(1996 - 1998)

DAN OPRESCU

Avertisment: Aceste rinduri le-am scris in calitate de Dan Oprescu, iar nu de functionar public sau de expert guvernamental; ca atare, ele trebuiesc socotite drept o parere foarte personala si, adesea, nedreapta sau extrem de subiectiva. Ca atare, paginile care urmeaza nu angajeaza in nici un fel Guvernul Romaniei sau/si Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale, ci numai si numai pe semnatarul lor.

1. Despre politica generala fata de minoritatile nationale

Pina la alegerile din Noembrie 1996, politica feluritelor guvernari iliesciene a fost una dictata de realitatile electorale, precum si de aritmetica jocului parlamentar. In genere, aceasta politica poate fi caracterizata prin citeva trasaturi importante: (a) anexarea organizatiilor minoritatilor nationale, altele decit cele apartinind maghiarilor, la politica guvernamentala; (b) acordarea de privilegii acestor organizatii, indeosebi prin legea electorala (dar nu numai), pentru a asigura guvernantilor o anumita imagine in afara tarii; (c) concentrarea criticii doar asupra UDMR, invinuita de tendinte, atitudini si chiar actiuni antiromanesti.

Principala pirghie in realizarea acestei politici a reprezentat-o o anumita prevedere din Legea electorala (Legea 68/15 Iunie 1992, art. 4), prin care ONG-urile minoritatilor nationale pot participa la alegeri, si pot trimite un reprezentant in Camera Deputatilor a Parlamentului Romaniei daca vor putea aduna cel putin 5 la sut" din media voturilor de care au nevoie reprezentantii partidelor politice. ONG-urile minoritatilor nationale sint formate potrivit prevederilor Legii 21 din 1924 (cu exceptia Confederatiei Comunitatilor Evreiesti, care este inregistrata conform Legii cultelor). Principiul dupa care se desfasoara alegerile este, bineinteles, cistigatorul ia tot, ceea ce asigura un control "de sus" atit asupra liderilor organiza-tiilor cistigatoare, cit si asupra celor ce au ramas afara, in frigul postelectoral; spre a institutionaliza acest control, s-a creat, in Aprilie 1993, Consiliul pentru Minoritatile Nationale (CptMN), din care faceau parte reprezentantii organizatiilor minoritatilor nationale reprezentate in Parlament; sesizind scopurile nu foarte bine ascunse ale CptMN, UDMR s-a retras imediat de la lucrarile acestuia. Cu alte cuvinte, si din acest punct de vedere, politica guvernamentala a fost incununata de succes. Cele aproximativ 15 voturi ale minoritatilor nationale (altele decit maghiarii) au fost practic cumparate prin subsidii de la buget, precum si prin "actiuni" platite tot de la buget -- si desfasurate de preferinta peste hotare. Subsidiile -- veritabile "pensii alimentare", neconditionate -- au fost destinate intaririi organizatorice a "cistigatorilor", in sensul asigurarii unor dotari asa-zis minime (uneori, aceasta insemna cumpararea unui automobil Cielo, in locul Daciei initiale), precum si a sustinerii costurilor de aparitie a ziarelor si revistelor organizatiilor respective. Aceasta presa a minoritatilor nationale din Romania, nefiind supusa defel regulilor concurentiale ale pietei, are, in genere, un caracter tern si mai mult decit parohial, reprezentind insa un important element de propaganda electorala pentru (a) conducerile respectivelor organizatii -- conduceri dominate, cu foarte rare exceptii, de persoane in virsta si foarte in virsta -- , si (b) organizatia "cistigatoare", care va cauta cu regularitate s" fagociteze sau sa sugrume organizatiile potential concurente. Un insemnat element de "cointeresare" a liderilor organizatiilor minoritatilor nationale reprezentate in CptMN l-a constituit si participarea la "actiuni" cu caracter preponderent turistic, mai ales in strainatate; au existat, de pilda, excursii de "documentare" in SUA, dar avionul a f"cut o escala de citeva zile la ... Beijing s.a.m.d. Asa se face ca destui lideri de organizatii au inca nostalgia "truter"-ismului" si a "hrebe"-nismului. Asa-numitele "programe", pentru care se incasau alti bani, la fel de frumosi, erau in principal festivaluri mai mult sau mai putin folclorice, insotite de chiolhanuri.

