Michael Shafir

O teorie a democratiei

Aparuta la inceputul acestui an, cartea lui George Voicu* nu s-a bucurat pina de curind de atentia pe care ar fi meritat-o. Politologia romineasca, spre deosebire de surorile ei din alte tari est-europene, continua sa plateasca pretul izolarii careia a trebuit sa-i faca fata in anii ceausismului, cind s-a vazut rupta de literatura de specialitate occidentala, dar si de contributiile pe care politologi maghiari, polonezi sau cehi le aduceau disciplinei. Cine are curiozitatea sa deschida volume "colective" din literatura de specialitate, aparute in anii ‘70-‘80, dar si cele editate dupa caderea comunismului, va constata cu usurinta ca poti intilni adeseori analize ale caror autori erau (sint) profesori la universitati din Budapesta, Varsovia sau Praga, dar numai rareori (atunci cind nu este vorba de propagandisti ai fostului regim ale caror "contributii" sar in ochi tocmai din cauza deosebirii fata de alte articole incluse in aceste volume) din Sofia sau Bucuresti, si, daca nu ma insel, niciodata din Tirana. De la regretatul Ghita Ionescu la Stephen Fischer-Galati si Vladimir Tismaneanu, cei citiva (surprinzator de putini, totusi) politologi de origine romina aflati in Occident, am fost – iertat fie-mi cinismul – in mod pervers avantajati de aceasta stare de lucruri. La noi se apela, in cele din urma, de cite ori era vorba de publicarea unor volume tematice care sa includa Rominia, si ale caror exigente editoriale cereau cunostinte ale literaturii de specialitate in scopul unor comparatii intre est si vest sau intra-estice. De-a lungul anilor ni s-au alaturat (si ne-au "concurat" cu succese remarcabile) citeva specialiste si citiva si specialisti din Statele Unite, Anglia, Franta si alte meleaguri. Au existat, desigur, exceptii. Dar citi stiau ca indaratul presupusului latino-american "Felipe Garcia Casals" se ascundea (la figurat, dar mai ales la propriu) Pavel Cimpeanu?

Aparitia, dupa sfirsitul fostului regim, a unor remarcabile contributii care sa depaseasca obsesia specificitatii locale sau sa o incadreze intr-o analiza comparativa a fost, nu surprinzator, tardiva. Aceste contributii sint si astazi mai degraba exceptie, decit regula. Asumindu-mi riscul lezarii prin omisiune, as mentiona aici numele unor Sorin Antohi, Aurelian Craiutu, Alina Mungiu-Pippidi, Dan Pavel, Stelian Tanase. Cu exceptia lui Craiutu, nici unul dintre acestia nu sint, cum se poate usor constata, "numai" politologi, iar Craiutu se remarca (nu folosesc la intimplare cuvintul) mai ales in domeniul filosofiei politice, o importanta, dar, vai, poate cea mai putin actuala sub-disciplina politologica in realitatea romineasca contemporana. Aceasta deoarece nicaieri realitatea nu este mai rupta de teorie, nicaieri nu se observa o distanta mai mare intre (pentru a ramine in parametrii craiuteni) liberalisme si Liberali sau, pentru a depasi acesti parametri, intre social-democratie si Social-Democrati sau intre crestin-democratie si Crestin-Democrati (cu sau fara alte prefixe).

George Voicu este, cred, primul politolog par excellence in Rominia post-ceausista. Afirmatia este, o stiu prea bine, riscanta, caci e putin probabil sa adauge pe cineva pe lista din ce in ce mai restrinsa a prietenilor pe care ii am in Rominia. Autorul Pluripartidismului este, insa, pe de o parte, un excelent cunoscator al literaturii occidentale (si bineinteles, al celei rominesti) de specialitate, postura care ii permite o perspectiva comparativa pe care, pina acum, nu am intilnit-o la alti autori din Rominia, care au luat sub lupa fenomenul partidelor politice. Pe de alta parte, Voicu cunoaste exact acea "nevazuta granita" care delimiteaza politologia de alte discipline sociale si se incadreaza in limitele ei, nu insa fara trimiteri la acele date relevante, care provin din celelalte ramuri ale stiintelor sociale. Digresiunile, acolo unde sint necesare, sint scurte sau se fac in note, dintre care citeva sint un fascinant "scurt tratat" al unor problematici colaterale subiectului discutat (vezi, spre exemplu, nota 24, pp. 282-3, despre notiunile de "dreapta" si "stinga" in contextul Rominiei postcomuniste). Pe scurt, acel editor occidental care, in viitor, va dori sa mai adauge ceva semnificativ la deja stufoasa bibliografie partidologica si nu va apela la Voicu pentru Rominia, va adauga riscului comercial pe cel al irelevantei, iar acel autor care va ignora contributia lui Voicu cind va "ataca" subiectul si-l va asuma pe cel al ignorantei.

