Reactia de prestigiu

Reflectii pe marginea unei polemici

George voicu

"Dar consider si voi considera pâna la capat ca holocaustul, despre care, in cursul anilor, am ajuns sa am o cunoastere adâncita, este si va ramâne in istorie ceva special. Ceva care face ireversibile anumite procese, sacrilege anumite cuvinte, imorale anumite rasfaturi ale omului fata de om, ca imagine despre sine."Petru CretiaO polemica incilcitaIn ultimele luni s-a dezvoltat in presa noastra culturala un conflict de idei pe cit de acut pe atit de surprinzator, cel putin pentru un cititor neprevenit. Intelectuali care parusera solidari in multe privinte s-au perceput deodata ca adversari in citeva chestiuni extrem de importante in care politicul, istoricul si culturalul se intrepatrund pina la indistinctie. Cele doua "tabere" aflate in conflict pot fi identificate ca atare mai mult retrospectiv, caci nu sint decit vag structurate si, in citeva puncte, "hotarul" care le separa se dovedeste mobil. Totusi, dupa felul in care sint pozitionati si dupa reactiile lor de pina acum, mai multi actori ai acestei dispute pot fi identificati si grupati. Exista, pe de o parte, mai multe voci individuale, care s-au facut auzite pe canale dintre cele mai diverse, din strainatate si din tara, si care, departe de a forma un front comun, par sa fie impreuna doar datorita faptului ca impartasesc aceleasi valori, cind intr-un chip explicit polemic, cind intr-unul implicit. Am in vedere pe Norman Manea, Z. Ornea, Vladimir Tismaneanu, Radu Ioanid, Alexandra Laignel-Lavastine, Michael Shafir, Stelian Tanase, Leon Volovici, Andrei Cornea, Mircea Iorgulescu, Vasile Popovici s. a., care formeaza o grupare eminamente simbolica, in sensul ca ii percepem laolalta doar in virtutea ideilor pe care le sustin, nu a unui liant preexistent sau prefabricat, independent de natura litigiilor aflate in joc. Exista apoi o alta grupare, si ea in general dispersata, cu o extensie larga, dar cu un esprit de corps sesizabil, citeodata pronuntat, chiar cu citeva nuclee in care solidaritatile neconditionate sint evidente; ma gindesc, de pilda, la Gabriel Liiceanu (cu interventii rare, ne-reactiv, aparent solitar, dar, dupa toate indiciile, real lider ideologic al acestei grupari), la Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran, Monica Lovinescu, Alex. Ștefanescu, Constantin Toiu (intr–un cuvint, la redactori si colaboratori de la România literara), la Ioan Buduca si al lui Gabriel Andreescu, la redactori si colaboratori ai Jurnalului literar sau ai Academiei Catavencu, etc. Unii participanti la acest conflict de idei au fost oscilanti, trecind dintr-o "tabara" in cealalta pe masura ce polemica s-a acutizat; este cazul, de pilda, al Gabrielei Adamesteanu (si, intr-un fel, al lui Gabriel Andreescu) de la 22, care intr-o prima faza a parut sa se situeze de partea primei grupari, pentru ca apoi sa basculeze decis – prin pozitia adoptata fata unul din subiectele aflate in disputa – spre cea din urmma. Daca aceasta polarizare a punctelor de vedere s-a facut pe deplin vizibila doar in ultimul timp, semne de neintelegere puteau fi detectate mai demult, disputa in cauza nefiind, la o adica, o surpriza, ci "implinirea" unor puseuri ideologice sensibil mai vechi, rezultatul final al unor acumulari imperceptibile de tensiuni. Faptul ca toate acestea au fost "citite", la vremea respectiva, ca accidente neinsemnate, si nu ca indicii ale unei evolutii spre conflictul deschis, s-a datorat nu numai "lecturii" prudente, pe care faptele si imprejurarile o impuneau ca adecvata, ci si unor interese de etapa congruente, ambele parti impartasind atunci credinta ca mai important era ceea ce le unea decit ceea ce le deosebea, in speranta – reciproca, desigur – ca timpul