Occidentul este prin definitie interogator si iscoditor, nelinistit si nemultumit de sine. Spiritul occidental, daca exista, si daca este identificabil prin ceva, apare ca avind acest prim semn distinctiv al punerii in chestiune, al cercetarii temeiului oricarui lucru, uneori pina la subminare. Si, ca un al doilea semn distinctiv, el secondeaza acest demers cu actiuni pe masura lui. Altfel spus, Occidentul este critic, in primul rind cu sine, din ratiuni cit se poate de practice.

Democratia de azi este, la rigoare, produsul politic al spiritului critic. De la Glorious Revolution si pina la marile declaratii de drepturi – americana si franceza – din secolul al XVIII-lea, si din acel moment si pina azi, asistam de fapt la legitimarea si, finalmente, la triumful, cultural si politic, al acestui spirit critic. Punerea in chestiune a lumii si provocarea ei, atingind citeodata chiar culmea schimbarii bruste si totale (revolutia), toate aceste sint neindoielnic un mod de a fi al culturii occidentale. A critica Occidentul este deci cit se poate de occidental. (Este de presupus ca pina si critica extra-occidentala a Occidentului este "invatata" – nu in intregime, dar intr-o masura insemnata, semnificativa – de la critica occidentala a Occidentului.)

Dar nu numai democratia se leaga genetic de spiritul critic, ci si – oricit ar parea de bizar – cele doua totalitarisme pe care istoria le-a cunoscut. Atit ideologia comunista cit si cea fascista au luat nastere din silogismele critice europene indelung exersate si radicalizate. Acestea insa, odata materializate in regimuri politice, n-au mai permis spiritul critic in spatiul lor public; l-au interzis pentru ca-l simteau incompatibil, pentru ca vedeau in el germenele unei alternative. S-au instrainat astfel chiar de cauza care le-a creat. Totalitarismele sint, de aceea, paricide. Iata de ce ideologiile totalitare au fost nu atit copiii spiritului critic (pentru ca nu l-au mostenit, dimpotriva) cit avortonii acestuia, fapturile teratologice ale criticii ajunse pe culmea negationismului si auto-suficientei.

Spiritul critic autentic nu este asadar demolator sau vandal. In actiunea sa curenta, el nu urmareste distrugerea obiectului asupra caruia se exercita pentru simplul motiv ca un asemenea act s-ar intoarce in cele din urma impotriva lui. Spiritul critic are drept scop doar indreptarea, insanatosirea. El este unul curativ. Asprimile lui tin de rigorile tratamentului, neplacerile – de inconfortul inevitabil al terapiei. Democratia occidentala este iarasi cel mai bun exemplu: avem de-a face cu ea din momentul in care avem de-a face cu opozitia sistematica. Democratia inseamna, intre altele, institutionalizarea spiritului critic. In aceste conditii politice noi, e absolut necesara o etica a adversitatii. Iata de ce, oricit ar parea de ciudat, spiritul critic presupune, in manifestarile sale cotidiene, respectul pentru lucrul criticat. (Ceea ce se regaseste si in forma urbana pe care o imbraca, forma care are o certa valoare igienica.) Din acest punct de vedere, spiritul critic nu poate fi absolut, ci doar relativ. Fortind un pic lucrurile in directia acestei relativitati, s-ar putea inainta pina la paradox, afirmind bunaoara ca spiritul critic autentic este intrucitva conservator. Si nu cred ca astfel s-ar risca prea mult, avind in vedere ca multi dintre cei ce-l utilizeaza cu succes sint dintre cei ce pierd; spiritul critic este, in aceste cazuri, ceea ce le ramine intotdeauna invinsilor, ceea ce nu le poate fi luat, consolarea la care au tot dreptul. Criticismul junimist ar putea fi un bun exemplu in acest sens.

Spiritul critic este, potrivit exemplelor de mai sus, ambivalent. Asemenea medicamentelor, ba chiar – cum am vazut – medicament el insusi, "supra-doza" critica se poate dovedi dezastruoasa, uneori chiar fatala. Valoarea terapeutica a spiritului critic tine asadar de homeopatie; altminteri, folosit in exces, el poate antrena chiar un efect letal. Procesul acesta invers este adesea de durata, cu lungi stagii de gestatie si de agonie. El e dependent inainte de toate de gradul de dezvoltare a unei democratii: o democratie asezata, rodata, fiabila e, se intelege, mai rezistenta in fata criticii de acest tip (excesiv) decit una incipienta, aflata in stadiul de experimentare, ne-maturizata sau / si cu numeroase disfunctii.

