Zona gri: guvernul eseculuiVALENTIN STAN

"Comportamentul unui partid care pierde nu apare niciodata ca fiind corect: cel putin, nu poate sa dispuna de singurul criteriu infailibil al intelepciunii asupra judecatilor vulgare – succesul"Edmund Burke, Letter to a Member of the National Assembly, 1791. Editia din 22 ianuarie 1998 a influentului cotidian american Washington Post prezenta aprecierile noului ambasador al SUA in Romania, James C. Rosapepe cu privire la politica romanesca. Domnia sa preciza ca primise informari ale Departamentului de Stat din SUA in conformitate cu care "politica in Romania este foarte exotica". Informarile mentionau ca "multe decizii se iau in camere ascunse si in reuniuni secrete... ca uneori ego-urile si agendele personale se pun in calea politicii binelui public" (vezi Daniel LeDuc si Manuel Perez-Rivas, Washington Post Staff Writers, "Sounds Entirely Too Familiar", in Washington Post, Thursday, January 22, 1998, Page M01). Sigur, ambasadorul, cu tact diplomatic, lasa sa se inteleaga ca asemenea situatii sunt prezente si in SUA. Ca este asa cum spunea domnul Rosapepe nu mai este nevoie sa demonstram in Romania. Una din cele mai bune demonstratii, in acest sens, este prestatia pe plan international a actualilor guvernanti, care au continuat dezastrul lasat de precedenta guvernare si au finalizat procesul de discreditare a tarii in relatiile externe, dupa esecul lamentabil al reformei pe plan intern. Rezultatul a fost, evident, plasarea Romaniei, fara drept de apel, in zona gri a celor ramasi in afara integrarii in primul val al extinderii NATO si al inceperii negocierilor de aderare la Uniunea Europeana. Oricat ar parea de paradoxal, Romania a inregistrat, dupa 1996, cele mai spectaculoase esecuri de politica externa din perioada post-decembrista. Nu ne vom referi la mult comentatele momente Madrid si Luxemburg, din istoria apropierii noastre de NATO si UE si nici la dinamica relatiilor bilaterale. Ne vom referi la o serie de gafe politice de proportii, exprimate in declaratii publice, prin care liderii tarii au demonstrat ca sunt total nepregatiti sa isi asume gestionarea relatiilor externe si de securitate ale Romaniei si care au contribuit de o maniera importanta la esecurile mentionate mai sus sau le-au urmat.Un campion al gafelor: Emil Constantinescu Dupa cum se stie, una din cele mai costisitoarea erori pentru interesele de integrare euro-atlantica ale Romaniei a fost facuta de presedintele Constantinescu, atunci cand a supralicitat relatia cu Franta, considerand-o elementul decisiv in strategia de apropiere de NATO. Emil Constantinescu a mers pana acolo incat a declarat public, incalcand normele de conduita in raporturile diplomatice intre state, ca Germania, de pilda, va sprijini Romania pentru a intra in NATO, din dorinta de a se alinia pozitiei franceze! Chiar daca presedintele roman ar fi avut indicii clare in acest sens (la Madrid, in iulie 1997, s-a dovedit ca afirmatiile respective nu aveau nici o acoperire), rigorile discursului diplomatic, la nivel de sef de stat, nu permiteau ca politica externa a unei tari de importanta Germaniei sa fie caracterizata ca o functie a pozitiei altui stat. Iata declaratia lui Emil Constantinescu din februarie 1997: "Cred ca, in cele din urma, Germania va sustine Romania, nu numai pentru a se alinia pozitiei Frantei (subl.n.), ci din motive de analiza strategica, caci un NATO fara Polonia sau Romania nu are sens" (Vezi "Emil Constantinescu: NATO fara Polonia sau Romania «nu are sens›", in Romania libera, Serie noua-Nr. 2097, 19 februarie 1997)! Se poate observa usor ca presedintele Constantinescu considera ca nu largirea NATO este "fara sens", fara Polonia si Romania, ci chiar NATO in sine. Se poate deduce ca NATO nu a avut sens din 1949 pana in 1997, Polonia si Romania nefacand parte din Alianta in aceasta perioada si va continua sa ramana fara sens si in continuare de vreme ce Romania nu a fost nominalizata la Madrid pentru integrarea in organizatie! Asemenea afirmatii si accentul pus exclusiv pe sprijinul francez pentru intrarea in NATO, l-au facut pe Edward Cody, editorialist la Washington Post, sa