Mircea Raceanu
In numarul 57 al revistei Sfera Politicii de anul trecut am intitulat articolul meu cu privire la relatiile romano-americane: "Anul 1997, o cotitura radicala sau "Mult zgomot pentru nimic"?". Asteptata cotitura nu s-a produs. Dimpotriva, aceste relatii au ajuns intr-o faza de stagnare, ca sa nu spun ca au dat chiar un pas inapoi fata de anul 1997, reflectind in mare masura starea generala in care se afla astazi situatia politica si economica a Romaniei.
Mai mult, in conditiile in care Bucurestiul nu a reusit in ultimii doi ani sa puna in aplicare reformele promise, capitalul politic de care s-a bucurat Romania dupa victoria in alegeri a fortelor democratice in noiembrie 1996, precum si optimismul generat de acel prilej pe plan intern si extern, au inceput treptat sa dispara. Aici se gaseste si explicatia dificultatilor pe care Romania le-a intimpinat in ultima perioada in procesul de integrare in structurile euroatlantice (NATO si Uniunea Europeana). Edificatoare in acest sens este concluzia raportului Comisiei Europene prezentat in fata Parlamentului European, in luna noiembrie 1998, in care se arata ca in comparatie cu alte state candidate la Uniunea Europeana, Romania este singura tara care "nu a facut nici un fel de progrese fata de perioada anterioara".
1. Sint sigur ca multi specialisti vor afirma ca anul 1998 a fost un an "bun" pentru relatiile romano-americane, in timp ce altii vor sustine ca a fost un an "mai putin bun". Primii vor aduce ca argumente: vizita la nivel inalt in SUA, in iulie 1998, a presedintelui Emil Constantinescu, continuarea "Parteneriatul strategic", alte actiuni pe plan bilateral, precum si cooperarea celor doua parti in unele probleme internationale si regionale (sud-estul Europei). Ceilalti vor mentiona in favoarea concluziei lor: pozitia SUA fata de admiterea Romaniei in NATO, reticenta comunitatii de afaceri si financiare americane de a se angaja activ intr-un program de investitii de capital in Romania, nivelul scazut al schimburilor comerciale bilaterale, precum si ignorarea Romaniei in mass-media americana.
Situatia mi se pare insa a fi putin mai complicata.
Evident, prezenta la Washington in vara trecuta a presedintelui Emil Constantinescu a dominat agenda bilaterala romano-americana in cursul anului 1998. Desi la momentul respectiv vizita s-a bucurat de succes, in ultima instanta, efectul ei asupra evolutiei acestor raporturi va depinde in mare masura de modul cum partea romana va intelege sa respecte angajamentele asumate si promisiunile facute. Deocamdata, la sase luni dupa consumarea dialogului la nivel inalt in capitala SUA, rezultatele se lasa inca asteptate. In orice caz, nu s-a produs "accelerarea" promisa a economiei romanesti, fara de care este greu de presupus ca se va putea realiza o relatie stabila si de lunga durata cu Statele Unite. Un rezultat direct al acestei intirzieri este si inasprirea pozitiei SUA fata de realizarea reformelor, asa cum reiese si din declaratia Secretarului Apararii, William Cohen, in care se arata: "Important este ca reformele sa se infaptuiasca, iar usa (n.n. Aliantei Nord-Atlantice) e deschisa".
II. experienta de ani de zile pe care o am in urmarirea relatiilor dintre Romania si Statele Unite m-a invatat ca un singur an nu este intotdeauna edificator pentru evaluarea starii de fapt in care se gasesc raporturile dintre cele doua tari. De aceea, m-am obisnuit sa le privesc s sa le analizez nu sub prisma unei perioade limitate sau a unui act singular (de exemplu, vizita la nivel inalt din iulie 1998), ci in contextul unei etape mai indelungate, ceea ce mi-am propus sa fac si de aceasta data.
Principala concluzie la care am ajuns facind o astfel de analiza, din nefericire, nu este incurajatoare, in sensul ca nu se poate vorbi de o evolutie dramatica in relatiile romano-americane, care ar fi fost normala dupa prabusirea dictaturii comuniste din Romania in decembrie 1989 si mai ales dupa noiembrie 1996. Mai mult, si o spun cu regret, nu se poate afirma nici macar ca s-a realizat vreun progres substantial in ultimii doi ani, in comparatie cu perioada anterioara, desi guvernarea instalata la putere in noiembrie 1996 a beneficiat la inceput de sprijinul politic din partea Administratiei americane (dovada: vizita la Bucuresti a presedintelui Clinton si primirea la Washington a presedintelui Constantinescu).
