Democratia nu se rezuma doar la dreptul guvernantilor de a desemna si, eventual, de a schimba in mod liber si regulat guvernantii. Afirmatia este aproape evidenta, alegerile constituind conditia necesara, dar nu si suficienta, o oricarui regim democratic. Sa ne gindim doar la necesitatea existentei unui dialog continuu intre alegatori si reprezentantii lor, astfel incit si in intervalul dintre alegeri sa se mentina intre cei doi actori politici raporturi de natura sa favorizeze intelegerea mutuala. Ni se pare ca unul dintre aspectele cele mai atragatoare ale democratiei rezida, poate, si in faptul ca guvernantii si guvernatii nu trebuie neaparat sa se iubeasca in sensul cel mai larg al termenului. Trebuie insa sa se inteleaga. Iar pentru asta este nevoie de comunicare, de contacte, in diversele forme pe care acestea le poate imbraca.

Ce vor cetatenii? Ce intentioneaza sa faca si ce fac efectiv alesii lor? Aceste intrebari nu trebuie puse, independent de raspunsuri, doar o data la patru ani. Pentru o intelegere a intentiilor, a actiunilor intreprinse, pentru eliminarea sau diminuarea tensiunilor ce provin din lipsa de dialog si deci de intelegere, nu ajunge doar momentul electoral cind sunt anuntate programele partidelor (de altfel, putin cunoscute electorilor) ce vin, cel putin in principiu, in intimpinarea dorintelor si intereselor majoritatii cetatenilor. Si aceasta dintr-un dublu motiv. Primul se sprijina pe existenta, de cele mai multe ori, a unei fisuri, a unui decalaj ce ni se pare dificil de contestat, intre ceea ce promit candidatii si deciziile pe care le vor lua in mod concret in chestiuni punctuale (de altminteri, un program electoral depaseste rareori granita generalului). Apoi, si mai important, opiniile cetatenilor (precum si cele ale guvernantilor), se pot schimba sau nuanta mult mai repede decit se scurge intervalul dintre doua alegeri, in functie de numarul de situatii sau conditii nou aparute sau sensibil modificate. Iata citeva motive care cer ca intre alegatori sa subziste un dialog neintrerupt, si aceasta nu doar pentru o mai mare eficacitate a actului de guvernare, ratiune eminamente pragmatica si, in fond, deloc condamnat. Insa, ceea ce ar trebui poate evitat este sa gindim doar din directia guvernantilor: sa ne conduca mai bine, mai eficient, mai repede, etc., spre democratie, bunastare, fericire etc. Rasturnind perspectiva, ar trebui mai curind sa vedem daca mijloacele si telurile celor ce suporta consecintele, efectele deciziilor, coincid sau se apropie de cele ale celor care iau efectiv aceste decizii.

