Aniversarea a 30 de ani de la "Primavara de la Praga" din 1968 ne pune in situatia de a intelege mai bine acum de ce a fost acel an un moment-cheie al istoriei contemporane si mai ales de ce România a mers pe un cu totul alt drum decit suratele ei comuniste din Europa Centrala.1 Abaterea de atunci a fost atit de semnificativa pentru tara noastra incit pina si acum, dupa caderea comunismului, societatea civila, clasa politica si mentalitatile colective nu si-au revenit din cauza optiunilor facute.Anul 1968 a fost pentru comunismul mondial inceputul sfirsitului. Nu este un moment-cheie singular, deoarece pentru comunism au existat mai multe inceputuri ale sfirsitului (1956, 1980, ba chiar momentul instaurarii bolsevismului in Rusia). Interpretarea conform careia se poate considera ca inceputul sfirsitului a fost atunci cind trupele sovietice si comisarii Kremlinului au fortat tarile din Europa Centrala sa adopte comunismul, un regim politic care nu li s-a potrivit si impotriva caruia au luptat atit de eficient incit consecinta a fost dezastruoasa pentru intregul sistem comunist de tip sovietic, ne este de un real folos pentru interpretarea lui 1968.Ar trebui sa intelegem ca anul 1968 a fost un moment-cheie pentru intreaga istorie mondiala: in mod paradoxal, tinerii care protestau in capitalele occidentale si in cele comunsite doreau acelasi lucru: un socialism cu fata umana. Numai ca nu era unul si acelasi lucru sa doresti un socialism cu fata umana la Paris – sa lupti, adica, impotriva capitalismului si a democratiei liberale occidentale cu lozinci trotkiste si maoiste –, iar cu totul altceva sa vrei acel lucru la Praga, in inima unui sistem socialist totalitar. Cert este ca democratia occidentala si-a continut criza, iar de atunci incoace a progresat, inclusiv pe linia satisfacerii democratice a miscarilor pentru civil rights in Statele Unite ale Americii. Pentru tarile est-europene, 1968 a marcat o schimbare esentiala a ethosului contestatar, care s-a radicalizat. Din acel moment, in Cehoslovacia, Polonia si Ungaria, intelectualii critici au renuntat la iluziile cu privire la posibilitatea reformarii comunismului de sus in jos, din interiorul partidului, prin pastrarea pina la urma a comunismului, dar intr-o varianta mai suportabila. Din acel moment, oamenii su inceput sa inteleaga ca regimul comunist nu poate fi schimbat din interiorul partidului, iar apoi ca pentru a schimba comunismul, acesta trebuie inlocuit cu totul. Nu poate exista comunism reformat; de indata ce incepi reformarea sa, comunismul este terminat; in nici una dintre ipostazele sale, comunismul nu inceteaza de a fi totalitar. Asa trebuie inteleasa vorba de intelepciune a lui Adam Michnik: "nu exista socialism cu fata umana, ci numai totalitarism cu dintii scosi".Pentru România, anul 1968 a fost un dezastru. Cei care vad in atitudinea de atunci a lui Ceausescu o manifestare a patriotismului, un moment de maretie a poporului român, nu fac decit sa falsifice istoria. Iar falsificarea istoriei echivaleaza cu a accepta sa traim pezentul in minciuna.In România anului 1968, populatia, dar mai ales intelectualii, au fost pacaliti de refuzul lui Nicolae Ceausescu de a se alatura trupelor Tratatului de la Varsovia in suprimarea "Primaverii de la Praga" si a partidului comunist reformist de acolo. De aceea, intelectualii nostri au crezut in continuarea "liberalizarii", in asa-zisa ruptura in raport cu URSS-ul, in rezistenta nationalista fata de Moscova. Din aceste motive, intelligentsia nu a mai pus la indoiala legitimitatea comunismului autohton, in varianta sa national-comunista. In timp ce in tarile Europei Centrale se dezvolta pe larg in cercurile intelectuale si studentesti gindirea spectaculoasa a disidentei, filosofia antipoliticului, ethosul puterii celor fara de putere, in România astfel de preocupari au