va lucra in sensul armonizarii punctelor de vedere. Cele doua parti credeau, pare-se, in virtutile unui modus vivendi, si nicidecum in declansarea ostilitatilor ca solutie de clarificare, in circumstantele politice de dupa 1989. Alegerile generale din 1996 au pus in linii mari sfirsit acestui "contract", care, in noua configuratie politica, nu mai avea ratiune de existenta. Dar intreaga polemica avea sa se teasa in jurul altui eveniment, editorial de data aceasta, care a urmat acestui moment electoral: aparitia Jurnalului lui Mihail Sebastian. Chiar daca astazi polemica este arborescenta si, in unele privinte, fara o legatura vizibila cu ceea ce dezvaluie Jurnalul scriitorului româno-evreu, germenii ei sint totusi in aceasta carte si in reactiile si atitudinile pe care ea le-a stirnit. Coincidenta a facut deci ca schimbarea politica din toamna anului 1996 sa fie secondata de aparitia acestui document ravasitor, in masura sa arunce o cu totul alta lumina asupra unui trecut si a unor figuri intelectuale puternic idealizate in constiinta publica româneasca. Jurnalul punea in chestiune, cumva fara intentie, dar cu o forta persuasiva cu atit mai puternica, o mostenire care constituie mindria culturii românesti. Excelenta culturala a generatiei interbelice, netagaduita de Sebastian (dimpotriva, confirmata sau – mai bine zis — anticipatta de el intr-un moment in care ea nu era totusi o evidenta), este dublata de marturia sa tragica privind "convertirea gardista", in proportii endemice, a stralucitilor sai colegi.Forta marturiei continute in paginile acestui Jurnal a parut a fi, pe moment, irezistibila, receptia de care s-a bucurat – atit din partea criticii cit si din partea publicului – promitind parca, asa cum observa Norman Manea, un veritabil catharsis "intr-o societate care ezita sa-si recunoasca propria contributie la Holocaust si unde critica traditiei nationaliste in cultura este uneori considerata un act antipatriotic, de nu chiar o blasfemie"1. In citeva cazuri, sensibilitatile critice au atins acest prag, fara a fi in vreun fel contestate sau chestionate. Relativizarile de acest tip s-au produs insa mai tirziu. Catharsisul, s-a putut constata dupa un timp, a fost mai curind o proiectie decit o evaluare riguroasa a impactului real al acestei carti inegalabile. Desigur, in citeva cazuri individuale, fenomenul in discutie are acoperire, dar de aici si pina la scara unei intregi culturi distanta este mult prea mare. Astazi se vede limpede ca Jurnalul in cauza a intimpinat dintru inceput rezistente acerbe, initial tacute sau abia rostite, dar cu timpul devenite manifeste. Deficitul de cultura si formatie democratica al multor lideri de opinie din tara noastra, altminteri intelectuali de indiscutabila valoare in domeniul lor, si-a spus finalmente cuvintul, depozitia lui Sebastian fiind treptat redusa la un punct de vedere oarecare, minimalizata si, in consecinta, acordindu-i-se o relevanta in cel mai bun caz limitata. Chiar multe judecati critice pozitive adopta azi un ton condescendent si conventional, lasind un spatiu amplu pentru rezerve (deocamdata?) inavuabile2.Asadar, polemica la care asistam acum a avut ca motiv declansator, dupa toate indiciile, Jurnalul lui Sebastian, chiar daca temele pe care ea s-a desfasurat pina acum s-au departat mult de la acesta. Neintelegerile sint dealtfel destul de greu de enuntat, disputele alunecind de la un subiect la altul, aparent fara legatura. Astfel, au fost puse in chestiune — si tratate si apreciate diferit — ccind angajamentul de extrema dreapta al multor intelectuali români (al celor extrem de prestigiosi cultural) din perioada interbelica, cind — ca rraspuns — colaboraationismul intelectual al altora (mai numerosi) cu regimul