In mod logic si in sens moral, credem ca aceasta comunicare intre cetateni si reprezentantii lor este o datorie, cel putin din partea celor care au dobindit calitatea de a lua decizii in numele cetatenilor. Cum insa logica si morala nu sunt intotdeauna ingrediente favorite ale spatiului politic. Trebuie sa urmam alt demers. Mai intii, ce ne spune Constitutia? Articolul 66 precizeaza ca: "In exercitarea mandatului, deputatii si senatorii sunt in serviciul poporului. Orice mandat imperativ este nul." De asemenea, legea fundamentala stipuleaza ca "suveranitatea nationala apartine poporului romin", ea putind fi exercitata prin reprezentanti, prin referendum sau initiativa populara. Cum insa ultimele doua forme (directe) de a lua decizii sunt aproape inexistente in practica ultimilor opt ani ai recentei istorii constitutionale romine, reduse, in fapt, doar la referendumul constituant prevazut in Actul fundamental pentru intrarea sa in vigoare (ceea ce i-a conferit un plus de legitimitate), suveranitatea nationala se exercita practic exclusiv prin intermediul reprezentantilor. Mandatul acestora este unul reprezentativ, fiecare parlamentar reprezentind natiunea in intregul sau, cei ce l-au ales (cu toate ca nu toti parlamentarii sunt alesi in circumscriptiile unde au candidat, ci prin aditionarea "resturilor" pe care le-a obtinut partidul la nivel national), neputind astfel nici sa-l revoce, nici sa aiba un oarecare control asupra activitatii sale. In consecinta, trebuie sa remarcam ca insasi Constitutia nu incurajeaza o legatura strinsa si un dialog constant intre reprezentati si reprezentantii lor directi sau indirecti. Nu exista datoria consfintita juridic de comunicare cu cetatenii, si aceasta pentru ca nu exista sanctiuni. Or, unde nu exista putere de sanctiune, nu exista datorie reala. Singura sanctiune, de alta natura, insa, decit cea juridica, este neinnoirea mandatului. De aceea, poate ca dialogul cu cetatenii incepe in preajma alegerilor sau se face in perspectiva viitoarelor alegeri, pentru ca acestea constituie unica sanctiune, o sanctiune politica (in treacat fie spus, nici sistemul electoral nu incurajeaza o legatura strinsa intre alegatori si alesii lor). Speranta ni se indreapta, daca urmam aceasta cale, de la text la aplicarea lui, spre practica. Ce ne spune deci realitatea? Exemplele sunt nenumarate, incepind din 1990, si sesizabile pe calea observatiei directe. Ele par a sustine afirmatia conform careia procesul de luare a deciziilor cu incidenta directa asupra cetatenilor nu este bazat pe comunicare. Un fapt esential nu este inclus in aceasta relatie de comunicare: unul din termenii relatiei, ceea ce inseamna ca nu ne aflam intr-un raport de comunicare. Aceasta inseamna ca in construirea si implementarea unei politici, in majoritatea covirsitoare a cazurilor, nu este luat in vedere si consultat adresantul deciziei, destinatarii unor masuri, ai unor politici publice ce se vor pune in aplicare. Interactiunea dintre reprezentanti si reprezentati, pe calea unor dezbateri prealabile luarii si promovarii unor decizii, lipseste. Cetatenii, asociatiile, sindicatele sunt rareori consultate (raportindu-ne la regula generala, putem spune chiar accidental), ca si cum s-ar cunoaste prea bine opiniile lor sau a nu fi nevoie de ele, in orice caz, ca si cum o astfel de comunicare nu ar fi necesara. Totusi, comunicarea exista. Ea este, insa, o comunicare fireasca. "Dialogul" dintre guvernanti si guvernati in Rominia post-comunista merita, credem, numele de comunicare post-factum. Mecanismul care o guverneaza pare urmatorul: se iau deciziile, se adopta proiectele, se trece la aplicarea lor si doar apoi, numai in masura in care aceste hotariri intimpina o rezistenta deosebita din partea destinatarilor ei, are loc o comunicare, insa, care porneste, de obicei, de la existenta unei reglementari intr-un domeniu, sau cel putin a unui proiect si, conditie sine qua non, are nevoie de un climat exceptional pentru a se declansa. Ceea ce este totusi semnificativ, in sensul ca dovedeste in plus existenta unui astfel de tip de comunicare intre autoritati si cetateni, este ca guvernantii pot schimba complet, renunta sau modifica partial o decizie luata, ceea ce nu impiedica, bineinteles, ca hotarirea deja luata sa insemne, inevitabil, posterioritatea dialogului in raport cu afirmarea vointei decidentilor. Sa ne gindim doar la greva elevilor, din toamna anului 1997. Decizia contestata de acestia din urma nu a facut obiectul unei dezbateri, unor consultari prealabile cu profesorii si, in primul rind, cu elevii, cu toate ca acestia erau adresantii deciziei in cauza, cu toate ca ei erau cei ce trebuiau sa suporte consecintele. Dupa anuntarea hotaririi, insa, reactia destinatarilor fiind evaluata ca foarte ferma si de o mare amploare, decizia s-a schimbat. Exemplele sunt nenumarate si la indemina; nu le putem uita, pentru ca periodic altele vin sa ne reaminteasca acelasi modus operandi. Trebuie oare sa ne felicitam ca cel putin in acest fel, deciziile guvernantilor se pot schimba si ca aceasta este o parte a democratiei, poate mai putin luminoasa, la care aspiram? De ce asistam totusi la un demers rasturnat care da impresia de incoerenta a guvernarii si care are drept efect incercarea de a impinge cetatenii spre periferia procesului de luare a deciziilor, cetateni ce se gasesc astfel alungati din spatiul public sau evacuati din acesta in cea mai mare parte a timpului? De ce dialogul dintre reprezentanti si reprezentati tinde sa se rezume la momentul scrutinului sau la situatii extreme (comunicare in caz de criza)?