Prabusirea democratiei rominesti spre sfirsitul anilor ’30, avatarurile imediate ale acestei prabusiri si instaurarea lesnicioasa si "triumfatoare", in cele din urma, a regimului comunist, toate aceste tragice experiente politice nu sint fara legatura cu radicalismul critic ce s-a exersat in cultura noastra inca din ultimele decenii ale secolului trecut. "Criticismul" junimist-conservator – pastrind inca, in ciuda unor excese (ale lui Eminescu sau Conta, bunaoara), echilibrul autenticului spirit critic – avea sa fie mostenit selectiv de radicalismul critic al mai multor curente ideologice (Aurel C. Popovici, A. C. Cuza, Nichifor Crainic, Nae Ionescu si discipolii sai, etc.), pregatind astfel spiritul public pentru o solutie ne-democratica. Modelul politic occidental, pe care Rominia se edifica de citeva decenii, le aparea acestor radicali ca revolut si alienant, ineficient si antinational, ceea ce-i facea sa ceara imperios abandonarea lui. Dictaturile ce au urmat (regala, militar-legionara, militara, comunista) n-au intimpinat rezistente semnificative pentru ca, sociologic, terenul fusese pregatit: se crease intr-un fel o cultura politica permisiva cu asemenea solutii, daca nu chiar congruenta cu ele.

Toate aceste dictaturi au fost anti-occidentale intr-o masura mai mare sau mai mica. Dictatura comunista a fost insa de departe, cel putin programatic, cea mai redutabila din acest punct de vedere: ea a demonizat Occidentul si in acelasi timp s-a prezentat pe sine ca intruchipare a perfectiunii. Dar, paradoxal, ea a fost totodata contradictorie cultural. Critica absoluta si mecanica a Occidentului avea efecte de bumerang, intorcindu-se de fapt asupra / inspre masina politica din care iesea incontinent si previzibil. Criticarea Occidentului tinea tot mai mult, pe masura ce anii treceau, de un ritual golit de continut, lipsit de finalitatea preconizata. Pe scurt, ea se discredita prin exces si prin servitute. Folosirea ritmica a aceluiasi text stigmatizant era un reflex conditionat, care semnala exclusiv abdicarea utilizatorului in fata somatiei politice. Limba negativa isi crease deci un alt lexic si o alta gramatica, ambele restrinse si atipice; cuvintele, aparent aceleasi din limba obisnuita, spuneau totusi altceva, intruvabil in dictionare si inanalizabil filologic.

Sensul originar al acestor cuvinte a inceput insa sa fie recuperat, iarasi paradoxal, abia atunci cind masina care le producea si-a incetat productia de serie mare. S-a intimplat asemenea celor ce stiau o "poezie" din copilarie dar pe care o "pricep" abia la maturitate. Realitatea "rea" instaurata in jurul lor i-a obligat pe multi sa "analizeze" si sa dea sens unui text critic pe care-l retinusera cumva doar mnemotehnic. N-a fost deloc greu, caci multi din acestia fusesera inainte actorii care reprodusesera ani de-a rindul textul anti-occidental lipsit de noima si ei aveau de legitimat, acum, un trecut. Complicitatile de acest ordin, oricit de samavolnice ar fi fost, au totusi o inertie considerabila. Nu e deci deloc de mirare ca mercenarii ideologici de ieri recidiveaza azi. Si o fac, de data aceasta, cu ceva prospetime, caci realitatea post-comunista este "inspiratoare" si sustine destul de bine mesaje critice radicale. Cu toata aceasta revigorare, discursul in cauza este inca marcat de vechile sabloane si stereotipuri, ceea ce-l aseaza mai degraba intr-un muzeu ideologic decit in actualitate. Nu pe el il voi avea in vedere aici.

Discursul critic radical la adresa Occidentului este practicat astazi in Rominia si de o alta categorie de intelectuali, total straina de coniventele categoriei anterioare. Mai mult, unii dintre semnatarii acestuia s-au raportat de-a lungul timpului in general favorabil la lumea occidentala, impartasind valori ale acesteia si chiar pledind pentru transferul lor in spatiul public rominesc; altii au vechi stagii in Occident (au trait sau traiesc acolo), ceea ce confera retoricii lor critice un dram de verosimilitate neconditionata sau, mai corect spus, o sansa persuasiva in plus. Cu toate acestea, in citeva interventii publice ale acestor lideri de opinie, critica Occidentului atinge un prag care marcheaza fragilitatea mesajului pro-occidental.