Pluripartidismul, in ciuda numelui sau, nu este un volum despre partidele politice. Cititorul care va fi trecut cu vederea subtitlul cartii nu va fi inteles nimic din ea. Importanta partidelor politice, in viziunea lui Voicu, nu consta in latura lor organizatorica sau in functiile pe care acestea le indeplinesc in cadrul fenomenului politic modern si (de ce nu?) post-modern, ci, in primul rind, in legatura intrinseca existenta intre partidele politice si democratie. "Ideea centrala a studiului -- scrie autorul in introducere -- este aceea ca, din perspectiva valorilor democratiei, nu partidele ca entitati conteaza, ci cimpul politic pe care ele il formeaza, dincolo de intentiile lor subiective, deasupra acestora, citeodata chiar in contradictie cu ele. Accentul cade, deci pe pluralitate, pe energia politica noua pe care partidele, intrind intr-un fel de reactie chimica, o genereaza. In consecinta, existenta singulara a unui partid, oricit de democratic ar fi acesta la un moment dat, chiar si in situatia in care toate celelalte ar fi nedemocratice, nu are acoperire teleologica si axiologica (si poate nici ontologica); caracterul democratic al unui partid este o valenta reactiva, care se manifesta in relatie, nu un dat substantial, asa ca, in absenta altor partide, atributul in cauza va disparea ca si cum n-ar fi fost..." (sublinierea autorului, p.3). Cu alte cuvinte, Pluripartidismul este, in primul rind, o carte despre democratie, scrisa, asa cum autorul ei nu ascunde nici un moment, de catre un democrat. Ea se bazeaza pe "un set de valori exprimate limpede de-a lungul ei" (pp. 1-2) si a caror asumare explicita este, in acelasi timp, o infirmare. O infirmare a neutralitatii politice, nu in sensul partizanatului partinic la singular, ci in cel al partizanatului partinic la plural, si nu din cel al unui partizanat provenit din ignorarea imperfectiunilor democratice ale oricarui partid politic, ci in ciuda acestor imperfectiuni.

Desigur, pentru a produce analiza "sistemica" a perspectivei democratice, Voicu nu are cum (dar nici de ce) sa evite trecerea in revista a componentelor sistemice, incepind cu geneza acestora (capitolul I) si continuind cu trecerea in revista a taxonomiilor lor (capitolul II). Ambele capitole sint remarcabile atit prin eruditia lor cit si prin capacitatea de sintetizare a autorului. Imi permit, totusi, sa remarc absenta din literatura de specialitate folosita de Voicu a importantului volum Parties and Party Systems: A Framework for Analysis de Giovanni Sartori (Cambridge University Press, 1976). Volumul lui Sartori este citat de autor o singura data (p. 131), dar contributia politologului italian-american este prea importanta pentru a fi trecuta cu vederea, mai ales atunci cind o buna parte a primelor doua capitole se bazeaza pe discutarea lucrarilor de pionierat ale francezului Maurice Duverger. Critica pe care Sartori o face conceptelor, viziunii dualiste si taxonomiei lui Duverger este prea importanta pentru a nu fi, nu neaparat acceptata, ci mai ales analizata. Voicu nu se dovedeste un partizan al dualismului duvergerian, altfel nu si-ar asuma, in cele din urma, clasificarea sistemelor de partide produsa de Jean Blondel, clasificare care implicit respinge aceasta dihotomie. Dar mi se pare ca si imbunatatirile pe care Sartori incearca sa le aduca taxonomiei lui Blondel sint prea importante pentru a fi trecute cu vederea, chiar daca, din nou, nu neaparat acceptate. Ma grabesc sa adaug ca aceste rinduri nu trebuiesc citite altfel decit ca un indemn la o completare in acel viitor nu prea indepartat, sper, in care volumul lui Voicu va cunoaste o binemeritata a doua editie.