Inainte de a incerca sa surprindem efectele pe care le genereaza, trebuie, deci, sa sesizam cauzele, radacinile care constituie suportul acestui mod de a actiona. Pentru aceasta credem ca trebuie sa plecam de la ceea ce pare sa fie deviza guvernantilor, inainte si dupa 1996: puterea nu are nevoie de interlocutori. Ceea ce revine la a spune ca puterea isi ajunge siesi, este infailibila tocmai pentru ca este "puterea". Principala calitate a puterii pare astfel a fi nu exercitarea ei pentru, ci exercitarea ei de. Detinatorul, nu adresantul puterii este important, ceea ce stabileste o ordine de importanta, altfel spus primatul detinatorului puterii in fata celor asupra carora aceasta se exercita.

Majoritatea celor care ne-au guvernat si, sa nu ne facem iluzii, o buna parte din cei care ne guverneaza, impartasesc o anumita viziune asupra puterii, greu de redefinit pentru acestia. Conform acesteia, puterea se ia – e drept, se poate si pierde, cum ne-au demonstrat alegerile din 1996 cind, pentru prima oara, din 1920, partidul care a organizat alegerile nu a fost cel care le-a si cistigat – insa atunci cind se obtine, cei ce o detin se considera proprietarii ei pentru o vreme. Exista, desigur, limite ale actiunii lor, insa in limita puterii ce le este atribuita considera ca nu au a da socoteala nimanui, din moment ce ei sunt puterea. Modul in care a fost, si este inca tratata institutia opozitiei tradeaza aceeasi conceptie asupra puterii: infailibilitatea puterii pentru ca este puterea. Invocarea acestui argument absolut desparte taberele in mod absolut: pe de o parte, "puterea" care nu se inseala, pe de alta parte, opozitia care, in ceea ce o priveste, este tot timpul departe de adevar sau de solutia buna. Karl Jaspers spunea ca "adevarul incepe in doi", ca este nevoie de comunicare. Nu putem decit sa constatam ca sistemul politic romin post-decembrist sustine contrariul; dovezile sunt lipsa de negociere, de dialog real la nivel parlamentar intre majoritate si minoritate sau intre membrii coalitiei. Am putea fi uimiti ca fortele democratice (fosta opozitie) sunt inclinate sa reproduca acelasi comportament, daca nu l-am pune pe seama aceleiasi conceptii despre putere. Intrebarea legitima care se pune, in opinia noastra, este de ce atunci cind natiunea, in intregul sau corp, sau anumite grupuri de cetateni sunt vizitati de decizii capitale cu inriurire directa asupra viitorului lor nu sunt consultati, nu li se cere parerea, fie pe calea dialogului direct sau mediat, fie pe calea referendumului, ca in cazul Elvetiei. Tara in care cetatenii s-au exprimat prin vot, intre martie 1991 si martie 1996, la nivel federal, de 17 ori in 61 de probleme, de la sistemul de asigurari medicale sau spatiu economic european, de exemplu, pina la probleme ce tin de stationarea in apropierea garilor sau de aparatele de distilat. La unele din aceste consultari, participarea a fost numeroasa, la multe insa nu. Interesul, precum si solutionarea acestor probleme, au fost lasate insa pe seama cetatenilor.

