Rominia Mare-intre competitii ideologice si consens nationalist

Recenzie la cartea Irinei Livezeanu,

Cultura si Nationalism in Rominia Mare, 1918-1930

de Constantin Iordachi

De curind, publicul rominesc are sansa de a citi, din pacate cu o anumita intirziere, remarcabila carte a Irinei Livezeanu, Cultura si nationalism in Rominia Mare, 1918-1930. Aparuta in limba engleza inca din anul 1995, sub titlul Cultural Politics in Greater Romania. Regionalism, national building, and ethnic struggle, 1918-1930, cartea a primit reactii deosebit de favorabile, inclusiv un prestigios premiu international (Held), si s-a impus, foarte curind, atit ca o lectura obligatorie oricarei discutii profesioniste asupra istoriei rominesti interbelice, cit si ca un studiu de caz, in masura sa evidentieze caracteristici inca insuficient explorate ale procesului, mai general, de constituire a statului si natiunii in Europa Centrala si de Est.

Cartea Irinei Livezeanu se compune din doua parti distincte. Prima parte analizeaza procesul de unificare culturala a celor patru provincii istorice ce au constituit Rominia Mare. Argumentul teoretic principal este construit pornind de la teoria asupra nationalismului, dezvoltata de Ernest Gellner in cartea sa, Nations and Nationalism. Gellner considera aparitia nationalismului ca o consecinta directa a unei noi forme de organizare sociala - societatea industriala, caracterizata de crestere economica sustinuta, diviziune sociala a muncii, si, semnificativ, o cultura nationala omogena, produsa si reprodusa prin intermediul unui vast aparat educational organizat si intretinut de stat. Din aceasta perspectiva, analiza procesului de organizare a unui sistem national de educatie in Rominia Mare si a rolului sau central in constituirea natiunii romine insesi, este o foarte inspirata ilustrare a tezei centrale a lui Gellner, potrivit careia "la baza ordinii sociale moderne sta profesorul. Doctorandul de stat este unealta principala si simbolul puterii de stat."

Cu toate acestea, s-ar putea spune, la prima vedere, ca acest studiu de caz prezinta, in fapt, un contra-exemplu la teoria lui Gellner, de vreme ce in Sud-Estul Europei nationalismul s-a dezvoltat in cadrul unor societati covirsitor rurale, lipsite de preconditiile aparitiei nationalismului analizate mai sus, respectiv o veritabila infrastructura industriala si comunicationala moderna. Irina Livezeanu a rezolvat aceasta aparenta contradictie printr-o subtila argumentatie, asociind teoriei lui Gellner o idee lansata de istoricul american Liah Greenfeld: odata aparut in Anglia ca rezultat al unei revolutii politice si industriale, nationalismul a devenit foarte curind o ideologie capabila sa ‘calatoreasca’ independent de procesele economico-sociale care au generat-o (de aici, considera Greenfeld, ‘migratia’ ulterioara a nationalismului pe traseul USA, Franta, Germania si apoi Rusia). Astfel, in acelasi mod in care Al. Gerschenkron pleda pentru flexibilitate in aprecierea preconditiilor industrializarii, Irina Livezeanu pledeaza pentru o intelegere flexibila a preconditiilor aparitiei si dezvoltarii nationalismului, evidentiind, in acelasi sens, rolul deosebit jucat de stat in suplinirea acestora: "Asa cum in societatile ‘inapoiate’ din punct de vedere industrial, statul poate inlocui acumularea organica a capitalului cu politici bugetare, pentru a crea fondurile necesare industrializarii, tot astfel el poate, pesemne, substitui structurile societatii industriale stipulate de Gellner drept preconditii ale dezvoltarii nationalismului, cu politici culturale."(p. 15)

Din aceasta perspectiva teoretica, Irina Livezeanu a dezvoltat o analiza detaliata si comprehensiva a procesului de centralizare si unificarea culturala a Rominiei Mari dirijat de la Bucuresti, si denumit sub termenul generic de rominizare. Sustinuta de o metodologie riguroasa, de o documentare solida si, de multe ori, inedita, cartea inoveaza discursul istoriografic rominesc pe mai multe planuri. Mai intii, Irina Livezeanu considera identitatea nationala romineasca nu ca pe o realitate perena, ci, dimpotriva, ca pe o calitate determinata social si constituita istoric. In acest sens, legaturile etnice, culturale si religioase dintre rominii din cele patru provincii istorice nu au fost o conditie suficienta pentru constituirea unei societati rominesti omogene din punct de vedere cultural; in schimb, diferente regionale considerabile au necesitat, in fapt, o activitate sustinuta si indelungata de omogenizare culturala, un proces dur, dirijat de la centru, veritabil Kulturkampf, in urma caruia valorile democratice si pluraliste au fost de multe ori sacrificate pe altarul unui nationalism justificat istoric. Mai mult, in contrast cu prezentarile triumfaliste ce considerau constituirea Rominiei Mari ca pe un proces istoric obiectiv si, in ultima instanta, inevitabil, Irina Livezeanu prezinta unirea din 1918 ca un veritabil ‘cal troian’, care aducea cu el nu doar un moment de glorie efemera, ci si o multitudine de imperioase probleme de natura sociala si nationala. In sfirsit, Irina Livezeanu a analizat, de asemenea, regionalismul politic si cultural, evidentiind masura in care gindirea social-politica romineasca antebelica, din teritoriile supuse monarhiei Habsburgice, nu a fost nici pe departe reprezentata monolitic doar de curentul unionist, ci a incorporat, in fapt, o pluralitate de orientari politice divergente si chiar contradictorii, precum loialisti, federalisti si autonomisti.