Desigur, multe din aceste texte critice cu Occidentul nu sint anti-occidentale in mod programatic, ci doar punctual. Ele se inscriu, la rigoare, in traditia critica europeana si americana, tintind aspecte precise si nepunind in chestiune temeiul culturii si democratiei occidentale. Bunaoara, critica Uniunii Europene pentru politica vizelor aplicata Rominiei, stat cu care are un acord de asociere, are o indiscutabila indreptatire cita vreme alte tari din regiune, avind acelasi statut fata de UE, beneficiaza de un cu totul alt regim al vizelor. Intr-o asemenea situatie, cind o personalitate culturala si politica sanctioneaza mediocritatea birocratilor europeni, marturisindu-si teama ca acestia nu au un concept al constructiei europene, ea se aseaza pe pozitii… europene. Sau chiar cind un senator sustine, si inca apasat, ca in Consiliul Europei se ascunde "dusmanul Europei", stim ca, inapoia acestei aprecieri, exista un concept cultural al Europei care o face posibila si, estetic, intr-o anumita masura inteligibila. Detasarile ironice fata de consumismul cultural occidental marcat de kitsch se inscriu si ele in aceeasi paradigma critica, fiind congruente cu – sa zicem - spiritul parizian sau german. Un asemenea discurs nu este deci anti-occidental. Dimpotriva, el se articuleaza cu valorile occidentale, fiind mai degraba pro-occidental.

De aici si pina la derapajele fara echivoc anti-occidentale drumul este insa in multe cazuri destul de scurt. Discursul critic vizind Vestul atinge adesea punerea in chestiune a unor valori ale democratiei care nu mai lasa nici o sansa modelului sau de cultura si civilizatie. El demonizeaza global Occidentul in mesajul pe care-l transmite, desi de cele mai multe ori pleaca de la aspecte secventiale sau periferice. In felul acesta, il inlatura ca model de cultura si de civilizatie pentru Rominia.

Sint identificabile mai multe teme pe care se construieste acest discurs cu morala anti-occidentala. O acuza relativ frecventa este aceea ca Occidentul a fost intrucitva complice la instaurarea regimurilor comuniste in Europa de est si, mai apoi, le-a cautionat intr-un fel sau altul, situatie care-l face si astazi, dupa caderea comunismului, confuz, echivoc, de nu chiar interesat pentru o imagine cosmetizata a comunismului. Asa se face ca Occidentul apare astazi ca un avocat (cind dezinteresat, cind interesat) al comunismului. Atacul anti-occidental se construieste deseori apelind la o motivatie anticomunista si in numele anticomunismului: "Eu sint convins ca Occidentul, in primul rind, este cel care frineaza peste tot procesul comunismului; mari grupuri de presiune, importante lobby-uri occidentale il frineaza." De ce se intimpla acest lucru? Pornirea anti-occidentala are o ingenioasa "explicatie": stinga occidentala, care ar fi cucerit practic viata politica, instituind o abuziva egalitate intre ea si democratie, pervertind sensul notiunilor politice. "Si oamenii de stat de dreapta, azi la putere in Franta, sint tot de stinga", se afirma fara teama de ridicol intr-un text.

Intr-o asemenea situatie, Occidentul apare ca fiind, de nu complice, atunci tainuitor al unor orori, prin insensibilitate in fata crimelor comuniste de care da dovada, prin refuzul de a le trata dupa masura Holocaustului. Interesata este intr-o asemenea discriminare aceeasi stinga occidentala, devenita omnipotenta. Ideea ca "stinga " este, din perspectiva occidentala, egalul "democratiei" are dealtfel multi suporteri in mediile intelectuale de la noi. Aceasta "realitate" este, se intelege, motiv de imensa insatisfactie. Este ceea ce sustine un alt om de litere care, in treacat fie spus, isi afla rezidenta in acelasi "stingist" Occident: "stinga" si "democratia" "sint aici sinonime"; in consecinta, "notiunea de ‘intelectual de dreapta’ este, in Occident, aproape un nonsens".

