Colosul german isi schimba directia?

Laurentiu ªtefan

La 27 septembrie 1998, 60.5 milioane de germani au fost chemati la urne pentru a alege cel de-al 14 parlament federal. 1998 a fost un an cu o incarcatura electorala deosebita si pentru ca in patru din landurile federale au avut loc alegeri pentru parlamentele locale cu consecinte importante: in Saxonia Inferioara (1 martie), in Saxonia-Anhalt (26 aprilie), in Bavaria (13 septembrie) si in Mecklenburg-Pomerania de Vest (27 septembrie).Cadrul politic si constitutionalRepublica Federala a Germaniei este o democratie parlamentara. Parlamentul este format din doua camere: Camera Inferioara (Bundestag), aleasa in mod direct, si Camera Superioara (Bundesrat sau Consiliul Federal) care reprezinta statele federale. Membrii Bundesratului sint membri ai guvernelor statelor respective.Membrii Bundestagului (in numar de 656) sint alesi printr-o procedura duala. Jumatate dintre parlamentari (328) sint alesi in mod direct printr-un scrutin uninominal in 328 de circumscriptii electorale. Cealalta jumatate intra in parlament printr-o metoda proportionala: fiecare partid politic propune o lista de candidati in fiecare stat federal.Fiecare persoana dispune astfel de doua voturi. Primul vot este dat pentru unul din candidatii din circumscriptia sa, al doilea pentru una sau alta din listele propuse de partide in statul respectiv. Prin urmare fiecare circumscriptie alege candidatul care a intrunit majoritatea din primele voturile liber exprimate. In ceea ce priveste voturile secunde (de lista), acestea sint numarate, iar locurile distribuite intre partide proportional cu numarul de voturi pe care fiecare lista le-a strins, dupa un algoritm numit metoda Niemeyer de calcul. Una din ciudateniile acestei metode este posibilitatea ca un partid sa aiba, intr-un anume stat, mai multi alesi (prin vot direct, in circumscriptiile respective) decit ar fi indreptatit sa primeasca in urma rezulatelor voturilor de lista.Partidele pot intra in parlament in doua moduri. Fie obtin peste 5 la suta din voturile exprimate pentru liste, fie cistiga cel putin trei locuri din cele disputate in mod direct in circumscriptii."Clauza 5%", cum a fost numita aceasta prevedere, constituie principalul motiv pentru numarul redus de partide reprezentate in Bundestag. La primele alegerile generale (14 august 1949), douasprezece partide au intrat in parlament. Patru ani mai tirziu, dupa introducerea clauzei, numarul lor s-a redus la sase. Incepind cu parlamentul al patrulea (ales la 17 septembrie 1961) si pina la parlamentul al noualea (ales la 5 octombrie 1980) inclusiv, doar patru partide au avut reprezentare in acest for: Partidul Social Democrat (SPD), Uniunea Crestin Democrata (CDU), Uniunea Crestin Sociala (CSU) si Partidul Liber Democrat (FDP). Din 1983, un al cincilea partid, Verzii, a reusit sa patrunda in parlament, desi in 1990, doar datorita voturilor directe din circumscriptii. Un al saselea partid a reusit aceasta performanta in parlamentele Germaniei reunificate (alese respectiv la 2 decembrie 1990 si 16 octombrie 1994). Este vorba de Partidul Socialismului Democratic (PDS), mostenitorul institutional al partidului comunist din fosta Germanie Democrata.In parlamentul al paisprezecelea, ales la 27 septmbrie 1994, cele sase partide care au reusit sa patrunda in forul legislativ al tarii au fost urmatoarele: SPD, CDU, CSU, FDP, Alianta 90/Verzii, PDS. Bilantul guvernarii KohlCancelar al RFG din 1982, el depasise deja in longevitate recordul detinut anterior de Konrad Adenauer, primul cancelar al Republicii de la Bonn, cu doar 14 ani in fruntea tarii (1949-1963). Pentru a gasi o performanta pe masura celei a cancelarului Kohl, istoricii s-au oprit la figura lui Bismarck, creator al Imperiului German, si cancelar al acestuia intre 1871 si 1890. Atuul principal al lui Kohl era - firesc la o asemenea stabilitate in post - experienta sa. Reversul acestei longevitati , s-a vazut, o inaintata uzura a puterii.Pentru SPD, Kohl era un om al trecutului. "Nu toata lumea este facuta pentru viitor", spunea un clip electoral al social-democratilor, cu bataie clara catre actualul cancelar. Crestin-democratii au incercat, in zadar, insa, sa accentueze partea de experienta, subliniind "clasa mondiala" a