Semnificativ, influenta acestei veritabile paradigme istoriografice inovatoare nu a intirziat sa apara; recent, studii din ce in ce mai numeroase abordeaza problematica deosebit de complexa a procesului de centralizare si unificare culturala din Rominia Mare, la diferite nivele locale si regionale. Ele evidentiaza faptul ca aveam, in esenta, de a face cu un proces in dublu sens: centralizarea promovata, in principal, de elitele politice ale Vechiului Regat a fost de multe ori insotita de o puternica rezistenta regionala, folosita pentru a apara interese politice concurente ori pentru a legitima valori culturale pluraliste. Acest efort analitic este si inceputul recuperarii unor discursuri semnificative asupra ideologiei nationale rominesti (mentionate in paragraful de mai sus), ce au fost multa vreme si pe nedrept marginalizate (vezi exemplul bucovineanului Constantin Tomasciuc, mentionat de Livezeanu, sau al transilvaneanului Aurel Popovici etc.).

Partea a doua a cartii, concentrata asupra genezei fascismului in Rominia, este deopotriva interesanta si provocatoare. Argumentul principal stabileste o continuitate intre miscarile studentesti nationaliste de la inceputul anilor 20 si miscarea fascista dezvoltata ulterior; el identifica, de asemenea, o alianta ‘naturala’ intre puterea politica birocratica si centralizatoare si miscarile studentesti radical-nationaliste, in cadrul procesului de omogenizare culturala. Aceasta alianta este argumentata de Irina Livezeanu pe doua planuri diferite: mai intii la nivelul comunitatii academice si a opiniei publice, care au privit cu simpatie si intelegere nationalismul radical si disimilationist al ‘tinerei generatii.’ Se sugereaza apoi si o explicatie sociologica mai profunda a acestei aliante: pe de o parte, in absenta unei clase de mijloc urbane rominesti, puterea politica era total dependenta de colaborarea tinerilor intelectuali nationalisti, caci ei reprezentau, in fapt, nou-creata elita nationala, pan-romineasca si anti-regionala, menita sa asigure veriga de legatura intre covirsitoarea masa rurala si aparatul de stat. Pe de alta parte, tinerii nationalisti, produse specifice ale sistemului de invatamint organizat si intretinut de stat, erau dependenti de obtinerea de slujbe in aparatul birocratic al statului, si considerau diplomele lor universitare drept ‘certificate’ de succes social.

Argumentul este semnificativ, caci el plaseaza discutia despre geneza fascismului in Rominia in contextul procesului de consolidare a statului romin si a natiunii romine din perioada interbelica. Pe linia productiilor istoriografice de data recenta asupra fascismului in Rominia, Garda de Fier nu mai este privita drept un produs de import, ori un simplu instrument al marelui capital industrial-financiar, ci un fenomen autohton si, in ultima instanta, independent de fascismul italian sau de national-socialismul german. In acelasi timp, insa, Irina Livezeanu sugereaza ca nationalismul integral era in societatea romineasca interbelica un consens, un limbaj comun, capabil sa penetreze diferentele ideologice si sa ralieze majoritatea opiniei publice in jurul unei agende politice in esenta nationalista. Aceasta teza este in masura sa provoace dezbateri istoriografice utile si de substanta, caci ea invita la o discutie mai ampla asupra ideologiei nationale rominesti.