Nu este in intentia mea sa minimalizez progresele realizate pe parcursul ultimilor noua ani (de exemplu, redobindirea clauzei, unele contacte la nivel inalt, "Parteneriatul strategic", semnarea unor acorduri bilaterale in diferite domenii de activitate, etc.), dar realitatea ramine una singura, si anume: Romania, care dintre fostele state socialiste est-europene a avut cele mai bune relatii cu SUA in anii '70 si in prima parte a anilor '80, astazi se afla in urma majoritatii lor.
Cum de s-a ajuns aici? Raspunsul, dupa parerea mea, trebuie cautat in primul rind la Bucuresti. Astfel:
1. din decembrie 1989 si pina in prezent, nu cred ca oficialitatile ce au guvernat sau guverneaza Romania si-au definit in mod clar optiunile si prioritatile de politica externa, inclusiv fata de SUA. Am in vedere nu o politica de conjunctura, ci una de lunga durata. Sigur, s-au facut declaratii si s-a vorbit mult pe aceasta tema, subliniindu-se optiunea Romaniei in favoarea alinierii la democratiile occidentale si, in context, pentru integrarea euroatlantica. Dar in realitate s-a facut prea putin pe plan intern pentru a sustine aceasta politica, iar pe plan extern, de multe ori, pozitiile adoptate au fost oscilatorii.
In orice caz, acest lucru este valabil in privinta raporturilor cu SUA. M-as referi numai la doua exemple:
Primul: desi se vorbeste ca in ultimii ani, Romania ar fi avut o politica proamericana, atunci cind s-a pus problema admiterii Romaniei in NATO, autoritatile de la Bucuresti, in loc sa ia in serios pozitia SUA, au ignorat-o, cautind sa-si impuna punctul de vedere prin intermediul unor state vest europene, in primul rind Franta. Actiunea Bucurestiului, in conditiile in care pentru orice observator politic era clar ca ultimul cuvint in chestiunea admiterii in NATO, il aveau Statele Unite, nu cred ca a contribuit la intarirea dialogului politic romano-american.
Al doilea: vazind esuate, cel putin pentru o anumita perioada, perspectivele admiterii in NATO, acum se avanseaza teza ca Romania ar trebui sa se decida daca doreste sa opteze pentru America sau Europa.
Sigur, cei ce conduc destinele tarii, sint singurii in masura sa decida asupra optiunii de viitor a Romaniei, bineinteles cu conditia ca o asemenea decizie sa exprime vointa poporului roman. In context, Romania va trebui sa decida daca vrea sau nu sa intre in raporturile de alianta cu SUA. Personal consider ca viitorul Romaniei este alaturi de democratiile occidentale si structurile politice, militare si economico-financiare ale acestora. De asemenea, sint convins ca este in interesul Romaniei, avind in vedere rolul dominant al SUA pe plan mondial, ca Bucurestiul sa aiba relatii apropiate cu Washingtonul.
2. Ignorarea de catre partea romana a faptului ca dupa 1989 criteriul principal si dominant care a stat la baza politicii SUA fata de fostele state socialiste din zona nu a fost considerentul geostrategic, ci gradul de democratizare pe toate planurile, a societatilor respective. Republica Ceha, Polonia si Ungaria, care au actionat cu fermitate de la inceput, in aceasta directie, au ajuns astazi sa aiba o relatie de alianta cu Statele Unite. Nu acelasi lucru se poate afirma despre Romania, unde procesul de democratizare, indeosebi pe linia reformelor economice si a privatizarii, a batut pasul pe loc, desi pozitia americana a fost reafirmata ani de zile. Ea si-a gasit expresia inclusiv in Declaratia comuna adoptata cu prilejul vizitei la nivel inalt in SUA, in iulie 1998, in care se subliniaza "nevoia esentiala de accelerare a privatizarii marilor intreprinderi de stat si a bancilor", in contextul "integrarii" Romaniei in institutiile euroatlantice.