In aceasta viitoare reeditare as dori sa vad o reconsiderare a conceptului de "partid-agata-tot" (catch-all-party), pe care il datoram lui Otto Kirchheimer, si, mai ales, a aplicarii acestuia la realitatile rominesti. George Voicu il aplica Frontului Salvarii Nationale (p. 220), eroare pe care am facut-o si eu in analize publicate in trecut (vezi "Romania’s Election Campaign: The Main Issues", RFE/RL Research Report,, Vol. 1, No. 36, 1992, pp. 29-31). Un tinar autor american gasea conceptul kirchheimerian aplicabil Conventiei Democratice (vezi Steven D. Roper, "The Romanian Party System and the Catch-All Party Phenomenon", East European Quarterly, Vol. 28, No. 4, ianuarie 1995, pp. 519-532). Recitind importantul articol al lui Kirchheimer, mi-am dat insa seama ca am cazut in eroarea pe care Sartori o numea cindva "conceptual overstretch" (supra-intindere conceptuala). Intr-adevar, astazi sint convins ca atit Voicu cit si Roper au gresit, ca si autorul acestei recenzii. Departe de a avea de-a face cu sisteme politice "inghetate", de tipul celor descrise de Stein Rokkan (conditie in cadrul careia apar partidele de tip "agata-tot" potrivit lui Kirchheimer), in societatile postcomuniste nu avem de a face cu "societati dezvoltate" in care se produce un raspuns sistemic al partidelor la existenta unor "nivele generale de prosperitate si securitate [personala] universalizate de catre stat si inscrise in [sistemul de] negociere colectiva" in care "indivizii nu mai simt nevoia unei protectii oferite de catre stat". "Deideologizarea" partidelor, descrisa de Kirchheimer (vezi "The Catch-All Party" in Peter Mair (ed.), The West European Political Party System: Oxford, Oxford University Press, 1990, pp. 51-60), presupune o societate "afluenta", in care clivajele politice isi pierd vechea importanta, ceea ce obliga elitele politice sa caute alternative la vechile strategii de recrutare a sprijinului electoral. E discutabil daca o tactica "agata-tot" este sau nu aplicabila acelor sisteme postcomuniste relativ dezvoltate cum ar fi cel maghiar (vezi folosirea conceptului de catre Laszlo Keri si Adam Levendel in "The First Three Years of a Multi-party System in Hungary", in Gordon Wightman (ed.) Party Formation in East Central Europe: Post Communist Politics in Czechoslovakia, Hungary, Poland and Bulgaria, Aldershot: Edward Elgar, 1995, p. 142), dar, in orice caz, in sisteme cum este cel polonez catch-all-ismul nu a produs rezultatele scontate (vezi W. Wesolowski, "The Formation of Political Parties in Post-Communist Poland", in G. Pridham, P. G Lewis, (eds.), Stabilising Fragile Democracies: Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe, London, Routledge, 1996, p. 234). Cu atit mai putin putem explica succesul FSN-ului in trecut sau cel al CDR-ului in 1996 aplicind perspectiva catch-all-ismului.

In schimb, exceptional de bun mi se pare "transferul" pe care Voicu il face (pp. 86-87) distinctiei duvergeriene intre "partide de creatie interioara" si cele de "creatie exterioara". In viziunea autorului, "originea, interioara sau cea exterioara, a partidelor, se refera la societatea politica si, respectiv, la societatea civila" si, "folosind termenii zilelor noastre", putem afirma ca "partidele de creatie interioara tisnesc din structurile societatii politice, in vreme ce partidele de creatie exterioara se nasc din structurile societatii civile."