remarce, dupa summit-ul NATO de la Madrid, ca "(...) guvernul presedintelui Emil Constantinescu a purtat o campanie donchisotesca pentru admitere (in NATO-n.n.), cu sprijin din partea Frantei, dar cu putine sanse de succes" (Edward Cody, Washington Post Foreign Service, "Romania Steps Up Efforts to Secure Spot in NATO", in Washington Post, Tuesday, August 26, 1997, Page A11). Formularile, in totala contradictie cu regulile discursului diplomatic sunt, din pacate, o constanta a demersurilor internationale ale presedintelui Constantinescu. In aceeasi declaratie publica, din februarie 1997, citata mai sus, presedintele roman a mai spus: "Ne aflam intr-un moment fericit, cand, pentru prima oara intr-o istorie multiseculara, Romania nu mai este vecina cu Rusia". Trecand peste limbajul folosit, remarcam precizarea publica, din partea sefului statului, ca Romania este fericita pentru ca nu e vecina cu o anume tara. Acea tara, la momentul respectiv, nu era nici sub sanctiuni internationale, nu era nici declarata agresor de ONU, nu era in conflict nici cu NATO, nici cu UE si nu se manifestase ostil sau neprietenesc fata de Romania. In plus, era unul din cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Acea tara era Federatia Rusa din 1997 si nu Uniunea Sovietica, inamicul NATO si nici Imperiul Tarilor de pana la 1917. Oricat adevar istoric s-ar fi ascuns in bucuria sincera a omului Constantinescu, unui sef de stat ii sunt interzise asemenea formulari, care pot trezi suspiciune in relatiile bilaterale cu alte state. Faptul ca presedintele Constantinescu nu se acomodeaza rigorilor discursului diplomatic, la nivel de sef de stat, este demonstrat si de declaratiile facute in timpul vizitei oficiale din mai 1998, in Canada. La acel moment, comunitatea internationala a condamnat experientele nucleare efectuate de India si Pakistan, considerandu-le deosebit de periculoase pentru pacea mondiala. Canada, tara NATO, s-a aflat alaturi de aliati in a condamna energic politica nucleara a celor doua tari. Emil Constantinescu, in plina vizita oficiala in Canada, a acordat un interviu influentului cotidian Globe and Mail, in care a precizat ca "intelege utilizarea de catre India frustrata a capacitatii de producere a armelor nucleare pentru a-si imbunatati statutul pe plan mondial" (apud textul tradus al articoluui din Globe and Mail publicat de Adevarul: "Liderul roman face reprosuri Vestului", in Adevarul, Nr. 2487, 29 mai 1998). Aceasta declaratie a starnit reactii dosebit de negative in Vest, asa cum era de asteptat. Graba lui Emil Constantinescu de a da imediat dupa aceea un comunicat in care condamna foarte vehement testele nucleare indiene nu a facut decat sa intareasca imaginea negativa pe care seful statului o produsese pe continentul nord-american lansandu-se in declaratii contrare luarilor de pozitie ale democratiilor occidentale. Consecintele acestui "stil" de a face politica internationala nu au intarziat sa apara. In timpul vizitei sale oficiale in SUA, din iulie 1998, Agentia Associated Press il numea pe presedinte, din nefericire pentru Romania, "o figura din strainatate mai putin proeminenta" (vezi Jim Abrams, Associated Press Writer, "Romania Leader Addresses Congress, Thursday, July 16, 1998, 3:20 a.m. EDT). Importantul cotidian american Washington Post ridiculiza, la randul sau, extravaganta croaziera pe Potomac organizata de Ambasada Romaniei la Washington, pentru Emil Constantinescu, numindu-i pe organizatori, "curtenii cu genunchii moi" ai presedintelui (vezi Nora Boustany, "The British, Busily Eliminating Both Fuddy and Duddy – Following the Money", in Washington Post, Friday, July 17, 1998, Page A16). Nu ne propunem a ne referi pe larg la vizita presedintelui in SUA, vizita declarata de presa favorabila un mare succes. Vom aminti doar ca presedintele a dat un interviu influentului canal de televiziune CNN International, in timpul vizitei, pe 17 iulie 1998. Realizatorul emisiunii a prezentat sutelor de milioane de telespectatori urmatoarele aprecieri la adresa Romaniei, imediat dupa ce Emil Constantinescu a subliniat fermitatea procesului de restructurare si privatizare din