Alegerile din Noembrie 1996 au adus la putere o coalitie foarte amestecata, din care facea parte si UDMR. Doua au fost motivele principale pentru care UDMR a fost admisa sa faca parte din coalitia guvernamentala: (a) convingerea partenerilor ca, prin participarea la guvernare, UDMR va fi castrata din punct de vedere politic, iar ascutisul critic al UDMR va deveni nesemnificativ, si (b) faptul ca includerea reprezentantilor UDMR in Guvernul Romaniei "da bine" in strainatate. Dimpotriva, UDMR a crezut ca prin participarea la coalitia guvernamentala isi va putea impune agenda, va reusi sa materializeze scopurile corporatiste ale comunitatii maghiare din Romania; a doua jumatate a anului 1997 va dovedi ca toate socotelile mentionate mai sus au fost gresite.

Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale (DPMN) a fost infiintat in primavara anului 1997 din urmatoarele cauze: (a) UDMR dorea sa aibe un instrument guvernamental, condus de un ministru delegat pe linga primul ministru (cu statut de membru plin al Cabinetului), pentru a constitui virful de lance in vederea prefacerilor dorite pentru minoritatea maghiara; (b) ceilalti membri ai coalitiei de guvernamint doreau s" acorde UDMR un post de ministru -- conform "algoritmului" -- , dar pe o pozitie cit mai minora (celalalt ministru UDMR va fi la Turism, apoi, din 1998, la Sanatate); (c) intregul Guvern era convins ca prezenta unui aproape Minister al Minoritatilor Nationale, condus de un ministru membru al UDMR, nu poate decit s" imbunatateasca si mai mult imaginea Romaniei in Occident. Se poate lesne observa divergenta intereselor UDMR, pe de o parte, si CD-PD, pe de alta.

In acelasi timp, a fost mentinuta si structura esentialmente clientelara a CptMN (rebotezat Consiliul Minoritatilor Nationale -- CMN), care nu a privit niciodata DPMN altfel decit ca pe o sluga, ca pe un fel de secretariat al CMN, avind menirea sa asigure primirea la timp a "pensiilor alimentare", marite an de an. Asa se face ca presa minoritatilor nationale este la fel de plicticoasa ca si pina in 1996, actiunile -- la fel, chiolhanurile -- asisderea; mai mult inca, filosofia truteristica a excursiilor in strainatate pare sa fi avut, pina la urma, cistig de cauza (numai pentru 1998, cf. deplasarile in corpore in Grecia, Ungaria sau Franta). Sa fie limpede: n-am nimic impotriva deplasarilor in strainatate; dimpotriva. Dar asemenea deplasari trebuie sa faca parte dintr-un proiect sau program, la finele caruia sa se poata face o evaluare a eficientei "excursiilor".