Cel de-al treilea capitol al cartii, intitulat "De la partide la sisteme de partide" este, desigur, cheia intregului volum, si poate de aici dificultatea de a-l rezuma. Voicu se dovedeste a stapini la perfectie teoria "structural-functionala" si, in acelasi timp, de a fi un bun cunoscator al limitelor si criticilor aduse acestei teorii, ceea ce este rar si intre specialistii occidentali. Optiunea lui pentru taxonomia lui Jean Blondel provine din ceea ce am putea numi o "perspectiva democratica optimista." Partidele insele fiind "subsisteme" (p.106), "homeostazia" este o conditie necesara, dar nicidecum una suficienta, pentru sistemul democratic. Asa cum afirma autorul, "partidele, din punctul de vedere al finalitatii, ramin, de regula, chiar daca nu intotdeauna, la nivelul propriei auto-reglari. Finalitatea lor fiind, ca orice finalitate a unui sistem, in sine, in propriul echilibru, in propria homeostazie, ea nu este indeajuns – pentru a nu spune deloc – de relevanta din punct de vedere democratic. In schimb, finalitatea sistemului de partide este – intrucit regula se pastreaza – tot in sine, relevanta lui democratica este infinit de mare, caci de soarta acestuia – adica de capacitatea sa homeostazica – atirna chiar democratia" (subl. autorului). Dar este, intr-adevar, "spectrul entropiei", aplicat atit partidelor, cit si sistemului de partide (pp. 107-108), suficient pentru a asigura supravietuirea lor? Raspunsul sartorian (folosit de Voicu in singura instanta in care citeaza lucrarea de referinta pe care o mentionam mai sus) si care modifica cele patru grupuri structurale de sisteme partinice propuse de Blondel (bipartinic, "doua partide si jumatate", multipartinic cu partid dominant si mutipartinic pur) este, intr-adevar, mai adecvat decit cel folosit de politologul francez. Este vorba de distinctia (p.131) intre sisteme "moderate" si "polarizate", primele fiind caracterizate "printr-o redusa distanta ideologica intre partidele care-l alcatuiesc", incurajind in acest fel "diponibilitatea formatiunilor politice de a forma coalitii" si oferind un "sens centripet competitiei politice". In schimb, in sisteme polarizate avem de a face cu "o considerabila distanta ideologica intre partide, ce poate atinge, pentru unele partide, chiar un sens anti-sistem" si, deci, cu "sisteme centrifuge entropice". Voicu are perfecta dreptate cind afirma ca "teoria lui Blondel nu permite vreo explicatie a unei asemenea evolutii [entropice]". Tocmai de aceea, in capitolul V, unde autorul discuta sistemele de partide in Europa de est in perioada postcomunista, inclusiv evolutia sistemului rominesc, mi se pare ca aplicarea taxonomiei sartoriene ar fi fost benefica. Dar, in cele din urma, diferenta de perspectiva se reduce la cea dintre viziunea unui optimist si cea a unui pesimist. Dupa cum e bine cunoscut, "optimistul este de parere ca traim in cea mai buna lume posibila si pesimistul este de acord"!

Inainte de a discuta acest important si, fara indoiala, deosebit de original capitol cinci, trebuie mentionat ca, in capitolul IV, intitulat "Modurile de scrutin si sistemele de partide", Voicu face o enciclopedica trecere in revista a acestui esential aspect si, din nou, din literatura occidentala citata lipseste numai... Sartori. Exceptionalul volum Comparative Constitutional Engineering: An Inquiry into Structures, Incentives and Outcomes (London: Macmillan, 1994) nu va putea nici el lipsi din acea inevitabila editie a doua. Dar si fara el, ma incumet sa afirm ca orice student in anul intii la "stiinte politice", care nu va fi citit capitolul absorbind fiecare cuvint, este indemnat (cu paternalismul pe care mi-l asum din perspectiva citorva ani buni petrecuti predind cursuri introductive de politologie) sa-si caute o alta facultate pentru proximul an de studii.