tara: "Misiunea Fondului Monetar International la Bucuresti este nerabdatoare sa vada aceste reforme in timp ce deficitul bugetar al Romaniei se umfla, iar actiunile la Bursa cad. Companiile americane au retineri in a investi in Romania fiind frustrate de o politica economica inconsistenta si obstructii birocratice" (apud RADOR, Transcrieri – interviuri, comentarii, dezbateri, Nr. 181, 18 iulie 1998, p. 3). Declaratia Departamentului de Stat de la Washington, din 15 iulie 1998, cu privire la vizita presedintelui roman, indica si ea, din pacate, o atitudine rezervata fata de Emil Constantinescu. In Declaratia comuna SUA-Romania, din 16 iulie 1998, se preciza, printre altele, ca SUA va ajuta Romania sa devina "cel mai puternic candidat posibil (subl.n.) pentru intrarea in NATO si integrarea in celelalte structuri occidentale" [vezi "Joint Statement. US-Romanian Relations", The White House, Office of the Press Secretary, July 16, 1998, in USIS Washington File, 16 July 1998, Text: Joint Statement on US-Romanian Relations July 16, 1998, (Clinton, Constantinescu met in Oval Office July 16) (780)]. Aceasta Declaratie este rodul negocierilor dintre partea americana si cea romana fiind o declaratie comuna. Declaratia Departamentului de Stat, din 15 iulie 1998, este, in schimb, o declaratie unilaterala a SUA, care exprima nu o pozitie comuna, ci strict pozitia SUA fata de Romania. Ea precizeaza ca SUA va ajuta Romania sa devina "un candidat cat se poate de puternic (subl.n.) pentru intrarea in NATO in viitor (subl.n.) si pentru integrarea in celelalte structuri occidentale" [vezi Statement by James P. Rubin, "Visit of Romanian President Emil Constantinescu", US Department of State, Office of the Spokesman, July 15, 1998, in USIS Washington File, 15 July 1998, Text: State Dep. on visit of Romanian President Constantinescu, (US-Romania Strategic Partnership talks being held) (520)]. Difererenta dintre cel mai puternic candidat si un candidat cat se poate de puternic este uriasa in limbajul diplomatic si trimite un mesaj foarte clar Bucurestilor. In plus, Departamentul de Stat a simtit nevoia sa specifice ca intrarea in NATO s-ar putea produce "in viitor", ca nu cumva cineva sa creada ca este de actualitate. In plus, presedintele Clinton a anulat conferinta de presa comuna cu presedintele roman, conferinta din care Departamentul de Analiza Politica al Presedintiei Romaniei isi facuse un adevarat titlu de glorie (vezi ROMPRES-SERVICIUL NATIONAL, ªtiri Interne, 2 iulie 1998, p. 12). Sigur, surse romanesti, favorabile lui Emil Constantinescu, au justificat anularea conferintei de presa comune prin dorinta presedintelui Clinton de a scapa de eventualul tir al intrebarilor jurnalistilor americani cu privire la afacerea Lewinsky. O scuza pe care nici nu o mai calificam. In 16 septembrie 1998, cand afacerea Lewinsky ajunsese la apogeu, fiind mult mai grava decat in iulie, Clinton nu s-a sfiit sa participe la o conferinta comuna de presa cu un lider central-european, chiar la Washington. E drept, acel lider nu era "o figura din strainatate mai putin proeminenta". Era presedintele Cehiei, Vaclav Havel.Un ministru al apararii pentru "linistea" noastra: Victor Babiuc Criza din Kosovo reprezenta, in iunie 1998, cel mai important pericol pentru pacea si stabilitatea regionala. Confruntarile armate dintre fortele guvernului de la Belgrad si grupurile separatiste din Kosovo luasera amploare. Actiunile fortelor iugoslave au afectat grav viata populatiei civile albaneze din provincia amintita. Acestea sunt motivele pentru care NATO a trecut la elaborarea unor variante de interventie militara in Kosovo, pentru a pune capat luptelor, daca va fi cazul. Bineinteles, aparea problema reactiei Romaniei fata de o astfel de eventualitate. In acest context, ministrul roman al apararii, Victor Babiuc a declarat, pentru Curentul din 18 iunie 1998: "Romania face parte din Parteneriatul pentru Pace, in cadrul caruia are o serie de angajamente fata de partenerii sai. In masura in care aliatii vor interveni in Kosovo, Romania isi va respecta angajamentele asumate fata de ei. Sper insa ca intelepciunea conducatorilor iugoslavi