cancelarului Kohl si relatiile sale personale cu mai marii acestei lumi. Insa chiar aliatul de guvernare, Partidul Liber Democrat (FDP), ceruse cu insistenta demisia cancelarului in caz de victorie a CDU. Un indicator al scaderii vertiginoase a popularitatii lui Helmut Kohl era faptul ca germanii il preferau in sondaje pe mostenitorul lui Kohl, actualul lider CDU, Wolfgang Schaeuble, chiar si mediaticului Gerhard Schoeder (57%). Incontestabil, realizarea de virf a cancelarului Kohl este reunificarea germana. Strategia sa si mai ales modul precipitat in care ea a avut loc au dat loc, insa, la numeroase critici. Decizia din vara lui 1990 de a aduce la paritate egala marca din Vest si cea din Est a fost chiar de atunci intimpinata cu ostilitate de seful Bancii Centrale. Costurile reunificarii au depasit de multe ori previziunile initiale si germanii continua sa plateasca un impozit special destinat acestui efort urias. Bunastarea promisa Estului nu s-a facut inca simtita, in ciuda unor semne incurajatoare. ªomajul a ramas, insa la nivele record, atingind 25% in unele regiuni din Est, in timp ce media nationala este de 10.7%. Un alt semn amenintator este popularitatea in crestere a miscarilor de extrema dreapta care recruteaza cu succes tineri din mediile defavorizate din fosta RDG.O alta batalie in care Kohl s-a angajat chiar impotriva propriei opinii publice a fost cea a monedei europene. Germania a fost un actor crucial in demersurile de inceput ale unificarii europene si Kohl n-a facut decit sa reafirme cu si mai multa putere si eficienta politica predecesorilor sai de ancorare ferma a Germaniei in Europa. Anii 1980 au fost cruciali din acest punct de vedere si este unanim recunoscut rolul de pivot al lui Kohl, alaturi de prietenul si partenerul sau François Mitterand, presedintele Frantei pina in mai 1995. Moneda unica europeana era, insa, o provocare de cu totul alte proportii pentru ca adoptarea ei presupunea abandonarea marcii germane, simbol al fortei si stabilitatii economice si al mindriei nationale regasite. In ciuda unei opozitii inversunate si a unor reticente exprimate chiar de membri ai propriului partid, Kohl a reusit sa avanseze si pe acest santier. Desi scoasa in afara dezbaterilor politice, problema adoptarii monedei unice nu este inchisa. Ramine de demonstrat ca acest ambitios proiect european va aduce beneficiile scontate.In acest context, trebuie remarcata o crestere semnificativa a prezentei internationale a Germaniei (de care cancelarul Kohl este principal responsabil), de neconceput acum citeva decenii. Dupa al doilea razboi mondial, Germania a fost considerata o paria. Abia in 1955, ea si-a recistigat suveranitatea de stat, fiind integrata in structurile politice, ecomomice si de securitatea ale lumii occidentale, in noul context al razboiului rece. De atunci, Germania s-a concentrat pe dezvoltarea economica, nedorind sa fie implicata in rezolvarea spinoaselor probleme mondiale, lucru care ar fi trezit amintiri dureroase partenerilor si altor membri ai comunitatii internationale. Dupa caderea Zidului Berlinului si incheierea razboiului rece, Germania a inceput sa solicite un statut politic pe masura staturii sale economice. O participare la misiunile internationale a fost ceruta in special de partenerii din Alianta Nord-Atlantica ca un gest de asumare a responsabilitatii ce ii revenea in noua ordine mondiala. Dar nu toata lumea priveste cu ochi buni activismul german dincolo de granitele proprii. Implicarea fortelor armate germane in mentinerea pacii in Bosnia, de exemplu, a stirnit, la momentul respectiv, reactii nefavorabile atit in interiorul, cit si in exteriorul tarii. In plus, ca si Japonia, Germania aspira la un loc permanent in Consiliul de Securitate, o revendicare justificata de forta economica, dar mai ales de contributia financiara disproportionat de mare la actiuni de acest gen. Prin aceasta politica, Kohl a venit, de fapt, in intimpinarea unei bune parti a opiniei publice. Campania electorala a dat friu liber unor voci din ce in ce mai raspicate care cereau o aparare mai sustinuta a intereselor nationale, intr-un ton, adeseori, care a reamintit de visurile de marire vehiculate de al III-lea Reich.Economia germana ramine una din cele mai puternice din lume, fiind