comunist; cind notiunea de fascism, cind — in replica — cea de comunism; ccind Holocaustul, cind – prin aceeasi simetrie – Gulagul; etc.; de la acestea, s-a trecut la altele, colaterale, dar care marcheaza actualitatea noastra politica, nu lipsite insa de legatura substantiala cu cele dinainte: puseurile rasiste, xenofobe, antisemite din societatea româneasca; chestiunea reabilitarii maresalului Antonescu (si a unor ministri din cabinetul sau); raportarea la Occident etc. Chiar din aceasta insiruire dezordonata se poate insa intrevedea miza capitala a acestor dezbateri, in joc fiind experientele politice tragice ale secolului pe care-l incheiem si modul in care societatea româneasca intelege – prin intelectualii sai de frunte – sa se raporteze la ele si, implicit, sa se edifice, raspunzind sfidarilor contemporane de aceeasi sorginte radicala precum cele din perioada interbelica. De interpretarea aceasta, a istoriei si a culturii românesti si a ceea ce se intimpla sub ochii nostri, depind valorile care ghideaza societatea româneasca si, in ultim moment, chipul acestei societati. Paralelisme pagubitoare si tropisme simptomaticeDesigur, astazi nimeni nu-si mai asuma deschis antisemitismul ca ideologie, asa cum se intimpla intre cele doua razboaie mondiale si pentru care Jurnalul lui Sebastian depune sfisietoare marturie. Dupa Holocaust, antisemitismul este perceput de cvasi-totalitatea intelectualilor români ca o ideologie compromitatoare, care trebuie negresit blamata (chiar si antisemitii notorii refuza sa se considere astfel; in cazul acestora, trucul este insa indeajuns de evident pentru a nu convinge pe nimeni). Cu toate acestea, atitudini, idei, procedee intelectuale cu potential antisemit sint depistabile, astazi, la sfirsit de mileniu, chiar in esaloanele de elita ale culturii românesti. Sint numeroase semne ca discernamintul multor intelectuali prezinta inca destule carente, ca formatia lor democratica nu este lipsita de fisuri, ca examinarea antisemitismului românesc este inca departe de ceea ce ar trebui sa fie, ca sint inca vii vechi clisee antisemite, ca in locul celor apuse apar altele noi etc. Cultura româneasca "inalta", formal corect pozitionata, este inca impregnata de prejudecati si stereotipuri, proba ca in interiorul ei sint inca multe lucruri de pus la punct.Toata disputa pe tema Holocaustului se constituie intr-o proba in acest sens. Intelectualii români de astazi ignora, intr-o proportie zdrobitoare, specificitatea Holocaustului, singularitatea sa istorica, trasaturile sale ireductibile. Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran, Gabriela Adamesteanu, Gabriel Andreescu, Gabriel Liiceanu s. a. procedeaza in acest chip egalizator in publicistica lor. Instituind un paralelism total intre Holocaust si Gulag, care merge pina la nediferentiere, asemenea demersuri nu fac altceva decit sa oculteze unicitatea si a unui fenomen si a celuilalt. Cind un Norman Manea, un Michael Shafir sau un Vladimir Tismaneanu atrag atentia asupra acestei pagubitoare paradigme, gestul lor este interpretat ca o tentativa – simili-conspirationala — de a "confisca suferinta", ceea ce nu poate fi, eufemistic spus, decit uluitor, avind in vedere cit au facut cei trei in ordine intelectuala pentru radiografierea totalitarismului comunist, pentru a pune in evidenta ororile, infernul dintr-un asemenea sistem politic. Apoi, apelul atitor intelectuali români (Cristian Tudor Popescu, Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran, Ioan Buduca etc.) la R. Garaudy ca la o autoritate in "chestiunea" Holocaustului este unul dintre cele mai stupefiante si mai triste lucruri intimplate in aceasta perioada in cultura româna, cu atit mai mult cu cit in nici o alta tara numele fostului membru