si albanezi va permite gasirea unei solutii politice crizei" (vezi "«Romania isi va respecta angajamentele›› fata de NATO", in Curentul, Anul II, Nr. 139(197), 18 iunie 1998). Babiuc a spus cu alt prilej, in conformitate cu Jurnalul National din 30 iunie 1998, ca Romania s-a angajat sa "participe alaturi de NATO cu trupe in zonele de conflict, inclusiv in Kosovo" (vezi Florin Vladescu, "Ministrul Babiuc este mai hotarat ca niciodata: «Vom fi alaturi de NATO chiar si in Kosovo››", in Jurnalul National, Anul VI, Nr. 1549, 30 iunie 1998). Din afirmatiile ministrului reiesea ca, in conformitate cu angajamentele asumate fata de NATO, prin Parteneriatul pentru Pace (PpP), Romania va interveni in Kosovo alaturi de Alianta. Asemenea declaratii nu aveau nici o baza reala. Angajamentele asumate de Romania in cadrul PpP se refera la operatiuni de mentinere a pacii sub mandat ONU sau OSCE, alaturi de partenerii din NATO. Operatiunile de mentinere a pacii se realizeaza in zone unde conflictul a incetat, iar beligerantii au acceptat conditiile incetarii lui. Or, o interventie a NATO in Kosovo, de tipul celei la care se referea Babiuc, ar fi fost o actiune de lupta a Aliantei, nu pentru a mentine pacea, ci pentru a o impune prin forta militara. Aceasta actiune ar fi legitima daca ar avea mandat ONU, dar nimeni, nici ONU, nici NATO, nu ar putea cere expres Romaniei participarea la asa ceva, pentru simplul motiv ca Romania nu s-a angajat niciodata sa participe la astfel de actiuni, care ar pune-o pe picior de razboi cu alt stat. Nici Consiliul de Securitate al ONU (ale carui rezolutii sunt obligatorii pentru tarile membre ONU), cea mai inalta instanta internationala, nu are autoritatea juridica, politica sau morala de a solicita unei tari sa faca razboi cu alta tara, oricat de nobil si corect ar fi scopul acelui razboi. De aceea, atunci cand un agresor periculos pune in pericol pacea si securitatea internationala, intrand sub jurisdictia Capitolului VII din Carta ONU, care prevede masuri pentru a impiedica o asemenea evolutie, Consiliul de Securitate autorizeaza, in cazuri extreme, o interventie militara, ca in cazul crizei Irakului din 1990-1991. Atunci intervin numai acele tari care au posibilitati militare si doresc sa actioneze in acest fel, Consiliul de Securitate neavand autoritatea de a obliga pe cineva sa faca razboi. In ceea ce priveste NATO, in absenta unei rezolutii a Consiliului de Securitate, o decizie a Aliantei pentru o interventie in Kosovo nu ar obliga automat nici pe tarile membre sa ia parte la o astfel de actiune, datorita modului diferit de interpretare al articolului V din Tratatul de la Washington (a carui invocare ar fi singura explicatie posibila pentru o actiune NATO neautorizata de ONU). Este vorba aici de posibilitatea de a invoca necesitatea unei interventii pe baza faptului ca instabilitatea creata de conflictul din Kosovo se poate revarsa in tarile NATO din zona, Grecia si Turcia. Acest lucru ar intra sub incidenta articolului V din Tratatul de la Washington, care acopera exclusiv zona NATO (Kosovo nefiind in ea) si care prevede actiuni pentru apararea colectiva a acestei zone (adica teritoriul statelor membre si al posesiunilor acestora). O astfel de pozitie a fost sustinuta de SUA pentru a arata ca nu este nevoie de o Rezolutie a Consiliului de Securitate pentru a autoriza o interventie NATO in Kosovo, de vreme ce o astfel de interventie ar fi una de aparare colectiva conform Tratatului de la Washington si, eventual, in conformitate cu articolul 51 al Cartei ONU referitor la autoaparare. Unii membri NATO au respins initial posibilitatea unei actiuni NATO in Kosovo, in afara unui manadat ONU. Adevarul este ca invocarea articolului V din Tratatul de la Washington, pentru a interveni in afara zonei NATO, va fi intotdeauna foarte aproape de limita dreptului international si foarte greu de sustinut in litera si spiritului acestuia. Asadar, Romania poate sprijini politic orice actiune a NATO in Kosovo, inclusiv o actiune militara autorizata de ONU (fie ea de mentinere a pacii sau de lupta pentru impunerea ei), poate participa daca este invitata la orice operatiune