Irina Livezeanu utilizeaza o definitie extinsa a conceptului de ideologie, pentru a desemna deopotriva "tipuri de comportament, institutii si relatii sociale". Din aceasta perspectiva, existenta unui larg consens nationalist in societatea romineasca era expresia unui inalt grad de omogenitate sociala, caracterizat de o taranime relativ omogena; o clasa politica statista, birocratica si, ca atare, putin diferentiata ideologic si, semnificativ, un contingent etnic ‘strain’ (germani, evrei, maghiari), ce se plasa intre primele doua elemente si reprezenta burghezia urbana si financiara. Infaptuirea reformei agrare, sustine Irina Livezeanu, "a facut posibila inlocuirea problemei sociale [...] de catre problema nationala, ca principala problema a societatii rominesti"; cu alte cuvinte, acutele conflicte sociale interne au fost prin aceasta inlocuite de conflicte sociale ‘externe’, intre comunitatea romineasca si grupurile nationale, ce s-au suprapus peste conflictele istorice. Rezultatul a fost o ‘naturala’ alianta nationalista, in virtutea careia elitele politice rominesti au promovat urbanizarea taranimii, uneori chiar in contrast cu orice considerente economice, pentru a inlocui elitele urbane de extractie ‘straina’ (p.241). In acest context, Irina Livezeanu identifica o adevarata axa centrala a nationalismului rominesc: taranime – populatie evreiasca, in care prima personifica toate virtutile natiunii romine, in timp ce evreii reprezentau elementul strain, cosmopolit si capitalist. Se subliniaza astfel cum, printr-un adevarat mecanism de constituire a identitatii prin contrast, anti-semitismul in Rominia a capatat un rol central in ideologia nationala romineasca.

Acest model interpretational este contrar unei directii sociologice majore de interpretare a istoriei sociale rominesti (initiata de Stefan Zeletin in Burghezia Romina), ce considera dezvoltarea capitalismului in Rominia drept rezultatul aparitiei unei burghezii comerciale si industriale autohtone, care a promovat (prin Partidul National Liberal) un proiect de industrializare a Rominiei. Consecintele acestui argument sint extrem de importante, caci ele contrazic ideea autonomiei ideologiei nationale rominesti fata de problematica sociala, divizind-o, in schimb, in discursuri ideologice concurente. O comparatie intre statul liberal imaginat de Stefan Zeletin si statul teocratic si "de esenta taraneasca" imaginat de Nae Ionescu e in masura sa evidentieze nu doar o simpla diferenta de tactica si strategie in cadrul unui discurs nationalist unic, ci un adevarat clivaj ideologic. Aceasta deoarece problematica taraneasca si-a pastrat, pe linga conotatiile nationale inevitabile, puternice implicatii sociale. Spre exemplu, idealizarea taranului romin s-a gasit, incepind cu Junimea, si in forme ideologice deosebit de variate, succesiv in ideologia politica romantica, poporanism, samanatorism, taranismul post-belic si in diferite formulari ale extremei drepte la N. Crainic, N. Ionescu, si C.Z. Codreanu etc. Prin contrast, reforma invatamintului satesc, promovata de Spiru Haret (pe larg analizata de Irina Livezeanu), a fost, cu toate elementele sale poporaniste, parte a unei ample strategii liberale de transformare a statului rominesc, ce cuprindea, de asemenea, incurajarea obstilor satesti si constituirea bancilor populare. Campania liberala, departe de a idealiza imaginea taranului romin, urmarea, dimpotriva, largirea bazelor industrializarii in Rominia, prin proletarizarea taranimii sarace si capitalizarea unei prospere taranimi mijlocii, ce urmau sa asigure, pe termen lung, forta de munca si, respectiv, o piata de desfacere interna viabila pentru industria liberala. Campania liberala a esuat; ulterior, principiile reformei agrare interbelice au fost (dupa cum a demonstrat Philip Eidelberg in cartea sa dedicata rascoalei taranesti din 1907), puternic influentate de miscarea progresiv-conservatoare condusa de Vasile Kogalniceanu. Cu toate acestea, proiectul industrializarii liberale a fost relansat in conditii noi in perioada interbelica. Diviziunile ideologice s-au prelungit, de asemenea, si in politica educationala: eforturile reformatoare ale lui Spiru Haret au fost continuate de Constantin Angelescu, creatorul sistemului national de invatamint analizat pe larg de Irina Livezeanu; semnificativ, ‘opera’ sa a fost abolita in timpul guvernarilor national taraniste si averescane (tocmai fortele politice satisfacute de reforma agrara) si radical alterata in timpul efemerei guvernarii legionare.

