a avut constant o pozitie anti-UDMR si impotriva tratatelor cu vecinii - iarasi o formula politica comuna cu PDSR. Dupa victoria coalitiei din 1996, eroul a fortat nota, prezentindu-se pe sine drept viitorul prim-ministru. Peste noapte, a fost numit Victor Ciorbea, Radu Vasile devenind, pe moment, tacut. Cind a fost sa revina in dezbaterea publica, Radu Vasile a facut-o iarasi de pe pozitii stranii, potrivnice politicii partidului - vezi declaratia privitoare la obligatia referirii, in Tratatul de baza cu Ucraina, la Pactul Ribbentrop-Molotov, intr-un moment cind Adrian Severin si presedintele Constantinescu stabilisera linia tratatului."

9 Vezi sondajele de opinie din intreaga perioada postelectorala. Astfel, in ciclul de sondaje de opinie realizate in mod regulat la cererea Fundatiei pentru o Societate Deschisa, presedintele Emil Constantinescu a obtinut urmatoarele rezultate, la intrebarea "Cita incredere aveti in urmatoarele personalitati politice ?": 57%- martie 1997 (sondaj MMT); 54% - iunie 1997(sondaj CURS); 54%- septembrie 1997 (sondaj LUAS); 53% - decembrie 1997 (sondaj CURS); 39% - iunie 1998 (sondaj CURS); 34% - noiembrie 1998 (sondaj MMT). Vezi Metro Media Transilvania, Barometrul de opinie publica. Resurse socio-umane ale reformei, Romania, Noiembrie 1998. De asemeni, vezi Trithenmius Media, Sondaj de opinie publica. 2 ani de guvernare CDR - USD - UDMR. 9 ani de la revolutie. Dosarele Securitatii, Bucuresti, 1-7 decembrie 1998. La intrebarea "Cine considerati ca sint principalii vinovati pentru actuala criza in care se gaseste Romania ?", pe primul loc se situeaza "Mafia interna" (48%), pe locul al doilea "guvernele anterioare" (37%), iar pe locul al treilea "presedintele Constantinescu" (31%), in timp ce pe locul al patrulea se afla "CDR" (28%).

10 In mesajul televizat din 17 ianuarie 1998, presedintele Constantinescu declara ca disputa dintre PD si PNTCD nu era reala, ci o situatie de blocaj artificial. In plus, situatia ar fi servit unor interese de grup, opuse interesului general al Romaniei, unor cercuri alarmate de lupta impotriva coruptiei si a structurilor de tip mafiot, care au distrus flota comerciala si s-au manifestat in domeniile petrolului si industriei chimice. Pina la urma, in aprilie 1998 guvernul a fost schimba, iar presedintele a recunoscut, in noiembrie 1998, ca Romania se afla intr-o criza profunda.

11 Daniel Daianu a fost destituit pe buna dreptate, insa modul in care s-a procedat a fost total neelegant, aproape la fel ca si in cazul lui Ilie Serbanescu.