Concluzia care se desprinde este foarte clara: daca Romania va continua sa taraganeze procesul de reforme, este putin probabil ca in urmatorii ani relatiile romano-americane vor cunoaste un curs ascendent.
3. Ignorarea sau interpretarea gresita a pozitiilor SUA si factorul credibilitatii in evolutia relatiilor romano-americane. Ambele aspecte sint la fel de importante si trebuie abordate cu toata seriozitatea.
Legat de primul aspect, am in vedere o cunoastere profunda a pozitiilor SUA, indiferent daca este vorba de aspecte bilaterale sau internationale, concomitent cu renuntarea la practica des folosita in toti acesti ani, de partea romana, pe de o parte, de-a imbratisa propriile dorinte prin ignorarea realitatii, iar, pe de alta parte, de a da o interpretare proprie diferita, continutului pozitiilor avansate de partea americana.
Astfel, desi Administratia americana a facut cunoscuta, inca de la inceput, pozitia SUA cu privire la sansele admiterii Romaniei in primul val al NATO, Bucurestiul a ignorat-o si, luind dorinta drept realitate, s-a lansat intr-o campanie care, evident, era sortita esecului. De asemenea, in timp ce oficialitatile americane au subliniat ca prin "Parteneriatul strategic" se urmareste realizarea unui mecanism cu obiective concrete, partea romana a dat la inceput o interpretare proprie, precum ca ar fi fost vorba de o schema grandioasa, cu implicarea unui ajutor masiv, economic si financiar, din partea SUA, interpretarea care a facut din "Parteneriatul strategic" o lozinca fara continut luni de zile. In cazul vizitei la Washington a presedintelui Emil Constantinescu, partea americana a anuntat oficial ca este vorba de o "vizita oficiala de lucru". Cu toate acestea, oficialitatile romane au continuat sa sustina ca, de fapt, a fost o "vizita oficiala", practic echivalenta cu o "vizita de stat". O insistenta fara obiect, pentru ca documentele vremii vor inregistra caracterul vizitei, asa cum a fost oficial anuntata de partea americana. In ultima instanta insa, continutul convorbirilor si al intelegerilor incheiate determina importanta unei astfel de vizite, si nu caracterul acesteia.
Desi pot fi date si alte exemple, ma opresc aici. Ramine la latitudinea partilor romane sa remedieze aceasta situatie sau sa o perpetueze si in viitor, evident asumindu-si consecintele de rigoare.
In ceea ce priveste factorul credibilitatii, care este esential in dezvoltarea si consolidarea unei relatii bilaterale, scurta analiza a evolutiei raporturilor romano-americane dupa decembrie 1989, inclusiv dupa noiembrie 1996, de asemenea, nu este prea incurajatoare. In primul rind, datorita folosirii ani de zile - sub pretextul ca sint "profesionisti" - a acelorasi cadre care au fost implicate in aceste raporturi si in perioada dictaturii, desi nu era un secret pentru nimeni, in nici un caz pentru partea americana, ca multe din aceste cadre erau de mult compromise.
Tot in contextul credibilitatii intra si continuarea procesului de democratizare a Armatei si serviciilor secrete. O viitoare admitere in nato sau o alianta cu SUA nu va fi posibila in conditiile in care, de exemplu, o parte a aparatului serviciilor secrete, inclusiv in functii de raspundere, continua sa provina din fosta Securitate, o institutie profund antidemocratica care a considerat nato si SUA drept principalul lor dusman. De aceea, retin atentia cele afirmate de Steve Flanagan, consilierul presedintelui SUA pentru Europa Centrala si de Est, in cadrul Consiliului pentru Securitate Nationala, la postul de radio Vocea Americii, in luna iulie 1998, citez: "... este important ca, pe masura ce dezvoltam relatii de cooperare, in anumite sectoare - intre care servicii secrete si armate - sa se poata vedea ca, intr-adevar, orice persoana care ar fi putut avea in trecut legaturi dubioase nu va continua sa fie implicata in cooperarea cu fortele noastre armate si serviciile de informatii. Este important de stiut ca cei aflati in pozitii de influenta in aceste domenii sint persoane responsabile si de incredere".
In al doilea rind, este preluarea automata a metodelor din trecut in abordarea relatiilor romano-americane, desi datele problemei s-au schimbat radical.