fost straine; in timp ce in Polonia disidentii intelectuali de prima mina ii ajutau pe muncitori sa se organizeze si sa isi articuleze din punct de vedere teoretic si moral protestul organizat, in România intelectualitatea nu a miscat nici macar un deget pentru a sari in sprijinul miscarilor muncitoresti de protest (Valea Jiului, in 1977; Brasov, in 1988), lasindu-le sa se stinga fara ecou.Momentul 1968 a generat in tarile comuniste doua tipuri de constiinta politica, doua modalitati etice de asumare a crizei de identitate a comunismului: una a condus ulterior catre democratie, cealalta catre ideologie nationalista si razboaie civile. Ele doua explica in buna parte diferenta radicala dintre postcomunismul central-european, pe de o parte, si postcomunismul balcanic sau din fostele republici sovietice, pe de alta parte. Ca de atitea alte ori in istoria moderna si contemporana a României, in 1968 s-a manifestat din nou fenomenul desincronizarii autohtone. Atunci cind intelectualitatea s-a lasat pacalita de scena balconului jucata de Ceausescu si de nationalismul xenofob, care a servit drept catalizator ideologic al mixturii intre neostalinismul autohton si mostenirea radicalismului de extrema dreapta, legionaroid, in Europa Centrala a lui Havel, Michnik si Janos Kiss se petreceau mutatii etice si culturale cruciale, deschizatoare de drumuri. Una dintre acestea era legata de regindirea conceptului de societate civila. In raport cu statul totalitar, care suprimase orice urma de societate civila independenta, disidentii central-europeni au regindit mecanismele de regenerare a societatii civile, pe care o concepeau insa in cu totul alt mod decit traditia iluminista si liberala.Pentru Locke, iluminismul scotian, Burke, Hegel si Tocqueville societatea civila era conceputa in mod complementar fata de puterea statului: in comparatie cu precedentele sale absolutiste, statul liberal era slab, puterea sa era autolimitata de idei democratice si liberale, de mecanisme constitutionale; prin urmare, in raport cu enormele sarcini ale modernizarii si dezvoltarii de tip industrial, statul avea nevoie de ajutor din partea societatii civile, pentru ca asociatiile voluntare sa asigure conformitatea fata de lege, loialitatea fata de stat, obedienta si initiativa necesare autoguvernarii. In regimul totalitar comunist, societatea civila era opusa puterii de stat. Dupa 1989, cind fostii disidenti au revenit la ideea liberala si iluminista a societatii civile aflata in raport de complementaritate cu statul, in România a fost preluata tocmai ideea antipolitica a societatii civile lansata pe timpul disidentei anticomuniste, care nu mai prezenta nici o actualitate. ªi, atunci, s-a nascut in mintea promotorilor români ai societatii civile ideea opozitiei fata de noua putere; era ca si cum societatea civila era aliatul fidel al fostei opozitii. Modelul era total fictiv, pentru ca noua putere fesenista avea o puternica sustinere din partea unor importante segmente ale societatii civile.Consecintele politice ale unor astfel de conceptii gresite sint incalculabile. Modul defectuos in care a functionat raportul dintre fortele politice democratice si societatea civila, care a fost perceputa ca fiind intrupata doar in asociatii militante legate de Conventia Democratica, ignora tocmai tipul de false legitimitati create in România dupa 1968, pornind de la autoiluzionarile de atunci. Trei decenii dupa 1968 inca platim pretul de a nu fi inteles nici propria istorie, nici istoria regionala, europeana si mondiala. Mai sint si alte momente cruciale din istoria proprie pe care nu le-am inteles cum trebuie (anii interbelici, cu obsesiile de tip fascist, cel de-al doilea razboi mondial, cu responsabilitatea in Holocaust, perioada comunista, cu teribilele ei crime in masa si periodica subminare a valorilor nationale – dar