Desigur, semnatarii acestor idei n-ar accepta nici in ruptul capului sa se considere anti-occidentali. Poate ca nici nu sint. Cert este insa ca idei precum cele de mai sus contin – fie ca autorii lor stiu, fie ca nu stiu - un potential anti-occidental considerabil, caci, odata acceptate, ele devin premise care afecteaza rationamentul politic intr-un chip inevitabil. Pledoaria lor pro-occidentala este subrezita de aceste argumente, cu atit mai mult cu cit ele fac loc, insidios uneori, deschis alteori, unei viziuni conspirationiste asupra Occidentului. Daca notiunea de "intelectual de dreapta" este inconceptibila din punct de vedere occidental, faptul s-ar datora preponderentei intelectualilor de dreapta in cultura romina. Ar avea, asadar, un scop anti-rominesc. Am asista astfel la un fel de manipulare semantica a cuvintului "democratie" pentru ca Europa si-ar fi propus sa tina Rominia si alte citeva tari din est la distanta, intr-un soi de eterna carantina culturala si politica. "De oricine si in orice scop ar fi dirijata aceasta propaganda, ea nu face decit sa serveasca indepartarea Rominiei de Occident. (…) Poate ca e un fapt minor, dar sint unii platiti exact pentru a contabiliza astfel de lucruri, pentru anumite tari dintr-o anumita parte a Europei, asa ca, la momentul potrivit, sa se poata spune: acesti indivizi nu sint democrati, n-au ce cauta in Europa!".

Dar nu numai stinga occidentala comploteaza impotriva Rominiei, potrivit acestui discurs, ci si intelectuali apartinind culturii romine, care urmaresc perfid un scop anti-rominesc. Intr-un text evident anti-occidental, dar care se pretinde… pro-occidental, se sustine: "Cu adevarat curios ramine faptul ca adeptii de azi ai occidentalizarii Rominiei (domnii V. Tismaneanu, Norman Manea, Z. Ornea, Gabriel Andreescu, Andrei Cornea, Leon Volovici, Victor Eskenazi, Ioan Bogdan Lefter, si, mai de curind, Marta Petreu, Eugen Negrici si Vasile Popovici) se inversuneaza sa minimalizeze, sa nege si sa distruga tocmai ceea ce Occidentul a recunoscut mai viabil din valorile rominesti ale acestui secol." Perfidia celor nominalizati, cunoscuti in general pentru examenul critic pe care l-au facut unor aspecte ale culturii romine, este "demascata" cu vigoare nationalista: "Nu ‘trecutul’ lui Eliade, repetam, deranjeaza, in ultima instanta pe acesti cetateni ai lumii, ci ‘ideea de rominitate’, specificitatea ortodoxa, constiinta statului unitar national romin, valoarea sacrificiala a libertatii, dobindite odata cu independenta cucerita a tarii, sensul conservator al traditiilor noastre sud-est europene, cu un cuvint tot ce e mai semnificativ rominesc." Si paradigma aceasta conspirationista se pretinde a fi in slujba integrarii Rominiei in lumea occidentala, in final aratind "ce s-a intentionat si ce se intentioneaza: pierderea identitatii, sub pretextul acum al unei pledoarii pentru occidentalizare, tinzind sa ne arunce din nou, in afara Europei, de fapt, in spatiul tenebros al nebuloasei asiatice."

Alteori, textele anti-occidentale sint construite pe tema cotidianului lumii occidentale, receptat selectiv si aglutinat intr-o imagine sarjata, producatoare de fiori. Occidentul capata astfel atributele contra-modelului. Redactorul-sef al unui influent cotidian, intors dintr-o vizita in SUA, ofera cititorilor un portret halucinant, cosmaresc al "lumii noi" de azi: profesorii ii invata pe copii sa-si reclame parintii; teenagers americani sint violenti pina la barbarie; criminalizarea "hartuirii sexuale" a introdus arbitrariul si abuzul, victimizind pe inocenti; homosexualitatea este endemica; imperativul de a fi politically correct in viata publica americana creaza ravagii, minoritarii negri, de pilda (dar nu numai ei) exercitind o veritabila tiranie asupra majoritarilor; "asistenta medicala (este asigurata – n. m.) pentru tot soiul de gunoaie umane", semn parca al unei grave degenerescente, etc. etc. "Dupa cum se vede, situatia cea mai incomoda o are in SUA, in clipa de fata, o persoana care este alb, barbat, crestin, heterosexual. La fiecare pas, el poate fi dat in judecata de copiii sai, de negri, de femei si de cui ii mai trece prin cap. Ceea ce se practica acum in SUA pe plan social este un soi de ‘comunism’ cu ciudate reflexe familiare celor care au trait in anii ’50 in Est."