2. Politica fata de minoritatea maghiara

Inca inainte de Noembrie 1996 a avut loc semnarea (la Timisoara, 16 Septembrie 1996) si ratificarea tratatului bilateral dintre Romania si Ungaria, tratat ce include, printre anexele sale, si Recomandarea 1201 a Consiliului Europei. Dupa alegeri, odata cu semnarea protocoalelor coalitiei, se parea ca Romania nu mai are cum sa aiba probleme (de substanta sau de imagine) in legatura cu minoritatea maghiara; in definitiv, UDMR era la putere, chiar daca in calitate de mai marunt partener in cadrul coalitiei guvernamentale. Atita vreme cit a durat semi-isteria sperantelor nesabuite de integrare in NATO (i.e.: prima oarte a guvernarii Ciorbea), toata lumea a fost multumita, mai cu seama ca UDMR a acceptat sa pastreze o discretie mediatica ce friza invizibilitatea. In prima parte a anului 1997, prin intermediul DPMN, UDMR a putut sa obtina doua mari succese: (a) Ordonanta de urgenta nr. 22/1997, privind modificarea Legii 69/1991 cu privire la administratia publica locala, si (b) Ordonanta de urgenta nr. 36/1997 privind modificarea Legii 84/1995 a invatamintului. In esenta, cea dintii se refera la placutele bilingve, plus folosirea limbii materne in administratia publica, iar cea de-a doua dadea lumina verde infiintarii unei universitati de stat cu limba de predare maghiara.

Odata cu alegerile din Noembrie 1996, revendicarile minoritatii maghiare, exprimate prin UDMR, aveau un pronuntat caracter simbolic, in masura in care nici placutele bilingve, nici chiar universitatea nu reprezinta, dupa parerea mea, chestiuni de viata si de moarte pentru ungurii din Romania (scriind acestea, ma astept sa fiu aspru criticat). In definitiv, poate ca universitatea maghiara deja exista, la Cluj, doar ca statutul ei nu este recunoscut ca atare. Pentru Romania, este limpede ca problema inca a unei universitati, fie si pe ungureste, este o chestiune cu totul secundara, care nu aduce in nici un fel atingere, nici in rau, nici in bine, reformelor pe care tara trebuie sa le intreprinda spre a se desprinde de trecutu-i comunist.

In UDMR se pot distinge mai multe tendinte politice si economice, dintre care cele mai importante par sa fie doua: cea "liberala", conciliatorie si minimalista, care propune participarea UDMR la Guvernul de la Bucuresti pentru a obtine astfel satisfacerea revendicarilor minoritatii maghiare (reprezentanti: Marko Bela, G. Frunda sau G. Tokay), si tendinta impropriu numita "radicala", ce prefera mai degraba modelul spaniol (catalan etc.), preconizind neparticiparea la Guvernul central, dar asigurarea sprijinului deputatilor si senatorilor UDMR in Parlament, fata de orice guvernare, in schimbul autoconducerii locale, in zonele in care minoritatea maghiara din Romania este demografic majoritara (de fapt, aceasta inseamna doar zona judetelor Covasna si Harghita). "Liberalii" refuza, cu alte cuvinte, regionalizarea si provincializarea (in ambele sensuri ale acestui ultim cuvint) a politicii UDMR, propunind in schimb transformarea UDMR intr-o forta politica nationala, la scara intregii tari. Pina acum, "liberalii" au avut cistig de cauza, si personal cred ca ei au dreptate in principiu; o asemenea abordare nu pare sa ia foarte serios in calcul nerespectarea de catre aliati (CD si PD) a angajamentelor semnate inainte de formarea primului Guvern Ciorbea. "Aliatii" nu au sperat decit ca, prin venirea UDMR la guvernare, aceasta formatiune politica va tine in friu consistenta minoritate maghiara din Romania, iar strainatatea ne va felicita pentru "rezolvarea exemplara" a problemei nationale, pentru "modelul romanesc" de protectie a minoritatilor.

N-a fost sa fie asa. Relativ repede, membrii marcanti ai CD-PD (precum si reprezentanti ai noii Opozitii) "s-au demascat" in calitate de nationalisti, mai mult sau mai putin sovini; situatia de la Odorheiul Secuiesc s-a agravat pina aproape de deteriorare si datorita faptului ca anumiti membrii proeminenti ai PNTCD si ai Guvernului au avut comportamente resimtite de multi drept provocatoare la adresa populatiei locale si a UDMR. Dar marea incercare a soliditatii coalitiei a venit atunci cind s-a incercat trecerea prin Parlament a modificarilor la Legea invatamintului; piatra de poticneali a constituit-o, bineinteles, universitatea in limba maghiara.