indiscutabil locomotiva economica a Europei. Cu toate acestea, Kohl este asociat cu efectele unei prelungite recesiuni si mai ales cu niveluri record ale somajului. Kohl a fost acuzat de intirzieri si ezitari in punerea in practica a unor reforme structurale care sa adapteze Germania la noul mediu economic mondial. S-a ajuns chiar a se pune in discutie modelul "economiei sociale de piata", impus in Germania dupa razboi de Ludwig Erhard. El este considerat un lux pe care germanii nu si-l mai pot permite.Problema cea mai mare a fost si ramine fara indoiala somajul. Evolutia pozitiva a PNB nu a avut un impact semnificativ asupra numarului de someri. Dupa o crestere continua, numarul celor fara slujba s-a apropiat, la inceputul anului, de 5 milioane (12% din forta de munca). Din primavara, el a inceput sa scada, ajungind, la inceputul toamnei lal 10.7%. Daca cifrele record au fost puse pe seama guvernului Kohl, ele reprezentind handicapul major in campania crestin-democratilor, tendinta descrescatoare a avut efectul invers, de a reda credibilitate eforturilor guvernamentale in lupta cu somajul. Dincolo de problemele sociale directe pe care le implica, numarul mare de someri - cu care Germania nu este obisnuita - are si darul de a trezi amintiri neplacute. E vorba mai ales, de Republica de la Weimar (formata dupa primul razboi mondial) incheiata tragic, pe fondul unui somaj scapat de sub control, cu venirea lui Hitler la putere.Desi conditiile sociale sint cu totul altele, in special pentru ca beneficiile sociale amortizeaza posibilitatea ca somerii sa iasa in strada, problema continua sa framinte intreaga clasa politica. Dimensiunea ei ingrijoratoare i-a decis pe cei care apareau in sondaje inainte de alegeri ca nehotariti, ea permitind, cu siguranta, fostului partid comunist sa treaca pentru prima oara pragul de 5%.Presa germanaimpotriva lui KohlDaca se cautau semne prevestind sfirsitul "erei Kohl", unul din acestea putea fi gasit in pozitia marilor cotidiane fata de performanta cancelarului si a perspectivelor sale de a cistiga un al cincilea mandat. Situatia pare a fi inca o data similara cu cea din Marea Britanie inaintea alegerilor parlamentare din mai 1997. Magnatul presei britanice, Rupert Murdoch, apropiat cercurilor conservatoare, a dat tonul presei anuntind prin tabloidul de mare circulatie "The Sun" ca il sustine pe Tony Blair, liderul laburist care a cistigat in cele din urma alegerile cu un scor impresionant.Ceva asemanator s-a intimplat in Germania, unde chiar ziarele de nuanta conservatoare au inceput, cu citeva luni inainte de alegeri, sa ia distanta fata de bilantul guvernarii Kohl. Relevant este cazul celui mai serios cotidian, Frankfurter Allgemeine Zeitung, care ani de-a rindul a sustinut ca o coalitie condusa de crestin-democrati este preferabila unui guvern de stinga, dar care timp de citeva luni, fara sa arate o sustinere explicita pentru Schroeder, l-a bombardat sistematic cu critici pe Kohl.In acelasi context, trebuie amintit ca Helmut Kohl a refuzat orice infruntare directa televizata cu contracandidatul sau, fiind constient de lipsa calitatilor sale mediatice si de avansul net al lui Schroeder pe acest plan.Noul cancelar SchoederSe naste in Mossenberg, la 7 aprilie 1944. Tatal sau moare in cel de-al doilea razboi mondial. Mama sa, o "social-democrata innascuta", trebuie sa creasca singura sase copii. Ea are o influenta determinanta asupra educatiei politice a tinarului Gerhard.In 1963, adera la SPD. Din 1978, timp de doi ani, este liderul national al tinerilor socialisti. 1980-1986 este membru al Parlamentului federal. In 1986, revine in politica regionala, fiind lider al opozitiei parlamentare in Saxonia Inferioara. In urma victoriei partidului sau in alegerile parlamentare din anul 1990, devine ministru-presedinte al acestui land. Imbunatatindu-si performanta electorala regionala in 1998, forurile de decizie ale SPD il aleg candidatul partidului la fotoliul de cancelar federal.Ambitiile sale politice il fac ca inca din 1993, in urma demisiei presedintelui SPD de atunci, Bjoern Engholm, sa-si anunte candidatura la functia de lider al partidului. Precipitarea nu este insa bine vazuta, el trebuind sa mai astepte inca cinci ani.Este considerat un pragmatic, un om cu o buna prezenta