O asemenea perceptie a lumii americane nu este izolata. ‘Corectitudinea politica" il ingrozeste nu numai pe liderul de opinie din care tocmai am citat, ci pe multi, chiar foarte multi intelectuali romini. In mediile noastre intelectuale a devenit de bon ton sa iei cit mai in deridere acest mod american de respect, sa-l ironizezi, sa-l persiflezi, sa-ti arati astfel superioritatea culturala si politica. In fond, se sustine adesea, "corectitudinea politica" e o forma de cenzura, comunistoida, poate – dupa cum am vazut mai sus – chiar stalinista, un evident atentat la libertatea de expresie. Concret, spre a da un exemplu oarecare, a spune "rrom" in loc de "tigan" este principial inacceptabil. In consecinta, o atare substitutie poate fi judecata – in functie de verva stilistica a retorului - ca un moft, ca o ticneala sau ca o lasitate, sau chiar ca un act antinational, caci submineaza moravurile sanatoase ale poporului. Si "hartuirea sexuala" apare, pentru noi, rominii, tot ca o expresie a degenerarii culturii americane ce trebuie negresit sanctionata. In fata decadentei pe care o cunoaste America azi, Rominia e intruchiparea sanatatii naturale, a virilitatii neostoite, fara de care spiritul creator s-ar simti castrat. Iata o proba in acest sens luata dintr-un alt articol: "Daca ar fi trait in SUA in a doua jumatate a secolului douazeci, Eminescu ar fi riscat sa ajunga la inchisoare, pentru hartuire sexuala" pentru simplul fapt de a fi scris "La geamul tau ce stralucea…", afirma un critic literar. Cititorului nu-i ramine decit o concluzie: vai de tara in care poezia erotica este interzisa! Vai de America!

Dar Occidentul nu este atacat numai in acest chip burlesc, ci si la modul serios, punind in abis chiar tema lui fundamentala: democratia. O personalitate care a trait multi ani la Paris si care reduce cultura occidentala la Louis de Bonald si Joseph de Maistre, vorbeste rominilor despre "gogorita democratiei", opunindu-se intregului proces de modernizare politica inceput acum doua veacuri. Aprehensiunile fata de "californizarea Europei" conduc si ele catre o asemenea utopie paseista. Arhaismul politic de factura utopica apare si in alte contexte discursive, adesea derivat dintr-o ideologie elitist-conservatoare complet straina valorilor de astazi ale democratiei. Asa se face ca, de pilda, votul cenzitar in Rominia sfirsitului de mileniu apare in unele texte ca un mijloc politic legitim si virtuos. "Sufragiul universal este, prin enunt, o aberatie", sustine un politician, si un prestigios om de litere totodata, iar la aceasta propozitie ar subscrie destui din cei ce fac opinia publica in tara noastra. In aceste conditii, "posibilitatea introducerii unei dictaturi pe termen limitat, temporara, pentru scoaterea societatii din impas in mod autoritar", dupa modelul "dreptului roman", devine o chestiune de derivare logica, pe care acest discurs nu se sfiieste s-o faca.

Unii retori merg inca mai departe si mai explicit, voind sa acrediteze ideea ca Occidentul este compromis, terminat si, pe cale de consecinta, Rominia nu trebuie sa-l urmeze. Bunaoara, libertatile publice ar fi astazi, in unele tari vestice, un mit fara nici o acoperire in practica politica si culturala. "Am spus-o si o repetam. La ora actuala, Franta este o tara totalitara fascista si rasista. Ea nu este libera, ea geme de cincizeci de ani si mai bine sub ocupatie sionista.". In contra-partida, libertatea autentica se gaseste in prezent in Rominia, nu la Paris: "Daca in Rominia, la ora asta, nu se pot interzice carti, idei, aici (in Franta – n. m.) lucrul acesta nu e imposibil.". Dovada ar fi cartea scandaloasa Miturile fondatoare ale politicii israeliene a lui Roger Garaudy, care a trebuit sa apara in "samizdat" la Paris, in vreme ce in Rominia ea si-a gasit editor fara probleme.