Rationamentul urmarit de guvernanti in Rominia pare unul bazat pe intentia de a-i lua prin surprindere pe cetateni, de a-i pune in fata faptului implinit. Am face, credem, o greseala, daca am considera ca poporul este abstract sau absent pentru autoritati, carora nu le-ar pasa, cel putin in preajma alegerilor, de ceea ce cred alegatorii, sau daca am aprecia ca aceasta este unica cauza a lipsei de dialog intre reprezentanti si cetateni. Principala cauza ni se pare ca rezida in alta conceptie, anume cea a superioritatii alesilor. Sa ne amintim ca o serie de ministri, parlamentari, secretari de stat, decidenti in general, s-au exprimat clar sau au lasat impresia ca nu sunt intelesi: poporul nu intelege (evident, nici opozitia sau, dupa caz, partenerii de coalitie), nu patrunde esenta rationamentelor, a calculului guvernantilor, ii scapa viziunea pe termen lung, sau profunzimea deciziilor. Premisa este primejdioasa, cu atit mai mult cu cit este sustinuta de o teza impartasita de o serie de autori celebri: poporul este bun pentru a-si alege reprezentantii, insa apoi trebuie condus, fiind incapabil sau imatur pentru treburile publice. Expresia "legiuitorul in intelepciunea lui" poate fi extinsa: "guvernantii in intelepciunea lor". Punctul de plecare se fondeaza pe afirmatia conform careia poporul nu stie, de cele mai multe ori, ceea ce este bine, adecvat, favorabil etc., pentru el. In schimb, guvernantii stiu, ei detin elixirul vindecarii tuturor problemelor ce traverseaza societatea la un moment dat. De aceea, in intelepciunea lor, vor sa faca "binele". Unui copil nu-i explici totul pentru ca nu poate sa inteleaga. Lui i se face "binele", ceea ce este considerat bun, potrivit, adecvat, nimerit pentru el. A lua decizii importante, fara a provoca o dezbatere nationala in probleme ce privesc interesul si destinul tuturor cetatenilor sau fara a consulta adresantii unor decizii circumscrise unui domeniu, problematici, categorii sociale (de a sustine imaginea poporului-copil, unul chiar handicapat, condamnat sa nu se maturizeze niciodata si caruia ii trebuie aratata vesnic "calea". Nu trebuie uitat nici faptul ca au fost voci, dupa alegerile din 1990 si 1992, care sustineau ca poporul este imatur, ca nu stie sa discearna intre bine si rau (voci care se situau, desigur, intr-un cadru de referinta, pozitie de pe care apreciau taberele si le desparteau maniheist). S-a sustinut chiar, data fiind imaturitatea poporului romin, renuntarea la votul universal, in favoarea celor cu putere de discernamint, ceea ce echivaleaza, sa spune, dintr-un alt sens, cu aceeasi imagine a poporului-copil. Acelasi popor a operat, insa, alternanta la guvernare, iar optiunea sa anterioara, rezultatele alegerilor din 1990 si 1992 corespundeau realitatii si preferintelor politice de atunci. Chiar daca poporul si-a demonstrat, sa zicem, maturitatea (pentru unii tardiva), nu acelasi lucru se poate spune despre multi dintre cei care il conduc. Sa remarcam, deci, ca exista tendinta, atit din directia puterii, cit si a unora exteriori ei, de a justifica, direct sau indirect, neconsultarea cetatenilor, neimplicarea lor in spatiul public decit in momentul electoral, data fiind incapacitatea lor declarata in acest domeniu. Paradoxal, un popor nu este capabil politic decit sa isi aleaga reprezentantii, insa acestia, contrar celor din rindurile carora au iesit, stiu sa conduca afacerile publice.