al CC al PCF convertit apoi la islamism nu se bucura de o apreciere atit de deferenta. Dar ideile lui R. Garaudy sint adesea si contrafacute. A sustine, cum o face Nicolae Manolescu, ca Garaudy "nu neaga" Holocaustul3 inseamna a falsifica chiar esenta mesajului Miturilor fondatoare ale politicii israeliene. In fapt, pentru cine a citit cu minimala atentie aceasta carte de propaganda anti-sionista, nu e deloc greu de vazut ca miza sau tinta ei o reprezinta tocmai negarea Holocaustului. Pentru Garaudy, Holocaustul este reductibil – si calitativ si cantitativ — la sirul de crime ordinare care brazdeaza istoria umana, neexistind nici un motiv pentru a percepe si evalua distinct acest fenomen. Minimalizarea si banalizarea sint insa – nu e deloc greu de sesizat – chiar tehnicile negarii. Garaudy este un negationist, asa cum exact si raspicat a spus-o Michael Shafir4. Mai mult, si lucrul acesta pare a-i scapa complet directorului României literare si celorlalti utilizatori români ai tezelor lui Garaudy, rationamentele din Miturile fondatoare se potrivesc ca o manusa si pentru o alta negare: cea a Gulagului. Finalmente, nu numai Holocaustul este supus demolarii intelectuale, ci si crimele comuniste. La o lectura atenta a textului fostului ideolog al PCF, se poate vedea ca acest efect pervers exista, capcana pe care suporterii români ai tezelor lui Garaudy nu par a o intrevedea in nici un fel (desi chiar "amanuntul" biografic e suficient pentru a antrena indoiala). Iata de ce a-l invoca pe autorul Miturilor fondatoare ale politicii israeliene ca pe o autoritate, chiar prin rastalmacire, tradeaza o lipsa de discernamint cel putin ingrijoratoare in domeniul ideilor si valorilor politice. O cultura democratica, atit in sens intelectual cit si in sens sociologic, nu se poate construi pe asemenea baze. Nu fara temei deci Andrei Cornea, Michael Shafir, Z. Ornea, Victor Neumann s. a. au sanctionat prompt textele in care numele lui Garaudy era tratat ca unul de autoritate sau de referinta. Desigur, intelectualii români care gasesc in Garaudy un aliat de idei nu merg pina la capatul logic al "demonstratiei" facute in Miturile fondatoare. Ei s-au oprit, daca pot spune asa, undeva la jumatatea drumului. N-au pus deci la indoiala existenta Holocaustului sau amploarea sa tragica (ci numai unicitatea sa). In acelasi timp, in lipsa spiritului critic, ceva din mistificarea existenta in textul lui Garaudy – care e de fond general, difuza, truvabila la tot pasul — se transmite prin modul in care e facuta citarea… Cu asemenea referinte "lamuritoare", imaginea Holocaustului apare citeodata ca rezultat al unui "teribil lobby"5, cum scrie Nicolae Manolescu, lasind sa se inteleaga ca in absenta acestuia Holocaustul n-ar fi ceea ce se socoteste indeobste ca este. Aceeasi idee e cultivata, inca mai staruitor, de Dorin Tudoran6 sau, intr-o forma agresiv-vulgara, de Ioan Buduca7 sau de Cristian Tudor Popescu8. Asemenea afirmatii sint, oricum le-am lua, "teribil" de grave, caci ele rastalmacesc sensul, rostul pedagogiei politice pe care aceasta mare tragedie a secolului a facut-o imperativa. Slujirea unor valori intr-o lume libera nu este urmarea unor influente terifiante si oculte. De-ar fi asa, ar insemna ca si democratia in care credem are in spate tot un "teribil lobby", caci – ar putea cineva sa conteste? — si pentru ea se face risipa de energie si chiar se cheltuiesc multi bani. Și mai e un paradox pe care scriitorii mai sus citati nici nu par a-l banui: daca vom minimaliza invatatura Holocaustului, prin asemenea consideratii suprarealiste, nu vom putea impune nici invatatura Gulagului. In plus, "teribilul lobby" denota si o gindire de tip conspirational, pina acum truvabila in alte medii. De aici si pina la a