mediatica (in contrast cu cea a lui Helmut Kohl) si mai apropiat de cercurile de afaceri decit seful partidului sau, Oskar Lafontaine. Ii place sa se asemene cu Tony Blair si chiar cu Bill Clinton, anuntind prin aceasta o renovare a stingii in Germania. I s-a pus, inainte de alegeri, in seama o determinare inflexibila de a cuceri puterea" Este reputat pentru costumele sale sic si trabucurile cubaneze, dar mai ales pentru numeroasele sale mariaje. Divortul de a treia sotie, Hiltrud, nu ii diminueaza popularitatea, el recasatorindu-se in 1997 cu o ziarista, Doris Koepf, cu douazeci de ani mai tinara ca el.Daca in tinerete ii placea sa clameze ca este un marxist convins, o data cu aparitia sa pe scena nationala in anii ’80 profeseaza un pragmatism excentric intr-un partid in care idealurile socialiste au ramas in centrul platformei electorale. Ratiuni electorale, fara indoiala, dar cu siguranta si convingeri interioare l-au adus foarte aproape de lumea industriasilor. Este cunoscuta relatia sa strinsa cu cel mai mare patron din fieful sau, constructorul de automobile Volkswagen, in al carui consiliu de administratie el este membru. El isi merita, prin urmare, porecla de "prieten al patronilor".Acest pragmatism, ca si pledoaria sa pentru o modernizare economica dincolo de influente partizane, l-au costat postul de responsabil economic al SPD in 1995.Ambitiile sale politice (este celebra anecdota care il descrie pe Schoeder, la inceputul anilor ’80, usor ametit de bautura, tragind cu furie de grilajul cancelariei federale si amenintind profetic ca aceasta va fi a lui intr-o zi) si o viziune moderna asupra social-democratiei l-au condus la frictiuni constante cu aparatul de partid.Se poate spune ca impacarea partidului cu pozitiile lui Scroeder a fost influentata intr-o masura semnificativa de victoria noului laburism in Marea Britanie. In fapt, situatia politica din cele doua tari este similara din mai multe puncte de vedere. In regat, partidul conservator s-a aflat la putere timp de 18 ani, din 1979 pina in 1997, aruncind un partid laburist traditional intr-o opozitie ce parea fara sfirsit. A trebuit sa vina un lider charismatic precum Tony Blair, care sa convinga vechea garda sa abandoneze vechile teze socialiste precum nationalizarea principalelor banci si industrii. Noul laburism, cum este numit programul promovat de Blair, prevede o impacare a laburismului traditional cu principiile economiei de piata, materializata si printr-o curtare sistematica a reprezentantilor capitalului financiar si industrial.Victoria lui Schroeder in alegerile parlamentare din septembrie este intarita de numeroase alte aralelisme cu cazul britanic: SPD-ul este in opozitie de 16 ani (din 1982) si a ramas acolo probabil pentru ca a continuat sa promoveze teze socialiste demodate intr-un context economic, ideologic si social radical schimbat. Precum Blair in Marea Britanie, Schroeder reprezinta o voce si o orientare noua inca greu asimilate de aparatul de partid purtator al valorilor traditionale. Ca si liderul britanic, Schroeder este bine vazut de patroni, are un fler mediatic cert si isi conduce campaniile intr-un stil dinamic, à l’américaine. A reusit, intr-un cuvint, sa reorienteze partidul catre "noul centru", dar etaleaza in acelasi timp sensibilitatea sociala tipica partidului sau, prin lansarea unui nou "pact pentru slujbe".Agenda noii guvernari era fixata de multPrivita din perspectiva economica, situatia Germaniei inaintea alegerilor din septembrie a fost caracterizata drept Reformstau, reforma "impotmolita". ªi datorita unei lungi campanii electorale, dar si datorita incapacitatii cancelarului Kohl de a forta reforme impopulare, dar foarte necesare. Din pacate, nu sint semne ca opozitia social-democrata va avea, in eventualitatea cistigarii alegerilor, forta si determinarea de a le face.Ca de obicei inaintea unor confruntari electorale de o asemena anvergura, sistemul politic intra intr-o adevarata paralizie, principalii actori politici concentrindu-se mai mult pe campania electorala decit pe rezolvarea treburilor arzatoare ale tarii. Acesta este unul din costurile democratiei, si tocmai pentru a diminua la maxim acest neajuns, presedintele Jacques Chirac al Frantei a convocat in primavara anului 1997 alegeri anticipate, lasind