Interesul naţional şi clasa politică din România în secolul al XX-lea
Şerban Rădulescu-Zoner


Noţiunea de interes naţional are o sferă largă de acoperire, având
totuşi, în ultimă instanţă, două componente: una ce cuprinde unele
priorităţi din domeniul politicii interne a oricărei ţări şi cealaltă
care conţine anumite imperative ale politicii externe a oricărui stat.
Între aceste două componente există fireşte o anumită interdependenţă
la care, pe parcursul acestei comunicări, voi face unele referiri
privind, evident, România.
Totuşi, în limitele timpului afectat pentru această luare de cuvânt,
mă voi referi la cea de a doua componentă a interesului naţional,
odată ce ne-am întrunit aici pentru a cinsti memoria înaintaşilor noştri
care, cu 80 de ani în urmă, au realizat, printr-o totală dăruire de sine
şi imense jertfe de sânge, Marea Unire a românilor între hotarele
fireşti ale unui stat naţional modern, bazat pe principiul separării
puterilor, pe respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, inclusiv ale celor aparţinând minorităţilor naţionale, şi
pe o politică economică de sorginte liberală România, în deceniile
premergătoare Marii Uniri, a avut o clasă şi, mai ales, o elită politică
pe măsura interesului naţional al vremii, cel de înfăptuire al năzuinţei
de unitate naţional-statală care anima întreaga suflare românească.
Elitele clasei politice, cu unele rare excepţii, au dat atunci dovadă de
curaj dar şi de pragmatism în luarea deciziilor, de demnitate şi, mai
ales, de unitate (mă feresc de cuvântul consens, compromis de o parte a
actualei clase politice).
Câteva exemple se impun. Până în momentul izbucnirii primului război
mondial, guvernele României, fie liberale, fie conservatoare, nu au
modificat orientarea politicii externe româneşti spre Puterile Centrale,
adică spre Germania şi Austro-Ungaria. Tratatul secret de alianţă
încheiat cu acestea şi cu Italia, în 1883 a fost periodic reînnoit. A
fost un gest de trădate a cauzei naţionale şi a luptei de emancipare a
românilor transilvăneni? Nicidecum. Suveranitatea şi integritatea
teritorială a României era pusă în pericol, în acea perioadă, de Rusia
iar pentru o viitoare întregire a statului naţional acesta trebuia, mai
întâi, să existe încât, la momentul oportun, să aibă forţa de a-şi asuma
responsabilitatea înfăptuirii idealului care anima pe românii de pe
ambele părţi ale Carpaţilor. De altfel, în ciuda reînnoirii periodice a
amintitului tratat, oamenii politici din capitala României - conform
unui raport diplomatic din 17 februarie 1906, trimis la Viena de către
marchizul de Pellavicini, ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la
Bucureşti - "sunt uniţi [în convingerea] că, mai devreme sau mai târziu,
va sosi timpul când România va trebui să ia în considerare adevăratele
sale aspiraţii naţionale care sunt îndreptate împotriva Monarhiei
[habsburgice]". "Fraţii Brătianu - scria acelaşi diplomat al Vienei
într-un alt raport - ca şi toţi oamenii politici români sunt
naţionalişti notorii care au ca obiectiv al năzuinţelor lor unirea
tuturor românilor [...]. Aceasta constituie un obiectiv de viitor".
Acest viitor a fost de altfel unul foarte apropiat, momentul
constituindu-l izbucnirea primului război mondial cu care prilej, în
celebrul Consiliu de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie 1914 (st.v.),
toţi participanţii, cu excepţia lui P. P. Carp, s-au opus opiniei
regelui Carol I ca România să se alăture, în război, Puterilor
Centrale. Ca monarh constituţional, regele Carol s-a supus voinţei
vârfurilor clasei politice româneşti. După doi ani, în Consiliul de
Coroană întrunit, de astă dată la Cotroceni - când s-a decis intrarea în
război a României pentru eliberarea ţinuturilor româneşti de peste
Carpaţi - noul rege Ferdinand, trecând peste sentimentele sale fireşti
faţă de ţara sa natală, Germania, s-a aflat în fruntea oamenilor
politici români care acţionau conform interesului naţional al
momentului.