Pe de o parte, ungurii din Romania au dat dovada de o exemplara capacitate de organizare si mobilizare, reusind in doua saptamini sa stringa 500 de mii de semnaturi pe o petitie/referendum cerind infiintarea acestei universitati; pe de alta parte, clasa politica romaneasca (Opozitia si Puterea, deopotriva) nu a stiut sa reactioneze intr-o maniera rationala si generoasa la o asemenea solicitare (dupa parerea mea, perfect indreptatita). S-a preferat utilizarea mecanica a mecanismelor democratiei parlamentare pentru a ne face de rusine, in tara si in strainatate. Inca o data, oamenii politici romani au pornit prematur la vinatoarea de voturi - la fel cum vor fi facut si atunci cind au respins aproape in unanimitate (exceptia: reprezentantii UDMR, care s-au dovedit a fi cei mai apropiati de standardele Europei celei adevarate ... ) decriminalizarea relatiilor sexuale consensuale intre persoane adulte si de acelasi sex, spre nespusa mirare a Occidentului. S-a dovedit, inca o data - daca mai era nevoie - ca la noi majoritatea clasei politice (reflectind majoritatea opiniei publice) gindeste si actioneaza inca in termenii unor ideologii revolute, ale caror origini trebuiesc cautate prin secolul al XIX-lea.

Prin jocul multiplu al Ordonantelor guvernamentale s-a ajuns, spre sfirsitul anului 1998, la o aburire, se pare satisfacatoare pentru toata lumea, a chestiunii de principiu privind infiintarea unei universitati bilingve, maghiaro-germana (cf., spre amuzament aproape, textele urmatoare: HG 378/1998, HG 678/1998 si HG 759/1998). Adevarul este ca intreaga "dezbatere" referitoare la universitatea in limba maghiara a blocat practic vreme de un an de zile activitatea Ministrului G. Tokay, aflat sub puternica presiune din partea UDMR (dar si a presei de factura nationalista sau/si cripto-nationalista). Mai toata lumea il invinovatea pe Ministrul Tokay ca nu se mai ocupa decit de "ungurii lui", in vreme ce la sedintele conducerii UDMR acelasi György Tokay era acuzat ca ar fi transformat DPMN intr-un "minister al romilor". Cu siguranta, nu toata lumea poate fi multumita, in acelasi timp.

Cu toate acestea, DPMN a reusit sa finalizeze, prin hotariri de Guvern, mai multe acte ce reglementeaza restituirea unor bunuri ce au apartinut comunitatilor cetatenilor apartinind minoritatilor nationale din Romania. De asemenea, DPMN a produs mai multe proiecte de legi, care actualmente se afla pe masa Guvernului sau/si a Parlamentului, cum ar fi: Legea privind minoritatile nationale (in treacat fie spus, ne aflam astazi inca sub incidenta Statutului Minoritatilor Nationale - Decretul-Lege nr. 86/6 Februarie 1945, desi Declaratia FSN din 6 Ianuarie 1990 proclama, la articolul 3: "Elaborarea si adoptarea Legii minoritatilor nationale, care sa concretizeze prevederile Constitutiei. Legea urmeaza sa fie adoptata de Parlament cel tirziu la 6 luni dupa intrarea in vigoare a noii Constitutii."), Legea privind eliminarea tuturor formelor de discriminare pe baza de rasa, nationalitate, limba sau origine etnica, Legea privind restituirea bunurilor imobile si a celor mobile aferente lor care au apartinut comunitatilor cetatenilor apartinind minoritatilor nationale, Legea privind ratificarea Chartei europene a limbilor regionale sau minoritare, Legea cultelor (aceasta din urma in colaborare cu Secretariatul de Stat pentru Culte) s.a.