partidelor numai citeva saptamini pentru campania electorala. Politic, miscarea i-a fost fatala presedintelui francez, el aducind astfel la putere un guvern de stinga condus de socialistul Lionel Jospin. Pe termen lung, insa, Franta a cistigat pentru ca, intr-o perioada cruciala pentru economiile europene, a existat un guvern care dispunea de autoritatea de a impune solutii unor probleme de durata.Cancelarul Kohl al Germaniei a preferat sa isi duca mandatul pina la capat, adincind incertitudinile privind orientarea politica si economica a celei mai importante tari europene. Economia germana ramine una din cele mai puternice din lume, nu are problemele cu care se confrunta acum economia japoneza, dar este inca o economie rigida, departe de nivelul de flexibilitate intilnit in SUA si Marea Britanie.Corporatismul traditional german, premisa a "economiei sociale de piata" initiata cu succes in Germania dupa razboi, este inca in picioare. El confera sindicatelor un rol major in decizia economica si mai ales in negocierile salariale. Beneficiile pentru salariati (si chiar pentru someri) sint considerabile, dar reversul este o libertate restrinsa pentru initiativa economica a intreprinzatorilor si posibilitatea lor de a angaja si da afara in functie de conjunctura economica. Unul din rezultatele vizibile ale acestei stari de lucruri este numarul record de someri ce s-a apropiat iarna trecuta de cinci milioane. El a coborit acum la 4.2 milioane (atingind 10.7% din populatia Germaniei), dar ramine la praguri considerate ingrijoratoare.Situatia Germaniei este adesea comparata cu cea a Marii Britanii. Comentatorii il critica pe Kohl pentru ca nu a avut curajul sa puna in practica la momentul potrivit o reforma a economiei si a aparatului de stat de tipul celei initiate de Margaret Thatcher, la inceputul anilor ’80, in Marea Britanie. Interventia statului a fost limitata la maximum, puterea sindicatelor distrusa, piata libera si initiativa privata sustinute prin toate mijloacele. Economia insulara se bucura acum de o "sanatate" de invidiat de catre celelalte mari economii continentale.O alta reforma necesara in toate tarile Europei Occidentale este cea a "statului asistential", cu alte cuvinte a modului (mult prea generos si cu efecte negative pentru dezvoltarea economica) in care se redistribuie venitul national catre populatie. Caracterul impopular vadit a facut ca pina si guvernul britanic sa dea inapoi de la o revizuire structurala a acestui sistem, preferind schimbari, daca nu de suprafata, sigur cu un efect marginal. In Germania, tentativele in acest sens au fost limitate, dar chiar si acestea au fost intimpinate cu obiectii de opozitia social-democrata.Acelasi lucru s-a intimplat cu reforma fiscala, de mult timp pe agenda guvernamentala. Ea a strirnit discutii chiar in sinul coalitiei cancelarului Kohl, in care partenerii liberali (cu pondere redusa) s-au izbit adesea in avintul lor reformist de conservatorismul liderilor crestin-democrati. Iar ceea ce a trecut totusi prin Bundestag (camera inferioara a Parlamentului), a fost blocat in Camera superioara a Parlamentului (Bundesrat), dominata de social-democrati.Comentatorii identifica o alta problema majora a economiei germane in lipsa unui program de privatizare indraznet si cuprinzator. Din nou comparatia cu Marea Britanie este net defavorabila. In plus, statul german controleaza aproape 50% din PNB, nivel extrem de mare in comparatie cu alte tari europene, desi liderii coalitiei guvernamentale isi propusesera sa aduca acest procent sub 40%. Exista perspective ca un eventual guvern condus de SPD sa faca aceste reforme? Augurii nu sint din cei mai buni, unul dintre motive fiind performanta extrem de neconcludenta a lui Gerhard Schroeder, candidatul social-democrat la postul de cancelar federal, in calitatea lui de ministru-presedinte al landului Saxonia Inferioara. La opt ani de la venirea lui in acest post, tentativele de a reduce birocratia, datoria interna a landului si rata somajului nu au dat rezultatele promise. Daca intr-un land de dimensiunile Saxoniei Inferioare, care se confrunta insa cu problemele care afecteaza intreaga Germanie federala, Schroeder nu a reusit sa impuna un program autentic reformist, de ce ar reusi el la nivel federal?