Se stie ca pe masura ce Romania a imbratisat principiile democratice de guvernare, a fost normal sa se diminueze si rolul celor doua guverne in dezvoltarea si diversificarea relatiilor dintre cele doua tari. Libera circulatie de idei si persoane si existenta sectorului particular dau o substanta noua, extrem de importanta, cu perspective de a deveni factorul determinant al acestor relatii. Daca in perioada regimului comunist raporturile cu SUA, indiferent de nivel sau de domeniu de activitate, erau difihate si controlate de dictatura, pina la cel mai mic detaliu (sa nu uitam ca orice vizita, fie a unui membru al Guvernului, fie a unui om de cultura sau de stiinta necesita o aprobare superioara) si cind contactele particulare erau practic interzise, astazi tabloul este cu totul diferit. Nu cred, de exemplu, ca astazi schimbul de vizite efectuat la nivel guvernamental, mai are aceeasi semnificatie si pondere ca in perioada dictaturii.
De aici si necesitatea noii abordari in relatiile romano-americane.
Cu toate acestea, experienta din ultimii ani evidentiaza faptul ca partea romana continua sa se cramponeze de vechea mentalitate de a centraliza si controla la nivel guvernamental aceste relatii. Politica Bucurestiului fata de comunitatea americana de origine romana din SUA nu vine decit sa sprijine aceasta concluzie.
In al treilea rind, necesitatea respectarii angajamentelor asumate si a promisiunilor facute.
Acest aspect este extrem de important, avind in vedere natura pragmatismului american. De aceea, este esential ca in procesul de colaborare si cooperare cu partea americana, indiferent daca este vorba de contracte guvernamentale, inclusiv cele la nivel inalt sau nonguvernamentale, promisiunile facute si angajamentele asumate trebuie respectate. Altminteri se produce procesul de erodare a increderii reciproce, baza unor raporturi solide si de lunga durata. De asemenea, este extrem de daunator sa sustii fapte si sa insisti asupra unor situatii care nu corespund realitatii.
Urmatorul exemplu este poate cel mai edificator in aceasta privinta, deoarece reflecta problema in ansamblul ei.
In campania desfasurata in cursul anului 1997 in vederea admiterii Romaniei in primul val al NATO, oficialitatile romane au declarat in repetate rinduri, in contactele avute cu oficialitatile americane, ca Romania a indeplinit toate criteriile de aderare: politice, economice si militare, realitatea era cu totul alta. In urma hotaririi Reuniunii de la Madrid era de asteptat ca guvernarea de la Bucuresti sa treaca la analizarea cauzelor raminerii Romaniei in afara primului val, concomitent cu adoptarea neintirziata a unor masuri concrete pentru remedierea acestei situatii. Bucurestiul a continuat insa sa se mentina pe vechile pozitii. Dovada critica adresata Aliantei de presedintele Emil Constantinescu, care, in cadrul unui discurs tinut la Institutul Nobel de la Oslo (octombrie 1998) a declarat ca "neadmiterea Romaniei in NATO a fost o mare greseala...". Cu alte cuvinte, vina apartine Aliantei si nu Romaniei care, chipurile, ar fi indeplinit conditiile de aderare.
Evident, o asemenea pozitie nu este de natura sa contribuie la consolidarea credibilitatii Bucurestiului la Washington. Dimpotriva, ea duce la diminuarea avantajului cistigat dupa noiembrie 1996.
III. In lumina celor de mai sus, ma abtin sa fac previziuni cu privire la evolutia raporturilor romano-americane. Cred, insa, ca a sosit momentul ca partea romana sa se decida asupra naturii relatiei pe care doreste sa o aiba cu Statele Unite in urmatorul mileniu. Cu alte cuvinte, sa se complaca in actuala situatie, sa opteze pentru statutul de partener sau sa mearga pina la capat, intrind intr-un raport de alianta cu SUA.
Mircea Raceanu - este coautor al lucrarii Romania versus United States. Diplomacy of the Absurd 1985-1989 (New York: St. Martin's, 1990). Inainte de 1989, a lucrat ca secretar al ambasadei Romane din Washington si a avut un rol important in dezvoltarea relatiilor dintre Romania, Canada si Statele Unite. A fost arestat in ianuarie 1989, fiind considerat spion de catre regimul comunist. Condamnat la pedeapsa capitala, el a fost eliberat in decembrie 1989.