3. Catre o politica fata de romi

Realitatea este ca in Romania exista, dupa parerea mea, doar doua minoritati nationale cu probleme specifice si majore: ungurii si romii. Toate celelalte minoritati nationale (armenii, evreii, croatii, grecii, bulgarii, polonezii, italienii, albanezii, turcii etc.) au insemnate probleme de rezolvat in ceea ce priveste pastrarea tezaurului lor cultural, precum si in alte domenii; in acelasi timp, aceste comunitati au, in genere, resursele necesare pentru a-si asigura satisfacerea intereselor corporative (sau au acces la surse de finantare in masura sa contribuie la indeplinirea acestor deziderate). Mi-as permite chiar sa afirm ca ungurii stiu sa aiba foarte bine grija de comunitatile lor, iar situatia de dupa Noembrie 1996 ii avantajeaza in mod vadit - fara sa spun, desigur, ca le este si usor sa faca aceasta. Experienta anilor de dupa Decembrie 1989 arata ca ungurii de la noi au remarcabile resurse (politice si umane, in primul rind) pentru a-si face auzit glasul si pentru a obtine satisfacerea principalelor revendicari ale comunitatilor maghiare din Romania.

Dimpotriva, situatia romilor este mult mai serioasa, problemele (organizatorice, sociale, educationale, sanitar-medicale, ocupationale, culturale etc.) cu care se confrunta actualmente comunitatile de romi din Romania impun masuri hotarite si rapide pentru imbunatatirea semnificativa a conditiei celor mai multi concetateni ai nostri de etnie roma. Departe de a fi doar o chestiune de "integrare sociala", problematica romilor din Romania este extrem de complexa, dupa cum extrem de complexa este si situatia romilor; specificul populatiei de romi de la noi din tara il constituie un inalt grad de stratificare, in paralel cu un avansat grad de asimilare in masa populatiei majoritare (fie ea romaneasca sau ungureasca). Acestei realitati ii corespunde in plan organizatoric o mare varietate de forme, unele cu caracter traditional, altele inspirate din dezvoltari recente. Nu cred ca actualmente este posibila "unirea" sau "unitatea" organizatorica a romilor din Romania; mai mult inca, nici nu socotesc o asemenea "unire" drept ceva de dorit.

Pe drept cuvint, pot exclama impreuna cu cronicarul: "Sa sparie gindul!" - si "sa sparie" intii pentru ca nu stim cu ce avem de-a face, nici macar in ceea ce priveste numarul romilor. Dar nu stim nici cum sa se stabileasca prioritatile dupa care s-ar cuveni sa intreprindem, la nivel national, un program de ameliorare si imbunatatire a situatiei celor mai multe comunitati de romi din Romania. De asemenea, este inca un mister nedezlegat cine trebuie sa se apuce de aceasta treaba, si cu ce bani.

Din Decembrie 1997, la solicitarea Ministrului Tokay, am preluat functia de sef al Oficiului National pentru Romi (ONR) din cadrul DPMN; si am acceptat aceasta provocare pentru ca mi se parea (dupa experienta de la Fundatia Soros, unde coordonasem, printre altele, si Programul Roma, de 500 de mii de US$ numai in 1997) ca ar fi un fel de "misiune imposibila", data fiind putinatatea resurselor Guvernului (de pilda, pina in clipa de azi, ceea ce pompos se numeste ONR are doar doi salariati: Dan Oprescu si Iulius Rostas). M-am inhamat la aceasta munca nu din pricina avantajelor materiale - leafa e, dupa Buget ... - si nici pentru ca mi-as fi facut oarece iluzii desarte cu privire la existenta anumitor avantaje morale (recunostinta etc.); am facut-o pentru ca realmente cred cu toata convingerea ca trebuie intreprins ceva pentru romii din Romania, iar faptul ca pina in Decembrie 1997 nu se petrecuse mai nimic la ONR m-a pus, cum s-ar zice, la ambitie. A fost nevoie de o persoana "neutra", si cred ca m-am invrednicit sa fiu astfel; n-am fost si nu sint "omul" nimanui, nici al UDMR, nici al Partidei Romilor - pur si simplu sint Dan Oprescu.