aprecia Holocaustul ca o stratagema prin care evreii isi asigura "un profitabil monopol al suferintei" – asa cum sustin Radu Theodoru sau Corneliu Vadim Tudor — nu e deccit un pas. Echivalenta aceasta pagubitoare intre Holocaust si Gulag ar trebui sa fie, odata ajunsa in acest punct, abandonata. Dar nu e, pentru ca nu consecventa logica anima aceasta idee. Dimpotriva, echivalenta de mai sus este intarita printr-o alta, mai larga, ideologica: cea intre fascism si comunism. Dincolo de similitudinile structurale pe care toate regimurile totalitare, fasciste si comuniste deopotriva, le au, numeroase si importante (sa ni le amintim pe cele puse memorabil in evidenta de Friedrich si care vizeaza instrumentele de incapsulare completa a societatii de catre stat: ideologie oficiala, partid unic, monopol guvernamental asupra armelor, monopol guvernamental asupra mass media, politie politica), ideologiile in cauza, ca si – prin forta lucrurilor — practicile politice aferente lor, comportta totusi deosebiri calitative majore, pentru ca au origini, paradigme si, mai ales, escatologii diferite (toate totalitarismele seamana intre ele si, in acelasi timp, fiecare este unic, spunea acelasi C. Friedrich). Rasismul, bunaoara, nu se gaseste in ideologia comunista, incit a scrie, cum o face Nicolae Manolescu, ca "Stalin a fost rasist, ca si Hitler"9 inseamna a anula literalmente orice distinctie intre cele doua totalitarisme si, implicit, a produce o pierdere analitica substantiala. Nu e vorba ca Stalin ar fi in felul acesta absolvit de crimele de care este responsabil, ci ca determinarea lor sta in altceva, nu in rasism.Un alt cliseu, vechi si totusi – prin obstinatia cu care apare – nou, este "participarea evreiasca" la instaurarea regimului comunist si la exercitiul terorii totalitare, apreciata cind capitala sau decisiva, cind (doar) "esentiala", dar transformata regulat – prin "morala" pe care o antreneaza, fie deci si numai implicit — intr-un cap de acuzare colectiva la adresa evreilor. Ideea aceasta se intilneste, oricit ar parea de surprinzator, cu relativa frecventa in mediile noastre intelectuale respectabile; chiar daca fara brutalitatea din presa extremista, dimpotriva, uneori cu rafinament, alteori esopic, acuza poate fi totusi detectata fara nici un fel de dubiu. De altfel, aceasta "participare evreiasca" ar explica "minimalizarea" Gulagului: evreii se stiu vinovati – se insinueaza adesea – si in consecinta au tot interesul sa reduca gravitatea faptelor care-i acuza. Cum se explica atunci ca atitia evrei s-au numarat printre cei mai tenaci acuzatori ai regimurilor comuniste? Intrebarea ramine, evident, fara raspuns. Alteori, chestiunea "contributiei evreiesti" este pusa in termeni metafizici si etici ultimativi, cu o finalitate justitiara careia nu-i scapa nimeni. Cind Gabriel Liiceanu se-ntreaba retoric, intr-un text de la care se revendica multi intelectuali din România de azi, "cum e cu putinta ca acela care, intr-un ceas al istoriei, purtase uniforma victimei sa imbrace acum pe cea de calau?"10, referindu-se la ceea ce s-a intimplat cu evreii dupa Holocaust in societatile comuniste, domnia sa aluneca intr-o generalizare care submineaza intregul exercitiu intelectual de fraternizare cu Sebastian, pentru ca incearca sa-l anexeze propriilor sale marote. Metamorfoza aceasta presupusa de Gabriel Liiceanu este o fictiune organicista – subtila in forma, dar rudimentara in continut — care pleacca de la un fel de "evreitate substantiala", careia nici un evreu nu-i poate scapa, asemenea unui blestem, si care, finalmente, ii face intersanjabili pe toti evreii, individualitatea fiecaruia fiind doar aparenta. Nu atit analogia biografica propusa de filosoful român stirneste rezistente din partea unor