Revenind, deci, la cel de-al cincilea capitol al cartii, care ocupa aproape o suta de pagini in volum, trebuie spus ca incercarea de a-l rezuma este destul de dificila, riscind sa-i nedreptateasca valoarea. Ma voi concentra, in consecinta, asupra celei mai originale si importante contributii din acest capitol, cea in care Voicu conceptualizeaza evolutia sistemului partinic rominesc de la scrutinul din mai 1990 la cel din toamna anului 1996. Fenomenul "inflatiei partinice" este judicios analizat de Voicu, ca si cauzele acestui fenomen (care nu este insa nicidecum caracteristic numai Rominiei). Autorul surprinde bine atit lipsa identitatii doctrinale a partidelor politice inainte de scrutinul din 1990 cit si "auto-pozitionarea" acestora pe un esichier doctrinal lipsit de radacini in realitatea imediat postcomunista, asa incit programele pe care aceste partide abia-nascute le prezentau electoratului, in loc sa fi fost "intruchiparea unor doctrine, stateau mai degraba sub spectrul confuziilor". Confuziile ideologice (la care ar trebui adaugata insa si inevitabila incapacitate organizationala a tuturor partidelor, cu exceptia FSN-ului, "partid succesor", pentru a folosi o buna sintagma intrata in literatura politologica) au produs ceea ce Voicu numeste, intr-o varianta a taxonomiei blondeliene, sistemul "un partid si jumatate" (p. 215). Aceasta deoarece "in comparatie cu ponderea parlamentara covirsitoare a FSN, reprezentarea celorlalte partide era mult prea inconsistenta pentru a se constitui intr-o opozitie temeinica". Nu fragmentarea exagerata a proaspatului ales parlament era cauza "defectului sistemului de partide", scrie Voicu, ci "faptul ca ele n-ar fi reusit nici macar impreuna... sa contrabalanseze vointa politica a partidului care detinea doua treimi din totalul mandatelor parlamentare". Foarte pertinenta mi se pare observatia (pentru intelegerea careia parcurgerea precedentului capitol este inevitabila) ca acei autori "care acuza sistemul electoral pentru o asemenea distributie a reprezentarii se inseala". Intr-adevar, calculele lui Voicu arata ca, daca un prag electoral ar fi fost introdus inca de la aceste prime alegeri bazate pe sistemul proportional pe circumscriptii, rezultatul scrutinului "ar fi condus la un dezechilibru sistemic si mai accentuat", intrucit "FSN ar fi detinut peste 82% din mandate in fosta Adunare a Deputatilor, iar dintre celelalte trei formatiuni politice care ar fi trecut un prag electoral de 3%, pe locul doi s-ar fi aflat UDMR", ceea ce, indiscutabil, ar fi fost inacceptabil pentru societatea romineasca, "si asa incercata in epoca de un imens sentiment de frustrare" (p. 218).

Am rezerve insa fata de viziunea optimista a lui Voicu, potrivit careia fenomenul de "migratie parlamentara" produs in cadrul primului parlament, prin scindarea unor deputati din formatiunile pe care le reprezentau cind au fost alesi, a avut un "efect benefic", in sensul redistribuirii ponderii "vectorilor politici mai aproape de exigenta echilibrului sistemic atit de necesar democratiei parlamentare". Desi autorul subliniaza ca "dezertarea" unor deputati si aderarea lor la Partidul Rominia Mare si la Partidul Socialist al Muncii "poate fi sanctionata ca un fapt reprobabil din punctul de vedere al eticii politice", el este de parere ca efectul sistemic a fost mai important. Mi se pare ca Voicu neglijeaza aici faptul ca "migratia politica", in afara aspectului ei moral, nu a facut decit sa induca in eroare electoratul, cele trei partide apartinind toate familiei "partidelor-succesoare". Numai odata cu scindarea defunctului FSN, in ajunul alegerilor din 1992, putem vorbi de o adevarata regrupare a spectrului politic, ceea ce va produce, asa cum arata Voicu, intr-o alta originala aplicare a taxonomiei blondeliene la sistemul rominesc, un "sistem multipartid cu defect" mai degraba decit unul "multipartid pur".

Intr-adevar, pentru a avea de a face cu un sistem multipartinic "pur", in sensul folosit de Blondel, ar fi trebuit, arata Voicu, ca in parlament sa fie prezente cel putin doua partide care sa detina, fiecare, un minim de 20% din ponderea reprezentarii. Ceea ce nu este cazul, deoarece numai FDSN (ulterior transformat in PDSR) raspunde acestei cerinte. Alianta stabilita de acest partid cu PUNR si mai apoi cu PRM si PSM, insa, se datoreaza, dupa parerea mea, nu numai cauzelor analizate de Voicu, ci si apartenentei partenerilor electorali la aceeasi familie de partide, PUNR-ul fiind si el, in fapt, tot un "partid succesor". Vazute lucrurile din aceasta perspectiva, diferenta intre sistemul "un partid si jumatate" rezultat in urma scrutinului din 1990 si cel "multipartid cu defect" este, mai degraba, una de optica decit una de substanta.