despre acestea, cu alta ocazie). ªi, atunci, de ce sa ne mai miram ca totul merge anapoda, ca actuala clasa politica nu este la inaltimea imperativelor prezentului si viitorului, cind noi nu sintem in stare sa intelegem si sa ne asumam propriul trecut?In mod paradoxal, actuala clasa politica din România a demonstrat ca nu a invatat deocamdata mai nimic din istorie. Nu ma refer doar la lectiile complicate ale istoriei universale, ci la cele simple ale istoriei noastre nationale. Ca sa nu ma opresc decit asupra perioadei de dupa Unirea Principatelor, din 1859, de atunci incoace soarta românilor a depins mereu de dezechilibrarea balantei strategice intre marile puteri europene si mondiale. Chiar si Marea Unire de la 1918 a fost rezultatul infringerii pe cimpul de lupta a fortelor Puterilor Centrale, impotriva carora România luptase. A rezultat o Ungarie redusa la o treime si o Românie Mare, pe care nici noi nu am reusit s-o mai pastram la dimensiunile initiale. Insa din 1940 incoace, România nu a avut decit de pierdut, pentru ca s-a plasat in tabara gresita: mai intii a pierdut teritorii, apoi a pierdut independenta tarii si capacitatea de a instaura un regim politic prin proprie optiune. Comunismul a fost instaurat cu forta in România de o putere straina si ostila intereselor noastre nationale, fara ca românii sa fi dorit macar in proportie de 1 % acest lucru. In 1989, s-a intimplat la fel, de aceasta data insa in sens benefic, comunismul a cazut la noi nu pentru ca am fi avut vreun merit, ci pentru ca se prabusea intregul sistem comunist. In noul context, când al treilea val al democratizarii (vezi Huntington) a atins si teritoriile mioritice - fiind vorba despre un flux, dupa care urmeaza in mod natural un reflux - depinde in primul rind de maturitatea noii clase politice daca România va ramine pe teritoriul ferm al democratiei sau va fi miscata, in ciclu reversibil, catre un regim antidemocratic. Noi am mai cunoscut aceasta pendulare flux-reflux, democratizare-autoritarism, dupa scurtul interludiu interbelic de inceput de democratie liberala. Judecind dupa ezitarile clasei politice fata de criza din Kosovo - si nu ma refer aici doar la reactia vehementa anti-NATO a liderilor opozitiei, compusa din forte de orientare prepondent antidemocratica, dar si la comunicatul ambiguu si timid al CSAT - se pare ca liderii nostri nu au invatat mare lucru din istorie. A vorbi despre rescrierea in conditii de libertate, inseamna a intelege din trecut care au fost fortele fauritoare ale istoriei mondiale, pentru a intelege care sint fortele modelatoare ale prezentului. In momentul de fata asistam din nou la o separare a apelor: in ciuda eforturilor facute de occidentali pentru a largi zona de co-prosperitate capitalista si democrat-liberala, fortele reactiunii din tari precum Rusia, alte state foste sovietice, Yugoslavia, dar si din tari precum România, Ucraina, Bulgaria, Albania, din motive care merita o analiza separata, pe larg, nu doresc sa intre in rindul lumii. Liderii acestor forte isi dau seama ca nu detin expertiza economica, abilitatile si capacitatile politice si manageriale, si cu atit mai putin trasaturile morale necesare unui joc politic de tip democratic. Ei sint obisnuiti doar cu manipularea grosolana a populatiei, cu incitarea la ura, cu falsificarea alegerilor, reducerea la tacere a adversarilor politici, coruptie pe scara larga, provocarea conflictelor interetnice, interreligioase si a altor tipuri de razboi civil, pentru a ramine la putere, pentru a-si consolida si chiar spori. Standardele occidentale li se par pentru naivi si prosti, cu toate ca ei nu ar rezista nici citeva luni in politica, daca li s-ar supune. Desigur, se poate afirma ca exista urme de adevar in ipoteza cu privire la noul "conflict al civilizatiilor", dar opozitia fata de lumea occidentala a