Aveam convingerea (pe care o impartasesc si astazi, intrutotul) ca problematica minoritatilor nationale este esentialmente o chestiune ce tine de societatea civila, iar Statul sau Guvernul nu trebuie decit sa aiba un rol general-regulator, prin promovarea unei legislatii care sa permita societatii civile sa se dezvolte si sa aiba grija de ea insasi. In Romania, problema e insa aceea ca societatea civila este slaba si, cu exceptiile de rigoare, imatura, iar cadrul legislativ este defectuos (de regula, inabusa initiativele societatii civile, prin atotputernicia presupusa a centralismului statal). Exemplul UDMR si, in genere, cel al ungurilor din Romania, dovedeste insa ca si un asemenea cadru defectuos poate fi folosit pentru afirmarea intereselor fundamentale ale unei anumite minoritati nationale, cu conditia ca acea minoritate sa se organizeze in structuri ale societatii civile capabile sa negocieze cu statul ultracentralizat. Desigur, ceea ce este posibil pentru unguri nu este posibil si pentru romi, din multe si felurite pricini. Cind ungurii au vrut universitate in limba maghiara, au reusit sa stringa in doua saptamini 500 de mii de semnaturi; cind un senator extremist a propus asta vara internarea "tiganilor" in lagare de munca, nu s-a reusit decit stringerea a vreo 300 de semnaturi de protest din partea romilor. UDMR are in Parlamentul Romaniei 24 de deputati si 11 senatori; romii nu au decit un deputat, pe Madalin Voicu. Si asa mai departe.

La 20 Februarie 1998, la o manifestare a romilor, Presedintele Emil Constantinescu a promis ca, in termen de "doua saptamini", va avea la Cotroceni un consilier pentru problemele romilor; din pricina luptelor ce s-au iscat intre diferitele organizatii ale romilor, precum si intre proeminenti lideri romi, nici pina astazi un asemenea consilier (al carui rol ar fi fost mai mult simbolic, dupa parerea mea) nu exista. Din aceasta intimplare eu, unul, m-am invatat minte ceva: aceea miscare care trebuie inceputa nu va trebui sa depinda initial nici de liderii romilor, nici de clasa politica romaneasca.

In Aprilie 1998, impreuna cu un consultant strain (Kristian Sorensen) si dupa o luna de zile de munca indracita, am elaborat schita unui program PHARE de 2 milioane de ECU, program prevazut a se intinde pe durata anilor 1999-2000. Este vorba de un program de sprijinire a Guvernului Romaniei si a DPMN pentru a putea produce, pina in anul 2000, o strategie nationala pentru imbunatatirea substantiala a situatiei romilor. Este evident faptul ca suma de 2 milioane de ECU este absolut insuficienta pentru rezolvarea marilor si dificilelor probleme cu care se confrunta multe comunitati de romi din Romania; in acelasi timp, aceasta suma nu e destinata romilor ca atare, ci Guvernului Romaniei, pentru a fi in stare sa elaboreze strategia nationala si apoi, pe baza ei, sa promoveze proiecte vizindu-i pe romi (in domeniul sanatatii, educatiei, calificarii si ocuparii fortei de munca etc.). In cadrul progamului PHARE pentru romi, aproximativ 1 milion de ECU vor fi destinati finantarii unor proiecte-pilot (selectionate pe baza de concurs public), iar apoi se va face evaluarea lor si, in masura in care proiectele-pilot s-au dovedit de succes, se va trece la generalizarea lor pe o baza regionala sau chiar nationala.