Fenomenul politologic cunoaste insa si o dinamica identitara intrinseca. Odata format, un partid va face tot posibilul sa-si stabileasca si sa-si mentina o identitate separata pentru a asigura supravietuirea propriilor elite. "Distantele ideologice" (pentru a ramine la terminologia folosita de Voicu) sint uneori fortate pentru satisfacerea orgoliului sau a intereselor acestor elite. Asa se explica, in buna parte, dupa parerea mea, si transformarile compozitionale pe care le sufera formatiunile politice in cursul si, mai ales, in ajunul alegerilor din 1996, alegeri care aduc pentru prima oara in scena o regrupare "conglomeraturala". De acord cu Voicu, acest scrutin aduce cu sine un sistem "pur" care, daca acceptam conceptualizarea propusa de autor in analiza rezultatelor scrutinului precedent, diminueaza sensibil "defectul constitutiv" din 1992, in sensul ca acum avem in legislativ "nu numai doua forte politice care au sprijinul a cel putin 20% din alegatori", ci "chiar doua partide politice in aceasta situatie", deoarece atit PDSR cit si PNTCD detin fiecare procentajul stipulat de Blondel drept conditie pentru existenta unui sistem "multipartinic pur".

Trebuie insa lasata fara raspuns intrebarea daca PNTCD ar fi obtinut acelasi procentaj fara a domina "conglomeratul" CDR. Evolutiile in cadrul Conventiei Democratice din perioada post-1996 nu ofera un raspuns clar la aceasta intrebare, dar limpede este ca aceasta dominatie conglomeraturala este una din sursele tensiunii unei "coalitii a coalitiilor", care a dus deja la destramarea unui cabinet. Stabilitatea sistemului "multipartinic pur" devine, in aceste conditii, mai precara, ea apropiindu-se de cea caracteristica sistemelor clasificate de Sartori in categoria celor cu "fragmentatie ridicata", in care, in Parlament, sint reprezentate cel putin cinci formatiuni politice si in care competitia dintre ele poate avea un efect "centrifug" (Sartori, Political Parties, op. cit., pp. 288-89). Din nou, diferenta de perspectiva se datoreaza, mai degraba, "ochelarilor fumurii" pe care recenzentul, cum bine se stie, ii poarta cu sau fara justificare. Numai viitorul poate valida sau invalida aceste diferente, care, in sinea lor, sint mult mai mici decit cititorul nefamiliarizat cu literatura politologica ar putea deduce. Unde recenzentul se distanteaza fara echivoc de autorul excelentului volum este acolo unde afirma ca Rominia ar fi trecut in 1996 "testul dublei rasturnari" a lui Samuel Huntington (p. 230). In 1996, am avut testul "primei rasturnari". Intre sistemele post-comuniste, cel al "dublei rasturnari" a fost pina in prezent trecut de Ungaria si de Polonia, unde electoratele au readus la putere partide pe care le respinsesera intr-un scrutin anterior, fara ca democratia sa aiba de suferit. Pina si in Cehia acest test nu a fost inca trecut, schimbarea din 1998 fiind – ca si in Rominia, dar invers ideologic – prima de acest gen.

Spatiul nu imi mai permite sa recenzez, asa cum ar merita, ultimul capitol al volumului, intitulat "In cautarea democratiei: de la partide la sisteme de partide". El nu face, de altfel, decit sa rezume credo-ul democratic al autorului, asa cum el s-a revelat in cele precedente. Capitolul contine insa atit un avertisment cit si o reafirmare. Citindu-l pe Georges Lavau, Voicu subliniaza ca "democratia este o intreprindere cu risc, si uneori cu risc inalt". Ea este nevoita sa se expuna atacurilor celor care o resping, dar care "nu se sfiiesc sa-i utilizeze resursele intr-un scop demolator". Rominia anilor ‘30, si nu numai ea, ci si vecinii ei, scrie autorul, "demonstreaza limpede ca daca o democratie nu-si asuma pina la capat regula jocului democratic, atunci ea va sucomba prima". Voicu (pp. 316-18) subscrie cuvintelor lui Lavau, potrivit carora "nu exista aproape niciodata situatii care sa justifice excluderea democratiei. Totusi, aceasta comporta riscuri pe care trebuie sa stim sa le calculam si sa le acceptam cu discernamint." Cuvintele cheie in acest citat sint "totusi" si "discernamint". Pentru ca, asa cum s-a subliniat in diferite rinduri si in diferite forme, de catre diferiti autori, "toleranta fata de intoleranta" echivaleaza cu o sinucidere. Este exact punctul in care autorul volumului si recenzentul acestuia isi pot schimba fara nici o problema ochelarii, fara ca viziunea de ansamblu sa sufere vreo schimbare.