În cei doi ani dintre amintitele Consilii de Coroană, deci în timpul
neutralităţii României, între liberali, aflaţi la putere, şi cea mai
mare parte a opoziţiei, grupată în jurul lui Nicolae Filipescu, Ion
Lahovary, Take Ionescu, cărora li s-au alăturat unii fruntaşi ai
românilor ardeleni stabiliţi în România, precum Vasile Lucaciu şi
Octavian Goga, nu au existat deosebiri fundamentale în privinţa slujirii
interesului naţional. Singura diferenţă a constat în aceea că, opoziţia
presa pentru imediata intrare în război, pe când Guvernul, în frunte cu
Ionel Brătianu, era hotărât de a trece la acţiune doar după semnarea
unor acorduri ferme, cu guvernele marilor puteri ale Antantei privind
viitoarele frontiere ale României. În ciuda unor mari şi foarte dese
întruniri populare, organizate de către nerăbdătorii din opoziţie şi a
unei violente campanii de presă a mai multor jurnale, printre care
"Adevărul" şi "Epoca", ajungându-se până la acuze de trădare a
interesului naţional, Ionel Brătianu şi miniştrii săi s-au abţinut de la
replici sau declaraţii răsunătoare. Interesul naţional le-a impus
tăcerea, timp de doi ani, până la încheierea negocierilor şi luarea
deciziilor corespunzătoare. Nu i-a interesat deteriorarea a ceea ce
astăzi se numeşte "imaginea publică" şi nu şi-au făcut calcule
electorale.
Imediat după Marea Unire şi chiar înainte de a fi fost semnate
tratatele de pace, în urma încheierii primului război mondial, România a
fost ameninţată atât din est cât şi din vest de forţe revanşarde care nu
recunoşteau noile şi fireştile hotare ale statului naţional român. Clasa
politică din România postbelică, cuprinzând de astă dată şi pe cea din
ţinuturile româneşti, care s-au unit cu "ţara" în 1918, s-a manifestat
solidar faţă de interesul naţional de combatere a revizionismului
teritorial, ce caracteriza politica externă atât a Ungariei, mai întâi
bolşevică apoi profascistă, cât şi a Rusiei Sovietice.
Indiferent de competiţia politică pe plan intern dintre partide şi
diversele guverne care s-au succedat la cârma ţării, liniile directoare
ale politicii externe româneşti, pusă în slujba interesului naţional, au
rămas aceleaşi, până la izbucnirea celui de al doilea război mondial:
tratate defensive de alianţă pe plan regional, o politică iniţiată de
Take Ionescu şi continuată cu strălucire mai ales de Nicolae Titulescu
(Mica Antantă, Pactul Înţelegerii Balcanice), sub umbrela protectoare a
unei alianţe cu Franţa şi a Societăţii Naţiunilor, în cadrul căreia
România a jucat un rol activ, remarcându-se, mai ales, prin activitatea
aceluiaşi Nicolae Titulescu.
Politica capitulardă a Franţei şi Marii Britanii faţă de ascensiunea
hitlerismului şi, ulterior, a expansionismului Germaniei naziste a
condus, după cum se ştie, la falimentul Ligii Naţiunilor şi al
amintitelor alianţe zonale, cu consecinţe grave în privinţa integrităţii
teritoriale a României şi a Cehoslovaciei şi, în final, şi la izbucnirea
celui de al doilea război mondial.
Nu a fost unicul abandon al României şi nu numai al acesteia de către
Occident. La sfârşitul celui de al doilea război mondial, o bună parte a
Europei centrale şi de sud-est a fost lăsată pradă lui Stalin şi
bolşevicilor de la Kremlin. În România întreaga elită politică, cu
excepţia unui pumn de oportunişti, a fost aruncată în temniţe şi lagăre
de muncă, printre care şi acei participanţi de frunte ai Marii Uniri din
1918, care se mai aflau în viaţă. Iuliu Maniu, episcopul Iuliu Hossu,
Silviu Dragomir, Pantelimon Halippa, Fluieraş, Jumanca, Ion Nistor,
constituie doar câteva exemple.
O nouă clasă politică de-a dreptul criminală şi antinaţională s-a
aflat în fruntea ţării timp de o jumătate de veac. Iniţial, aceasta a
acţionat la ordinele Moscovei având drept ţintă sovietizarea României,
în toate domeniile. Independenţa şi suveranitatea statului român au
ajuns simple ficţiuni. În momentul în care vârfurile nomenclaturii
comuniste din România s-au temut de a-şi pierde funcţiile şi
privilegiile datorită unui eventual ordin al Kremlinului de
"destalinizare" a aparatului de partid, după dezvăluirea crimelor lui
Stalin de către Hruşciov (1956), fruntaşii de atunci ai P.C.R. au recurs
cu abilitate la o aşa-zisă politică de emancipare faţă de Moscova. În
ultimă instanţă, sistemul nu s-a reformat. Formele staliniste de
dominare a societăţii româneşti s-au păstrat, fiind doar machiate cu
culorile stindardului ţării. În paralel, s-a trecut treptat de la un
discurs politic kominternist la unul naţionalist, protocronist şi
xenofob, ajungându-se până la urmă la formele groteşti din timpul
dictaturii lui Nicolae Ceauşescu.