In virtutea conditionalitatilor acestui program PHARE, Guvernul Romaniei a infiintat, in August 1998, Comitetul Interministerial pentru Minoritatile Nationale (CIMN), din care fac parte 17 ministere si departamente ale Guvernului; practic, avem de-a face cu reprezentarea intregului Guvern. De asemenea, in cadrul CIMN a luat fiinta Sub-comisia Interministeriala pentru Romi (SIR), prezidata de seful ONR. Sedintele CIMN au aratat ca nu exista o singura viziune in ceea ce priveste pozitia ce este de adoptat referitor la minoritatile nationale in genere si la romi in particular. De pilda, Externele, Protectia Copilului si Agricultura au, in mod vadit, o atitudine mult mai conservatoare, in vreme ce Internele, Cultura si Educatia sint cele mai deschise in cautarea unor solutii viabile. Se mai poate remarca si faptul ca pozitia ministerelor difera si in functie de minoritatea nationala despre care este vorba: fata de romi, sa spunem, conducerea Ministerului Educatiei Nationale are o atitudine extrem de promitatoare, in primul rind prin demararea mai multor programe de actiune afirmativa; pe de alta parte, aceeasi conducere a MEN se opune din rasputeri infiintarii unei universitati de stat cu limba de predare maghiara. Tratarea diferentiata a minoritatilor nationale are o oarece traditie la noi, dupa principiul "pentru unii muma, pentru altii ciuma" (cf. Cazul lui Mihail Kogalniceanu, care a militat pentru eliberarea si emanciparea "robilor tigani", opunindu-se in acelasi timp oricaror tentative, interne si externe, ca evreiii sa primeasca drepturi cetatenesti).

Pina acum, exista atit dificultati majore in calea functionarii CIMN si SIR, cit si semne foarte incurajatoare. Iar cel mai incurajator lucru este insasi existenta CIMN si a SIR.

Dar in Romania nu se cistiga voturi sustinind cauza minoritatilor (fie ele nationale, confesionale sau sexuale), iar clasa politica de la noi a stiut, din pacate, sa faca in repetate rinduri dovada usurintei cu care este dispusa sa derapeze inspre nationalism si izolationism. Comisia Europeana de la Bruxelles ne-a atras atentia, in rapoartele sale anuale, ca problema romilor este o conditie politica pentru aderarea tarii noastre la structurile occidentale (alaturi de intarirea statului de drept); am speranta ca semnalele de alarma ale strainatatii (organisme guvernamentale internationale, presa, ONG-uri etc.) vor fi luate foarte in serios de oamenii nostri politici. Trebuie insa sa recunosc faptul ca actualul nivel de mobilizare a societatii romanesti (atit a celei politice, cit si a celei civile) nu indreptateste o atitudine euforica in privinta minoritatilor nationale in genere, si nici - mai ales - in privinta conditiei pe termen scurt a comunitatilor de romi.

Exista inca prea putine elemente ale societatii civile dispuse sa-si asume riscurile avangardei, indeosebi in ceea ce-I priveste pe romi. Putinatatii "facatorilor" ii corespunde putinatatea finantatorilor. Sint, desigur, si exceptii remarcabile (cum ar fi Liga Pro Europa sau APADOR-CH), dar ele stau in principal in dedicatia si activismul unor oameni cu totul deosebiti, ca Smaranda Enache sau Gabriel Andreescu. Recent, au inceput sa se faca simtite si eforturile altor ONG-uri, precum Project on Ethnic Relations (director: Dan Pavel) sau Freedom House Foundation (directoare: Cristina Guseth). Referitor la Fundatia Minoritas de la Cluj, prefer deocamdata sa-mi amin judecata, pina cind transparenta actiunilor ei va deveni convingatoare (inca nu stiu cine face parte din board-ul fundatiei, cum se numeste directorul executiv sau directorul financiar, unde isi are sediul, ce buget are, ce procent din buget e alocat cheltuielilor administrative etc.). Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile (FDSC) pare sa fi intrat, din pacate, intr-o anumita nesiguranta si chiar deriva, de cind a plecat Karen Fogg de la postul ei, de la Delegatia Comisiei Europene; n-ar fi trebuit sa fie asa. Fundatia pentru o Societate Deschisa (fosta Soros) inca n-a ispravit restructurarea inceputa acum un an si jumatate; din perspectiva mea, FSD este o reala dezamagire la ora actuala, poate si pentru ca a existat intr-o vreme o veritabila amagire. Doar un marunt exemplu: prin macro-proiectul de Reforma Legislativa, FSD urma sa finanteze DPMN cu suma de 70 de mii de US$ in 1998, pentru echipamente si pregatirea salariatilor; sub pretexte subtiri, DPMN nu a primit nici un capat de ata, astfel incit ma intreb daca lipsa de cooperare cu DPMN in problematica minoritatilor nationale se datoreaza arogantei staff-ului fundatiei sau pur si simplu incompetentei acestuia.