intelectuali (au reactionat astfel Michael Finkenthal, Norman Manea, Leon Volovici, Radu Ioanid si Alexandra Laignel-Lavastine, Michael Shafir, Victor Neumann), metoda empatica legitima atunci cind comparatia respecta coordonatele circumstantelor (ceea ce nu se intimpla intotdeauna in textul lui Gabriel Liiceanu), cit aceasta reprezentare esentialista a evreitatii, care risca sa faca din evreu – oricare ar fi acela – o altfel de fiinta, fundamental diferita, ca o enclava umana. Iata de ce fraternizarea propusa nu reuseste sa convinga: ei i se opune acest (pre)concept al evreului, cu care filosoful român opereaza in textul sau la un palier mai putin vizibil, si care exclude apropierea pentru care pledeaza – extrem de calduros, trebuie recunoscut — la palierul de suprafaata. Exemplul de mai sus nu este insa un unicat. Probe de aceeasi factura pot fi gasite si la alti publicisti importanti, si inca intr-o maniera si mai elocventa. Cind Dorin Tudoran, bunaoara, ofera – intr-un chip brut, dar extrem de expresiv — o listta neagra 100% evreiasca11, nu poti sa nu incerci impresia amara de déja vu. Oricit de temeinice ar fi acuzatiile aduse celor ce figureaza acolo, criteriul strident selectiv cu care a fost intocmita (caci sint destule nume si dintre majoritari care ar fi putut fi asezate pe lista neagra, fara nici o cautare speciala) ii arata limpede scopul: sa arunce un blam de natura etnica. Zadarnic incearca Dorin Tudoran sa o justifice prin aceea ca toate numele – cum scrie domnia sa – "s-au auto-propus"12 pe lista neagra, pentru ca nu vinovatia a stat la baza ei, din moment ce lipsesc atitea altele, ci apartenenta evreiasca. Selectivitatea aceasta este un tropism simptomatic. Asemenea liste sint dealtfel publicate frecvent in România Mare sau Politica, scopul lor antisemit nefiind un secret pentru nimeni, nici macar – vreau sa cred – pentru Dorin Tudoran. Ciudatenia este ca domnia sa, negasind un argument care sa-i justifice gestul, apeleaza la binecunoscuta stratagema a atacului ca aparare, atribuind o intentie… rasista unui text care indraznise sa semnaleze criteriul care statuse la baza intocmirii acelei liste negre. Cind Dorin Tudoran isi intituleaza articolul de raspuns la obiectiile ce i s-au adus "Lectura de rasa", asistam la un trucaj, pentru ca falsifica mesajul critic avut in vedere (articolul "O tragicomedie in desfasurare?" al lui Michael Shafir). In fata unui asemenea procedeu de contrafacere, singura ipoteza explicativa nu poate fi decit aceea a unui mecanism psihologic proiectiv, prin care obsesiile subiectului sint atribuite obiectului. Este un mecanism de auto-inocentare de care extremistii abuzeaza (a se vedea, de pilda, "antisemitismul produs de evrei", "antisemitul Moses Rosen" sau "antisemitul Elie Wiesel", sintagme abundente, si simptomatice, in presa antisemita).Toate aceste puncte de vedere tarate sint (si) urmarea unei metode inadecvate. Am in vedere, in acest sens, inadecvarea criteriilor de analiza si de evaluare. Acolo unde relevante sint criteriile calitative (pentru a distinge fascismul de comunism, Holocaustul de Gulag), literatii români aplica exclusiv criterii cantitative (bilantul crimelor). Acolo unde esentiala este ideea, ea fiind marul discordiei, aceiasi polemisti, literati fiind, vin cu criteriul… estetic, reprosind preopinentului… lipsa talentului literar, astfel voindu-se de-legitimarea adversarului. Dar "talentul literar" n-are nici o relevanta intr-o discutie de acest gen, caci un "talentat" poate gresi prapastios acolo unde nu e vorba de literatura si un "netalentat" poate avea dreptate. Ideile lui Norman Manea, de pilda, sint "combatute" cu asemenea "argumente" stupefiante. Nicolae Manolescu, bunaoara, aluneca intr-un asemenea sofism cind