În cursul celor nouă ani de la răsturnarea totalitarismului comunist,
în România s-a format treptat o nouă clasă politică, prin intermediul
partidelor reînfiinţate sau nou create în această perioadă. Limitându-ne
tot la interesul naţional din punct de vedere al priorităţilor în
domeniul politicii externe, oricine dintre noi îşi dă seama, că actuala
clasă politică nu se manifestă solidar precum cea din 1918. În primul
rând nu poate fi trecut cu vederea episodul semnării, în primăvara
anului 1991, a unui nou tratat cu Uniunea Sovietică care, dacă ar fi
ajuns să producă efecte, ar fi aruncat din nou România în sfera de
influenţă a Rusiei. Eroare politică? Nicidecum. În acea vreme un
asemenea tratat corespundea atât unei mentalităţi cât mai ales
intereselor economice şi politice ale unui segment al noii clase
politice. Acesta, care domnia în acea vreme Parlamentul, a fost
interesat de a menţine vechile structuri în economie şi administraţie
adăugând sistemului doar câteva farduri cu luciu democratic. Modelul
rusesc a fost urmat de amintitul segment al clasei politice româneşti şi
după destrămarea U.R.S.S. şi prăbuşirea comunismului în Rusia. Mă refer,
de astă dată, la jefuirea organizată a avuţiei naţionale în interes
personal sau de grup al aceloraşi care, într-un timp scurt, s-au
constituit într-o adevărată mafie ce a ajuns să submineze economia
naţională, ajungând să-şi extindă tentaculele şi în partidele autentic
democratice şi prooccidentale cu scopul compromiterii lor din interior.
Ca să devină cât mai credibilă în străinătate, această mafie a ordonat
acelei părţi a clasei politice care-i reprezintă interesele să manifeste
o atitudine mai permisivă în ceea ce priveşte adaptarea legislaţiei
româneşti şi chiar a instituţiilor publice (fără a le scăpa însă de sub
control) la standarde europene minime.
Trezindu-se cât de cât la realitate şi sătuli de clasa politică
conducătoare coruptă, făţarnică şi arogantă, dar şi de imposibilitatea
de a-şi recăpăta avutul, confiscat în trecut de comunişti, românii, în
1996, au votat "schimbarea". Ca atare, celălalt segment al clasei
politice, propulsat de partidele aflate până atunci în opoziţie, a ajuns
la putere.
În ciuda bunelor intenţii ale multora, a unor succese în domeniul
relaţiilor internaţionale, şi chiar a unor progrese, din păcate destul
de palide, în domeniul restructurării şi reformei economice, ceea ce
caracterizează de fapt acest al doilea segment al clasei politice este
imobilismul, datorită lipsei de curaj al luării deciziilor şi, mai ales,
al asumării răspunderii. Competenţa şi profilul moral sunt subordonate,
uneori chiar sacrificate, algoritmului şi clientelismului politic. Prea
mulţi, în loc să privească spre răspunderea pe care şi-au asumat-o, se
uită mai cu atenţie spre scaunul pe care îl ocupă sau spre viitoarea
urnă de vot, iar interesul de partid primează în faţa celui naţional.
Imobilismul la care m-am referit, combinat cu moştenirea dezastruoasă
în plan economic, provenită de la foştii guvernanţi, a condus şi conduce
la degradarea continuă a nivelului de trai al populaţiei. Valul de
proteste este în continuă creştere, iar discursul partidelor extremiste,
aşa-zis justiţiar, de fapt revanşard şi antidemocratic, şovin, xenofob
şi, mai ales, antioccidental, are în condiţiile de faţă un impact
crescând şi periculos, datorită crizei economice fără de sfârşit.
Întotdeauna oamenii politici au refuzat să ţină seamă de învăţămintele
istoriei. Eu mă simt totuşi dator să le reamintesc de Germania
Republicii de la Weimar.
Nu am deviat de la ceea ce mi-am propus la începutul acestei
comunicări. O implozie a firavei noastre democraţii ne va arunca iar în
afara Europei civilizate, iar izolarea României pe plan extern va crea
cadrul prielnic restabilirii influenţei unei puteri pe care nu o numesc
dar pe care o ghiceşte oricine.
Lăsaţi orgoliile de o parte domnilor care conduceţi azi destinele
ţării, uniţi-vă punându-vă în slujba interesului naţional, urmaţi
exemplul înaintaşilor din 1918 şi nu le ridicaţi doar statui.







Discurs rostit la Adunarea solemnă de la Ateneul Român,
iniţiată de Alianţa Civică cu prilejul
Aniversării a 80 de ani de la Marea Unire din 1918



Bucureşti, 29 noiembrie 1998