Cit priveste ONG-urile apartinind minoritatilor nationale, inclusiv cele ale romilor, cred ca vor trebui sa depaseasca actualul dependency syndrom fata de sursele de finantare (intre care se prenumara si Guvernul). Sa faca proiecte si programe, si vor primi bani, inclusiv de la Buget; daca nu - nu. Sint satul de atitea seminarii, colocvii si mese rotunde; vreau sa vad la ce au folosit toate aceste actiuni din 1990 incoace. In teorie, ele trebuiau sa slujeasca la formarea de "activisti", care sa activeze in cadrul comunitatilor respective. Unde sint acei "activisti" ? Unde sint toti banii cheltuiti pentru formarea lor ?

Destule sint de facut si la Guvern pentru ca protectia minoritatilor nationale (si a romilor indeosebi) sa depaseasca impasul actual - impas determinat, pe de o parte, de lipsa vointei politice, iar pe de alta de lipsa resurselor materiale si umane avute la dispozitie de DPMN. Insuficienta fondurilor financiare reprezinta numai un element - nu cel mai important, dupa parerea mea - de natura sa aduca prejudicii unui viitor model romanesc in sectorul minoritatilor nationale. Nici lipsa unor dotari minime (birouri, calculatoare, scaune ergonomice etc.) nu mi se pare decisiva; adevarata si marea problema o constituie lipsa oamenilor bine pregatiti in domeniu. Cita vreme DPMN va avea doar 27 de salariati, cita vreme vor exista numai trei calculatoare decente (doar doua cu e-mail) si un singur fax, cita vreme conectarea la Internet va fi doar un vis frumos - tare mi-e teama ca nu vom putea face prea mult. Daca nu vom investi in oameni (cursuri de limbi straine, de minuirea calculatorului, de conflict prevention, conflict management si conflict resolution s.a.m.d.), nu vom putea depasi stadiul improvizatiei si al pompierismului; desigur, accentul va trebui sa cada pe prevenire, iar nu pe stingerea eventualelor conflicte cu caracter interetnic. DPMN si ONR nu sint si nu trebuie sa fie hot-lines, ci sa asigure prezenta cadrului institutional si legislativ pentru ca autoritatile locale si comunitatile locale sa-si poata rezolva singure problemele. De pilda, problemele romilor nu sint doar probleme ale romilor, ci sint probleme ale intregii comunitati, ale noastre, ale tuturor.

De la o "cultura" a revendicarilor unilaterale si a conflictului, va trebui sa trecem la una a negocierilor si a compromisului; dar pentru aceasta este mai intii nevoie sa ne clarificam optiunile, sa ne delimitam interesele generale si cele specifice. Pe scurt, sint optimist.

Bucuresti, 18 Decembrie 1998

DAN OPRESCU - Ph.D., Bucharest University (1992), Senior Associate Member, St. Antony's College, Oxford University (1990-1991). Currently, he is Head of National Office for Roma, Department for Protection of National Minorities, Government of Rumania.

1