de mentinere a pacii in zona, cum a facut in Bosnia, dar nu este obligata sa faca razboi alaturi de NATO impotriva Iugoslaviei. Nici NATO nu ar cere asa ceva, pentru ca liderii NATO stiu mai bine decat ministrul Babiuc ce pot cere si ce nu pot cere Romaniei. De pilda, Danemarca, membru NATO, considera in iunie 1998 ca o interventie in Kosovo se poate face numai cu mandat ONU. Chiar si asa, William Cohen, secretarul apararii al SUA nu stia in iunie 1998 daca Danemarca va participa la posibile operatiuni NATO in Kosovo: "Din nou, foarte multe vor depinde, in ceea ce priveste fortele daneze de modul in care vor simti ca exista suficienta autoritate legala pentru a se intreprinde asemenea actiuni" [vezi Transcript, Press Conference, Secretary of Defense William Cohen and Danish Minister of Defense Hans Haekkerup, Copenhagen, Denmark, June 13, 1998, in USIS Washington File, 16 June 1998, Transcript: Cohen, Danish Defense Minister Briefing June 13, (Hans Haekkerup, Cohen in Copenhagen) (2980)]. Iar, Danemarca, repetam, este membru NATO. Referindu-se la aceleasi aspecte, William Cohen, secretarul apararii al SUA, a precizat pe 15 iunie 1998, la Varsovia, ca Polonia, de pilda, ar putea participa in Kosovo, doar la misiuni de mentinere a pacii si, oricum, nu se stie daca SUA vor solicita asa ceva: "(...) daca va fi Polonia solicitata sa participe la operatiuni de mentinere a pacii; mai intai trebuie sa fie pace. Nu poate fi operatiune de mentinere a pacii daca nu se opresc ostilitatile (...) si nu exista un acord al partilor de a negocia si a pune capat conflictului. De aceea este prematur sa speculam in acest moment daca SUA sau NATO vor solicita sau nu vor solicita Polonia sa ia parte in misiuni de mentinere a pacii" [Transcript of Press Conference, Secretary of Defense William Cohen and Minister of National Defense Janusz Onyszkiewicz, Ministry of Defense, Warsaw, Poland, June 15, 1998, in USIS Washington File, 17 June 1998, Text: Sec. Cohen, Polish Defense Minister Press Conference 6/15, (Following meeting between Cohen, Minister Onyszkiewicz) (2050)]. Dupa cum se vede nu se spune nimic despre o actiune de impunere a pacii prin lupta, la care sa participe armata poloneza, asa cum era gata sa sustina ministrul Babiuc prin participarea armatei romane. Ministrul apararii polonez a precizat cu acelasi prilej, referindu-se strict la operatiuni de mentinere a pacii, ca "nu se stie daca Polonia va fi solicitata sa ia parte" si ca, oricum, tara sa nu prea are practica "acestor actiuni"! Iar Polonia, este ca si membru NATO, intrarea sa oficiala in Alianta fiind programata in 1999. Prestatia ministrului roman al apararii, tinand cont de cele prezentate mai sus nu a putut sa trimita mesajul de sprijin pentru NATO pe care l-a avut in vedere Victor Babiuc. A reusit sa transmita doar ca inaltii oficiali romani nu stiu ce obligatii internationale are Romania, ceea ce face oferta romaneasca de participare la NATO dosebit de problematica si riscanta pentru Alianta in cazul in care ar accepta-o. Nu mai luam in considerare graba ministrului roman de a pune Romania pe picior de razboi cu o mare putere militara vecina, fara ca acest lucru sa fie solicitat de necesitatile de aparare nationala si nici macar de nevoia de a imbunatati relatia tarii cu Vestul. Sigur, pentru un observator indulgent, aceste declaratii ale oficialilor romani pot fi considerate simple stangacii de limbaj. Din nefericire ele apar pe fondul unor esecuri de rasunet in planul politicii externe, care au situat Romania intr-o foarte periculoasa zona gri pe harta Europei. Declaratiile respective nu fac decat sa exprime nivelul de intelegere pe care il au guvernantii de astazi cu privire la ceea ce trebuie sa faca in serviciul poporului roman, popor care nu i-a pus in fruntea tarii pentru a contabiliza esecuri...VALENTIN STAN (1959) a absolvit Facultatea de Istorie si Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Este lector de relatii internationale si istorie contemporana universala la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti. Membru in Consiliul Centrului pentru Studii Euro-Atlantice al Universitatii din Bucuresti.