Acestea putind fi cauzele, sa incercam sa surprindem efectele. Alungarea sau, mai bine zis, descurajarea cetatenilor de a participa frecvent la solutionarea problemelor publice, are cel putin doua implicatii majore, intim legate intre ele. Prima priveste refugierea individului in spatiul privat si dezinteresarea pentru cel public. Cea ce-a doua consta in transformarea spatiului public intr-o afacere exclusiv privata, cu alte cuvinte, afacerea celor "specializati" in domeniu: oamenii politici. Daca descurajam cetatenii sa se implice in spatiul public (cu exceptia unor momente, din aceasta perspectiva inevitabila, pentru ca suntem totusi intr-o democratie, legitimitatea guvernantilor izvorind din desemnarea lor de catre cetateni, prin alegeri), acestia nu se pot izola decit in cel privat. Exista astfel pericolul sa ajungem, pe alte cai, la Leviathan-ul lui Hobbes, unde spatiul public reprezinta, in fapt, spatiul privat al suveranului, al guvernantilor, putem spune in termeni moderni, indivizii fiind liberi doar in sfera lor privata. Spatiul public este astfel practic confiscat de o "persoana" aparte, de un corp de specialisti, singurii ce pot pali in acest spatiu restrictiv. Desigur, nu putem pune semnul echivalentei totale intre regimul politic romin si statul imaginat de Hobbes, insa cel putin in linii generale, acestia se intilnesc, e drept, in masuri diferite, in "comunicarea" unidirectionala: autoritatea comunica deciziile sale celor carora li se vor aplica. Este adevarat, in primul caz legile se aplica si celor ce le adopta, deciziile sunt luate pe baza unei Constitutii si a unei legi democratice, insa aceasta nu ar trebui sa excluda implicarea cetatenilor in luarea deciziilor. Daca mecanismul general poate fi democratic, practica poate arunca umbre serioase asupra teoriei, ascunzind-o astfel luminii pentru mult timp si devenind "realitatea".

Daca toate deciziile se iau la centru, fara consultarea celor spre care se indreapta, de ce acestia din urma l-ar respecta? S-ar putea pentru ca altfel sunt expusi sanctiunilor. N-ar fi oare insa mult mai sigur pentru punerea in practica a deciziilor, ca cetatenii sa participe la elaborarea si adoptarea unor proiecte majore care ii privesc, simtindu-se astfel implicati si responsabili pentru acestea? Nu ar fi oare aceasta cea mai sigura garantie a adeziunii si aplicarii masurilor luate, pentru ca, din moment ce acestea au fost adoptate, inseamna ca reflecta interesele si aspiratiile majoritatii celor care au fost consultati? Din pacate, nu acesta este cazul multor decizii luate la centru. Spre exemplu, legislatia privind Delta Dunarii ii nemultumeste pe majoritatea celor ce locuiesc in aceasta zona a Rominiei. Ea a fost probabil intocmita de o comisie de experti, cert este, insa, ca locuitorii Deltei nu au fost intrebati cum ar vrea sa fie legile care ii privesc in mod direct. Fara consultari, fara discutii publice si schimburi de opinii, legea a fost impusa. Efectul ei este vizibil: fiind departe de realitatea si nevoile localnicilor, ea este transgresata cu fiecare ocazie, atit pentru ca nu tine cont de particularitati si de situatia reala din zona, cit si pentru ca nu are adeziunea localnicilor care o percep ca pe un lucru ostil si impus. Inca o data, legiuitorul in intelepciune lui, a statuat.

Pericolul care pindeste orice democratie, cu atit mai mult una tinara cum este cea romina, este pericolul restringerii, plierii spre sine a indivizilor, spre familie si cercul sau apropiat si, totodata, dezinteresul fata de ceea ce este comun. Sentimentul independentei totale, acela ca nimeni nu are nevoie de nimeni – individul singur poate razbate – nu poate duce decit la izolare si, pe termen lung, chiar la dizolvarea sensului de viata in societate, de convietuire cu altii. Oamenii nu sunt incurajati sa se regaseasca intr-un spatiu comun, nu sunt incitati la participare si interesare fata de ceilalti si fata de ce este public doar daca la intervale mari de timp sunt chemati sa-si delege puterea unor reprezentanti. Omul, pentru a fi cointeresat, trebuie sa simta ca interesul sau individual se intersecteaza cu cel public, trece in mod necesar prin interesul public, fara sa se confunde neaparat cu acesta. Or, daca decizia nu este aproape de cetatean, daca acesta nu poate participa direct la solutionarea unor probleme care il vizeaza nemijlocit, in lipsa acestor stimulente, este tentat sa perceapa spatiul public ca pe unul strain, sa nu il simta ca pe un spatiu care este si al sau, in conditiile in care posibilitatea de a participa la aceasta ii este restrinsa.