acestor lideri si forte politici vine dintr-un calcul rational, face parte din categoria realismului politic, in care cei in cauza isi dau seama ca de pe urma statului de drept, a unei economii bazate pe concurenta si a unei politici bazate pe cuvintul dat si respectarea promisiunilor electorale, ei vor avea mai mult de pierdut decit de cistigat.Cei care conduc acum România nu inteleg cum merg lucrurile in prezent in România si pentru ca sint niste cunoscatori mediocri chiar ai istoriei noastre nationale. Necunoasterea trecutului echivaleaza cu repetarea greselilor de atunci. Raminerea României intr-o zona strategica nedefinita, denumita "Zona Gri", semnifica tocmai o continuitate in raportul cu un trecut neinteles corect. Conducatorilor României le-a fost teama sa faca optiuni ferme in problema Kosovo, repetind intr-un fel greseala de a le fi frica de fortele agresoare din tarile invecinate, asa cum lui Carol al II-lea i-a fost frica sa se impotriveasca Germaniei naziste, Rusiei staliniste si Ungariei horthiste. Am platit cu 50 de ani pierduti de istorie. Iar acum nu am reusit sa ne redresam. Noii lideri politici - chiar daca stiu care sint interesele nationale ale României - nu au stiut sa explice populatiei de ce Serbia nu poate fi prietena României, asa cum nici Germania lui Hitler nu putea fi prietena României acum o jumatate de secol. Cind nu apartii lumii occidentale nici geografic, nici strategic, nici politic, ci numai prin anumite traditii culturale, singura alternativa ramine sa depasesti acest handicap prin vointa politica. Aceasta nu inseamna doar sa declari ca vrei sa te integrezi in NATO, in UE, ci sa demonstrezi prin reforme politice si economice hotarite ca apartii lumii occidentale. România a facut parte din Occident in anumite momente privilegiate ale istoriei, insa de cele mai multe ori (chiar si acum) a reactionat negativ la procesele modernizarii, democratizarii, liberalizarii, iar mai recent fata de mondializare. Ca de atitea ori in istorie noi ne traim complexul de inferioritate punind accentul pe ireductibilitatea noastra - de parca americanii, francezii, germanii, italienii, suedezii, britanicii, belgienii, olandezii, etc., nu ar fi si ei ireductibili fata de notiunea atit de larga de occidentali. Este atit de larga aceasta categorie, incit in ultimii ani familia democratiilor liberale s-a largit, iar in ea au mai intrat Israel, Africa de Sud, India, Japonia, Coreea de Sud, Mexic, Brazilia, Ungaria, Cehia, Polonia, precum si alte state. Depinde numai de noi daca vom ramine in zona de ambiguitate dintre Rasarit si Apus sau vom face pasul decisiv, intr-o parte sau alta. Este nevoie sa repetam un lucru, pentru ca unii invata greu: cind nu prea intelegi prezentul sau cind ai indoieli cu privire la incotro s-o apuci, nu-ti ramine decit sa te uiti la optiunile tale din recentul trecut istoric. Ele te pot ajuta, prin anumite similaritati, sa intelegi care sint drumurile, pe unde sa o apuci. Drum bun! Note:1. Pentru o tratare a tuturor acestor probleme si in general a revizionismului istoric, vezi Dan Pavel, Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria (Bucuresti: Editura DU Style,1995).Dan Pavel - Absolvent al Facultatii de Filosofie, Universitatea Bucuresti. Doctor in filosofie. He is Fellow at the Advenced International Seminar on "U.S. Foreign Policy Making Process", School of Public Affairs, University of Maryland, si a fost lector la Facultatea de ªtiinte Politice, Universitatea Cluj. A fost director de cercetare la Institutul de Studii Politice de Aparare si Istorie Militara. A fost redactor-sef adjunct la revistele 22 si Polis. Autor al lucrarilor Bibliopolis si Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria. Recent, a publicat Cine, ce si de ce? Interviuri despre politica si alte tabuuri. Redactor-sef adjunct la Sfera Politicii.