In fata acestor enormitati, nu poti decit sa constati, amar-ironic, asa cum facea nu demult Mircea Iorgulescu: "S-a intors, cu alte cuvinte, roata istoriei: daca in urma cu zece-cincisprezece-douazeci de ani la Paris si in alte capitale din Occident se facea campanie pentru ‘disidentii’ din Est (inclusiv din Rominia), acum la Bucuresti se face campanie pentru ‘disidentii’ din Vest(...)."

Deprecierea globala si de esenta a Occidentului ia si forme mai subtile in expresie, dar mai categorice in continut. Democratia, libertatea, drepturile omului sint prezentate ca "postulate ipocrit umanitare ale lumii occidentale", cu ajutorul carora aceasta "isi aroga dreptul de a interveni oriunde si oricind". Un ideolog anti-occidental notoriu ca Roger Garaudy devine astfel un aliat de nadejde, chiar daca intre "invatatura" acestuia si ortodoxie, in numele careia se duce "lupta" impotriva Occidentului, legaturile sint inexistente. Aceasta alianta, aparent contra naturii, intre un adept recent al Islamului, convertit de la "ateismul stiintific" si de la militantismul comunist, si spiritualistii romini animati de convingeri ortodoxiste marturiseste singura asupra naturii profund politice a demersului lor anti-occidental. Miza nu este, la o adica, deloc spirituala, asa cum ei pretind, ci eminamente politica, mai precis – in acest prim stadiu - ideologica. Asa si se explica de ce critica absoluta a Occidentului imbraca cel mai frecvent un vesmint metafizic. Cromatica ortodoxist-fundamentalista tipatoare arata insa cit de putin se plaseaza ea in religie si cit de mult in politica.

Toate acestea ies la lumina si in perimetre tematice precise, bunaoara atunci cind sint abordate chestiuni precum catolicismul, globalizarea, multiculturalismul, political correctness, homosexualitatea etc., pe marginea carora discursul anti-occidental gloseaza arogant si "demascator". Lumea occidentala, valorile pe care ea le impartaseste, omul pe care-l creaza, toate acestea sint caricaturizate, desfigurate, dispretuite. In Occident, "OMUL ESTE ACUM ROBOTUL" (majusculele autorului – n. m.), ne spune de peste Atlantic un universitar de origine romina. Autorul acestei propozitii sarjate este excedat de ofensiva multiculturalismului in mediile academice, intelectuale, politice americane si, mai nou, europene, careia ii atribuie acest efect malefic in plan uman.

Dar asupra multiculturalismului, retorul acesta anti-occidental proiecteaza o imagine demonica croita dupa un tipar marxistoid (in ciuda faptului ca textul sau se vrea antimarxist): "multiculturalismul este instrumentul ideologic al expansiunii mondiale actuale a fortelor tehnologice si a capitalului financiar". Mai mult, acest autor uzeaza de notiunea de cultura in sens romantic, neintelegind ca in discursul multiculturalist ea are alta incarcatura, sociologica sau antropologica, si care face din "cultura", la rigoare, un sinonim pentru "societate" (ceea ce permite utilizarea pluralului: culturi). Or, numai acordind notiunii de cultura sarcina semantica proprie, se poate intelege oportunitatea eticii inter-culturale.

Respectul este dealtfel valoarea fundamentala pe care o cultiva multiculturalismul, cum bine sublinia de curind Daniel Barbu. Urmare logica, o asemenea etica reprezinta o sansa pentru o cultura mica fiziceste cum este cea romina. Adrian Marino a sesizat prompt si pregnant aceasta oportunitate: "doar prin adoptarea principiului egalitatii culturale, fie si relative, cultura romina (‘mica’, ‘minora’, practic neinsemnata) are singura sansa reala de a fi cunoscuta, de a oferi valori de circulatie, de a iesi din obscuritate"

Daca omul occidental apare in textele de acest tip ca un sub-om, pentru ca i se atribuie ca definitorii sterilitatea in plan creator, superficialitatea, prostul gust, decadenta, alienarea etc., "rominul", in schimb, se developeaza in aceste discursuri ca intruchipare a "omului ontologic", a sanatatii morale si a vigorii spirituale, pentru ca ar fi bine plasat in relatia cu Dumnezeu. Ce e "omul ontologic"? El deriva, ni se spune, dintr-o "matrice culturala ONTOLOGICA", specifica tarilor de "traditie ortodoxa si bizantina". "Omul ontologic" este, potrivit acestui discurs, superior omului occidental, este – de ce nu? – supraomul: "Cind revolutia suprarealista si arta avangardista – singurele mari evenimente culturale ale modernismului – nu vor mai fi privite dintr-o perspectiva pur occidentala, se va vedea ca, de fapt, ele NU SINT creatiile individualismului ‘omului liber’, ci ale celuilalt om, al OMULUI ONTOLOGIC."