scrie: "Reactia dlui Manea este asadar una de scriitor enervat de critica. Deduc ca iritarea d-sale se datoreaza mai mult banuielii ca as avea o parere mediocra despre literatura pe care a scris-o (…)13. "Deductia" criticului literar n-are insa nici cea mai firava baza in textul lui Norman Manea. Mai mult, chiar "parerea mediocra" pare o "gaselnita" de iesire din situatie, o sentinta inventata ad-hoc, pentru ca atribuie o alta determinare ideilor lui Norman Manea in scopul de a le discredita de plano, de a "justifica" lipsa unui raspuns la obiect. Este un sofism tipic (ignoratio elenchi). Și pentru ca procedeul acesta incorect, de retragere a "legitimitatii" ideilor printr-o executie estetica sumara si improvizata, nu era parca indeajuns de limpede la directorul României literare, Alex. Ștefanescu il reia cu o brutalitate uluitoare: "Norman Manea (de altfel un scriitor lipsit de talent, judecind dupa cartile filosofarde si prolixe pe care le-a publicat in România) are o atitudine de megaloman agresiv, acuzind de peste ocean intreaga noastra societate."14 E limpede ca in fata acestei "judecati critice" aiuritoare, fara drept de apel, nici un dialog nu mai e posibil. O cultura cu idoli si tabuuriClivajele acestei polemici sint, cum se observa, polimorfe, ireductibile, aparent, la o cauza. Paleta punctelor de vedere disputate este atit de diversa incit fiecare litigiu punctual pare sa aiba o determinare specifica, independenta si exclusiva. Fiecare ar fi, daca pot sa zic asa, o "boala" cu manifestari si etiologie distincte. Ma tem ca toate acestea sint aparente inselatoare, ca ele sint o pista falsa, care, urmata, nu face decit sa multiplice confuziile. Impresia mea este ca toate aceste neintelegeri au, la rigoare, o aceeasi cauza, nu intotdeauna vizibila si nici constientizata de fiecare data, o cauza profunda, cu radacini adinc infipte in cultura româna. Altfel spus, toate aceste "boli" nu sint decit simptoame ale uneia si aceleiasi maladii care s-a insinuat in corpul culturii noastre cu multa vreme in urma si care s-a cronicizat. O maladie care a fost indelung ignorata sau, cind – rareori — s-a intimplat sa fie recunoscuta, a avut parte de o "terapie" inadecvata sau incompleta, cu rezultate care au dus la modificarea in timp a simptoamelor pina intr-acolo ca vechea "boala" nu mai putea fi recunoscuta in noile manifestari simptomatologice. Medicii stiu ca sint cazuri in care tratamente incipiente pot crea pentru un timp impresia ca maladia este invinsa, pentru ca, mai apoi, sa se constate o recurenta a ei in forme greu recognoscibile, dind impresia – inselatoare de la un punct incolo – ca avem de-a face cu altceva, complet nou. Noutatea este insa de forma, nicidecum de continut. Care este deci cauza acestor neintelegeri? Este chiar cauza ignorata – sau, in cel mai bun caz, minimalizata — de cei mai mullti intelectuali români de astazi: tentatiile antidemocratice, xenofobe, antisemite s.a.m.d. irezistibile pe care le-au manifestat multi intelectuali români inca din perioada de formare si pina in cea de asezare a culturii române moderne. Un esalon stralucitor de oameni de cultura români — pornind de la "poetul national" si ajungind la marile figuri interbelice – s-a pozitionat ostil, resentimentar fata de valorile care ghidasera procesul de modernizare politica a României, fata – in general – de valorile democratiei. Tema aceasta a fost considerata de multi intelectuali români, mai ales de la cel de-al doilea razboi mondial incoace, cind tabu cind deformata, situare culturala cu urmari nefericite. Derapajele politice grave ale unora dintre cele mai influente figuri culturale române nu constituie nici azi o tema serioasa de meditatie, asa cum s-ar cuveni sa fie intr-o Românie care-si