Tocqueville a observat, la mijlocul secolului al XIX-lea, ca democratia americana a combatut si invins individualismul ce izvora din principiile egalitatii cu armele libertatii, mai precis pe calea libertatilor care "ii apropie pe oameni si ii determina sa se ajute reciproc, in ciuda instinctelor care ii separa". Si aceasta, ne spune autorul francez, pentru ca legislatorii americani nu au crezut ca este suficient ca natiunea sa-si aleaga reprezentantii, ci ca trebuie acordata o viata politica fiecarei parti din teritoriul american, in scopul de a multiplica pentru cetateni ocaziile de a actiona impreuna, ocaziile de a participa si de a fi responsabili: "Este dificile sa-l faci pe om sa iasa sin spatiul sau pentru a se interesa de destinul statului, deoarece nu vede prea bine influenta pe care soarta statului o poate exersa asupra destinului sau. Daca trebuie, insa, facut un drum care sa treaca pe la marginea proprietatii sale, isi va da seama imediat de raportul stabilit intre aceasta mica afacere publica si marile sale afaceri private. Va descoperi, fara sa-i arate nimeni, legatura strinsa ce uneste, in acest caz, interesul sau particular, de interesul general" (Alexis de Tocqueville, De la démocratie en Amérique, vol. II, Garnier-Flammarion, Paris, 1981, pp 132-133). Putem spune ca doar proximitatea risipeste aburii abstractului, proximitatea dintre interesul individual si cel general si abstractul interesului general.

Societatea romineasca, dupa ce a investit enorm in dezbaterile publice, pare sa se fi repliat spre sine, atit pentru ca fiecare individ este preocupat de dificultatile sale personale sau familiale, cit si pentru ca nu este cointeresat si consultat. Deciziile fiindu-i exterioare, individul urmareste oarecum detasat de pozitia unui spectator, ce se petrece in spatiul public, in care intervine, citeodata, cind este atins in mod direct de hotaririle politice care il nemultumesc. In acest fel, putem spune, cel mult, ca i se testeaza reactiile, dar nu ca este consultat in mod real. Concluzia lui Tocqueville ni se pare relevanta pentru societatea noastra si, in special, pentru articularea dintre institutiile statului si cetateni: "Lasind, deci, in seama cetatenilor, administrarea micilor afaceri, mai mult chiar decit oferindu-le conducerea celor mari, ii interesam in directia binelui public si le aratam nevoia pe care o au neintrerupt unii de ceilalti, pentru a realiza acest bine public".

Nu ne putem, insa, impiedica sa nu adaugam ca, in numele reformei, fiind agentul si artizanul ei, statul si-a atribuit, putem spune in mod necesar pentru o vreme, o sfera de interventie extinsa. Poate ca este momentul ca acesta sa isi restringa sfera, sa devina mai modest, sa ia in considerare in mod serios si sa aplice in mod practic principii ca subsidiaritatea, autonomia locala si descentralizarea serviciilor publice, ultimele doua prevazute de articolul 119 din Constitutie. Aceste principii sunt susceptibile sa ii implice mai mult pe cetateni in chestiunile publice si, pe aceasta cale, sa aduca decizia mai aproape de ei (proximitatea), sa ii faca mai responsabili fata de ceilalti si de viitorul comun. Ceea ce inseamna, desigur, renuntarea la centralism, la concentrarea deciziilor intr-un nucleu de comanda, control si aplicare.

Poate multe dintre aceste probleme se regasesc, intr-o masura mai mica sau mai mare, in multe democratii, mai virstnice si mai venerabile decit cea romina. Credem, insa, ca aceasta conteaza mai putin. Ceea ce trebuie sa ne intereseze este ca Rominia sa nu intre in tiparele unui model politic spre care pare sa tinda in momentul de fata. Ceea ce trebuie sa ne intereseze nu este, in nici un caz, argumentul scuza: si la altii este la fel sau chiar mai rau. Poate aderam si ne resemnam prea repede si automat cind este vorba de "defectele" sau "disfunctionalitatile" inerente chiar si unui sistem democratic.