Nu mai incape indoiala ca laudatul "om ontologic" este in fapt opusul omului liber. Ca astfel stau lucrurile o dovedeste faptul ca intreaga filosofie a drepturilor omului, in cadrul careia libertatea de constiinta isi afla un loc generos, co-substantial, este tratata cu o intoleranta ce atinge pragul fundamentalismului. "Omul autonom", adica acela ce-si asuma filosofia si exercitiul drepturilor individuale, il pierde – se sustine in alta parte - pe Dumnezeu si astfel "devine ‘jucarie’ sau ‘unealta’ a diavolului". "Autonomia individului" merita, potrivit discursului anti-occidental, tot dispretul, ca si multiculturalismul, ca si – cum se afirma intr-un alt text - "toleranta despotica" a lumii democratice. Sint, in consecinta, ironizati "actualii functionari aseptici ai diferitelor ligi de asa-zisa aparare a drepturilor omului"; chiar obiectia libertatii de constiinta in cadrul unei palete crestine este desfiintata sub argumentul ereziei sau al falsitatii confesionale: "pretinsa recurgere la principii crestine pe care o fac organizatiile acestor vremuri pare mai degraba inspirata de Diavol decit de catre Dumnezeu". Occidentul apare astfel ca un tarim al pierzaniei, ca o regiune luciferica, intrucit s-ar pozitiona impotriva lui Dumnezeu. Alternativa s-ar afla, se spune in nenumarate texte, in lumea ortodoxa, romineasca sau adiacenta, aflata intr-o legatura privilegiata cu Dumnezeu. Or, spune discursul anti-occidental, tocmai pentru acest motiv doreste Occidentul, stapinit cum este de Diavol, sa distruga "oazele de Duh Sfint" din Europa de sud-est. Asa s-ar explica, bunaoara, "agresarea" Iugoslaviei de catre fortele NATO. Incercarea malefica a Occidentului va fi insa sortita esecului, pentru ca Dumnezeu nu poate fi invins de Diavol, sustine – cu un optimism robust – discursul anti-occidental. Kosovo, "filiala unica a Duhului Sfint", a carui "spiritualitate (…) ramine inexpugnabila", va triumfa asadar asupra Occidentului.

Alergia la libertatile individuale instaurate si consacrate de regimul democratic caracterizeaza o categorie semnificativa de intelectuali ce se manifesta in spatiul nostru public dupa 1989. Ei nu sfiiesc sa uzeze de libertatile publice tocmai pentru a le demola, sub pretentia ca detin stiinta salvarii omului. Nici o indoiala nu se strecoara in discursul lor, nici macar in privinta legitimitatii de a transforma un proiect religios in proiect politic. Faptul ca precedente intru-totul similare de a confisca si modela constiintele au avut bilantul tragic stiut, pe care societatea romineasca inca il resimte, pare sa nu conteze citusi de putin.

Autorii discursului anti-occidental de factura ortodoxista sint incredintati ca au reteta fericirii pentru toata lumea. Mijloacele ecleziastice, la care au tot dreptul si pe care regimul democratic le respecta, le par insa insuficiente in contextul secularizat al lumii moderne. Asa se face ca ei sint tentati sa-si transforme proiectul religios in proiect politic. Le-ar mai trebui, s-ar parea, un singur lucru pentru a "salva" pe toata lumea si pe fiecare in parte: puterea politica. In acest scop, mintuirea promisa in ceruri incearca sa devina program politic. Nu-si pun insa deloc intrebarea daca in manastirea politica pe care ei o preconizeaza pentru spatiul unei intregi tari, si ai carei stareti se doresc, multi nu se vor simti in cea mai cumplita inchisoare. Poate si pentru ca in Statul Ortodox Romin pe care ni-l propun asemenea amanunte nici nu conteaza.