cauta un destin democratic, ele constituind cel mult un motiv de pudibonderie intelectuala; tacerea intelectualilor fata de aceste rataciri triste devine, la rigoare, un mod de a le cautiona "invatatura" si chiar de a o legitima. Asa se face ca, in general, antisemitismul istoric al românilor nu constituie o tema de meditatie si de cercetare decit pentru intelectualii de origine evreiasca, nu si pentru intelectualii majoritari. Studiile dedicate acestui subiect sint de regula semnate de autori evrei, intelectualii români considerind pesemne – sau lasind sa se inteleaga acest lucru – ca antisemitismul intelectual traditional din România este o chestiune strict… evreiasca, asupra careia au a se pronunta numai evreii, nu si românii. Or, antisemitismul intelectual al românilor este o problema a culturii române, nu o "chestiune evreiasca"; si nu e nicidecum o problema secundara, ci una esentiala. Cei ce au datoria de a o cerceta, de a o evalua, de a o solutiona sint in primul rind intelectualii români, de raspunsul lor depinzind, crucial, chiar valorile care orienteaza societatea româneasca in aceasta etapa de schimbari radicale. Este si mesajul din "O tragicomedie in desfasurare?"; Michael Shafir, contrariat in asteptarile lui, trage aici un semnal de alarma catre cei in care crezuse ca au o autentica orientare democratica, implorindu-i intr-un fel sa realizeze gravitatea situatiei in care s-au pus. Apelul lui dramatic n-a fost insa primit nici macar cu o tresarire. Dimpotriva, i s-a raspuns generalizat cu o furie exclusivista iesita din comun, pigmentata pe alocuri cu bascalie, ranind inca o data o sensibilitate deja ultragiata. O "reactie de prestigiu" multiplicata, simili-gregara, menita – prin tirania ei majoritara – sa-si apere idolii si sa intareasca tabuul. Cita vreme intelectualii români vor considera aceasta problema ca secundara, pitoreasca, irelevanta, jenanta sau, si mai grav, ca antinationala sau ca falsa, temindu-se ca abordind-o ar comite un sacrilegiu, atita vreme cultura româna se va afla sub apasarea unor complexe idolatre, care o vor trage inapoi, intr-un ev revolut. România va fi astfel condamnata la un statut periferic si exotic, prea putin permeabil, riguros judecind, la valorile culturii europene sau occidentale. Numai examenul intelectual lucid si curajos — operaatie migaloasa si, desigur, dureroasa, chinuitoare — poate fi in masura sa elibereze cultura româna de complexele ei grave si sa pregateasca societatea româneasca pentru mileniul ce va sa vina. 14 Alex. Ștefanescu, "Protest", in România libera, 17 iunie 1998.13 Nicolae Manolescu, "Raspuns la raspuns", in România literara, nr. 23-24, 17-23 iunie 1998.12 Dorin Tudoran, "Lectura de rasa", in România literara, nr. 32, 12-18 august 1998.11 Dorin Tudoran, art. cit.10 Gabriel Liiceanu, "Sebastian, mon frère", in 22, 29-aprilie-5 mai 1997.9 Nicolae Manolescu, "Ce inseamna sa fii rasist", in România literara, nr. 19, 20-26 mai 1998.8 Cristian Tudor Popescu, "Condamnarea lui Garaudy", in Adevarul, 2 martie 1998.7 Ioan Buduca, "Care-i buba?", in România literara, nr. 15, 22-28 aprilie 1998.6 Dorin Tudoran, "Nepotii gornistilor (II), in România literara, nr. 12, 1-7 aprilie 1998.5 Nicolae Manolescu, art. citat.4 Michael Shafir, "O tragicomedie in desfasurare?", in Sfera Politicii, nr. 61, iulie-august 1998.3 Nicolae Manolescu, "Holocaustul si Gulagul", in România literara, nr. 9, 11-17 martie 1998.2 A se vedea, spre exemplu, Dorin Tudoran, "Gimnastica de intretinere sau pretextul Sebastian", in România literara, nr. 22, 10-16 iunie 1998.1 Norman Manea, "The Incompatibilities. Romania, the Holocaust and a rediscovered writer", in The New Republic (April 20, 1998); "Incompatibilitatile", in 22 (nr. 23, 9-15 iunie 1998).