Singurele dizidente ale ideologiei nationaliste integrale admise de Irina Livezeanu sint socialismul si comunismul, nesemnificative insa prin influenta tocmai datorita pozitiei lor in problema nationala. In schimb, nationalismul protectionist, birocratic, centralist si omogenizator al national liberalilor si cel radical al miscarii legionare nu sint privite drept discursuri nationaliste distincte si, in ultima instanta, contradictorii, ci doar ca variatii moderat/conservatoare si respectiv revolutionare in cadrul unuia si aceluiasi tip dominant al nationalismului integral. Tocmai de aceea, analizind fascismul, Irina Lizeveanu isi concentreaza argumentatia "asupra fascinatiei pe care a exercitat-o asupra tinerei generatii din Rominia si asupra legitimitatii pe care vechile generatii au acordat-o acestei ideologii"(p. 293). Dupa cum observam, conceptul de ‘tinara generatie’ este folosit nu doar in ghilimele, pentru a desemna un grup ideologic de orientare fascista, ci si, printr-o extensie operata in virtutea dominatiei sale numerice si ideologice, intregul segment social al studentimii romine, la scara nationala. Din aceasta perspectiva, conflictul dintre nationalismul moderat si cel radical nu apare drept o disputa ideologica, ci devine, mai degraba, o disputa de tactica si strategie intre ‘tineri’ si ‘batrini,’ concluzie intarita si prin invocarea argumentatiilor teologului Nichifor Crainic, si ale istoricilor C. A. Macartney si Zeev Sternhell.

Daca, in schimb, privim termenul de ‘tinara generatie’ drept un mit creat de principalii ideologi de extrema dreapta din Rominia, precum Nae Ionescu si Nichifor Crainic, conceptul isi reduce mult din utilitatea sa analitica si relevanta la scara nationala, sfirsind prin a defini doar un grup limitat de intelectuali si ideologi de orientare legionara. Extinderea termenului la scara nationala poate fi sustinuta doar cu totul partial si insuficient, fiind mai degraba un artificiu propagandistic al ideologilor de extrema dreapta. Mai mult, daca se poate vorbi de o alianta intre puterea politica si miscarile studentesti nationaliste, ea a fost fara indoiala o alianta deosebit de turbulenta. Pe de o parte, numerosi lideri politici ‘burghezi’ au murit asasinati de miscarea legionara, in fapt, chiar figura centrala a procesului de unificare educationala in Rominia Mare, ministrul liberal al educatiei Constantin Angelescu era o tinta principala a atacurilor tinerilor nationalisti. Pe de alta parte, biografia numerosilor studenti nationalisti si, prin extensie, a liderilor legionari, a fost de multe ori o istorie continua de detentii si confruntari cu statul liberal. Remarcind aceasta contradictie, Irina Livezeanu considera ca nationalistii radicali au beneficiat in fapt atit de "alianta lor de facto cu statul, cit si de opozitia lor de principiu fata de acesta" (p. 355). In acest context, favorizez insa, mai degraba, o a treia explicatie a relatiei dintre liderii politici romini si nationalismul integral in Rominia interbelica, substantial diferita de primele doua amintite ceva mai sus insa de asemenea sugerata de Irina Livezeanu: prea fragila pentru a putea domina sau stavili curentul nationalist integral, puterea politica s-a vazut nevoita sa recurga la mijloace violente pentru a-l suprima. Departe insa de a extirpa nationalismul integral, aceste masuri au servit in fapt tocmai ascensiunii miscarii legionare, conferindu-i acesteia o anumita coeziune proprie oricarei miscari combatante, precum si o aura de eroism si ‘virtuoasa’ disidenta politica. In acest sens, liderii politici din perioada interbelica apar drept aliati ai fenomenului fascist intr-o maniera mai degraba paradoxala, de vreme ce ‘martirismul’ miscarii legionare a fost unul din motoarele succesului sau. Societatea romineasca interbelica ar apare astfel mai putin terenul unei larg consens nationalist cit mai degraba terenul de acuta confruntare ideologica intre viziuni diferite de dezvoltare. Caci odata demonstrata legatura puternica si semnificativa dintre ideologia nationala si conflictele sociale interne, Kulturkampf-ul omogenizator al statului national si nationalismul radical al miscarii legionare apar totusi, in ultima instanta, ca proiecte social-politice distincte.

In concluzie, cartea Irinei Livezeanu este o remarcabila analiza istorica, ce racordeaza discursul istoriografic rominesc la curente istoriografice recente si contrazice intr-o maniera directa discursul istoriografic parohialist de inspiratie autohtonist-protocronista. Ea propune in schimb o veritabila paradigma istoriografica innoitoare, ce reevalueaza teme semnificative ale istoriei Rominiei Mari si deschide analizei istorice un intreg cimp de cercetare. Totodata, examinarea conceptului de societate civila in contextul interbelic prezinta un deosebit interes pentru societatea romineasca contemporana, caci evidentiaza masura in care obsesia unei justitii istorice, centralizarea excesiva, xenofobia si etnocentrismul submineaza dezvoltarea pluralismului democratic, alieneaza orice potential sentiment de loialitate al minoritatilor nationale catre statul romin, privind societatea romineasca de importante forte creatoare. In fine, cartea reprezinta o lectura deosebit de provocatoare, deschisa atit specialistilor, cit si unui public mai larg, si capabila sa produca utile dezbateri istoriografice. Raspunsuri si optiuni complementare sau contradictorii, sint convins, nu vor intirzia sa apara.