(urmare din numarul trecut)

Folosindu-se de pretextul opozitiei sale fata de hegemonia sovietica, Ceausescu a faurit o ideologie originala a socialismului rominesc, care amesteca un angajament stalinist fata de economia centralizata planificata si agricultura colectivizata cu teme traditionale ale extremei drepte (inclusiv mitul natiunii omogene, exaltarea domnitorilor medievali, insistenta asupra radacinilor traco-dacice ale natiunii romine, fixatia xenofobica asupra unei conspiratii pusa la cale de straini si antiintelectualism) 30. Gheorghe Gheorghiu-Dej (1905-1965) a reusit sa evite destalinizarea si sa mentina Rominia ca o fortareata a ortodoxiei comuniste.31 In vreme ce Dej condusese precum demnitarul superior al unei oligarhii si cauta sa fie pe placul birocratiei de partid, puterea sub Ceausescu era exercitata de o coterie restrinsa, folosind mecanismele autoritarismului populist, manipularii simbolice si, in special dupa 1980, terorii psihologice in masa. Cu toate ca Ceausescu s-a abtinut de a mai organiza procese-spectacol si epurari singeroase, el a permis Securitatii sa stabileasca o enorma retea de informatori si "colaboratori", al carei scop era sa previna aparitia oricarui curent critic.In ultimii ani ai conducerii lui Ceausescu, rominii nu au cunoscut doar agonia unor teribile lipsuri economice, dar de asemeni o stare de deprimare morala si frica universala. De vreme ce conducatorul se imagina drept garantul independentei tarii, toate formele de opozitie si dezacord erau tratate drept delicte criminale. A pune la indoiala infailibilitatea lui Ceausescu echivala prin definitie cu o incercare de a slabi suveranitatea si sistemul de aparare al tarii. In plus fata de obstacolele psihologice legate de dezvoltarea anemica o oricarei rezistente intelectuale fata de tiranie, persoanele cu pretentii de disidenta intimpinau un alt tip de obstacol, legat de imaginea lui Ceausescu in Occident ca oponent al hegemoniei sovietice. In timp ce in cazul Cehoslovaciei de dupa 1968, cancelariile si presa occidentale au fost aproape instinctiv favorabile oricarui gest de opozitie fata de regimul Husak, acelorasi le-au trebuit decenii pentru a abandona imaginea lui Ceausescu drept patriot autentic.Prin urmare, dezacordul din Rominia era redus la proteste individuale impotriva celor mai scandaloase decizii luate de supremul lider sau Conducatorul, cum ii spuneau propagandistii partidului lui Ceausescu. Cei care indrazneau sa critice masurile politice tot mai irationale ale lui Nicolae si Elena Ceausescu erau in mod automat categorisiti drept tradatori ai intereselor nationale. Unii erau dati afara din tara, altii erau tinuti sub arest la domiciliu, aruncati in temnita sau pur si simplu dispareau.32Contraponderea represiunii politice era reprezentata de legitimarea interna a lui Ceausescu printr-un nationalism combinat cu un curs autonomist al politicii externe, care asigurau regimului o anumita autoritate in relatiile internationale. Spre deosebire de alti lideri din blocul sovietic, Ceausescu nu era perceput ca o marioneta a Kremlinului, iar initiativele sale erau adesea laudate pentru clarviziune. In acest sens, initiativele sale politice notabile au inclus refuzul sau de a rupe relatiile diplomatice cu Israelul in 1967, dupa Razboiul de ªase Zile, precum si condamnarea invaziei sovietice din Cehoslovacia, in august 1968. Pentru multi, in Occident, Ceausescu era un comunist independent din punct de vedere politic, interesat sa apere traseul original al tarii sale impotriva amestecului sovietic.33 De fapt, perceptia in Occident era ca, in eventualitatea unui razboi in Europa, Rominia ar putea chiar sa nu lupte de partea URSS.Pe masura ce Occidentul se complacea in aceasta relatie prietenoasa cu Ceausescu, intelectualii critici romini se simteau abandonati si lipsiti de putere. Asa cum arata Vaclav Havel, una dintre premisele deciziei cuiva de a se angaja in activitati disidente era sentimentul ca actele lui sau ale ei nu vor trece neobservate de catre fortele democratice din Occident.34 Coercitia, indoctrinarea si inregimentarea mentala erau instrumentele perpetuarii sistemului represiv. Nu puteau sa apara nici un fel de forme de activism organizat al clasei muncitoare, iar cele citeva incercari de a infiinta sindicate independente erau inabusite in fasa.35 Intregul sistem educational si cultural era subordonat deciziilor indaratnice ale Elenei Ceausescu.Daca in prima etapa a conducerii sale, Ceausescu a simulat toleranta fata de marxismul critic si a permis experimentul cultural, situatia s-a schimbat dramatic dupa o vizita in China si Coreea de Nord, in 1971. Dupa acea calatorie, Ceausescu s-a angajat intr-o minirevolutie culturala, cu urmari dezastruoase pentru viata spirituala a Rominiei. Multi dintre intelectualii straluciti ai Rominiei au emigrat sau au defectat. Altii s-au retras intr-o emigratie interna, refuzind sa ia parte la paradele oficiale.Oricum, un grup zgomotos de autori sprijinea discursurile sovine ale ideologiei oficiale si prosperau in calitate de scriitori de curte ai Conducatorului si sotiei sale. Cei mai notorii erau Adrian Paunescu, Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor. Acesti oameni nu au disparut pur si simplu dupa caderea regimului Ceausescu. Paunescu, Barbu si Vadim au reaparut in calitate de campioni ai nationalismului fundamentalist, cu tonuri rasiste, care pur si simplu s-au debarasat de poleiala comunista obligatorie din vremurile de altadata.36 Dupa 1989, ei au putut sa-si proclame conceptiile pe care inainte nu indrazneau decit sa le sopteasca. Ei sint in momentul de fata cei mai activi exponenti ai aliantei radical etnocentrice, ale carei principale tinte sint partidele democratice si toti indivizii care au avut vreo urma de opozitie impotriva lui Ceausescu.37 In timpul alegerilor din septembrie 1992, ei chiar au reusit sa intre in parlament mizind pe o platforma saturata de atitudini xenofobe.Disidenta romineasca a reflectat ciudateniile politice ale tarii sub comunism. Mai intii, cu exceptia Albaniei, nici o alta tara nu a cunoscut un asemenea exercitiu neintrerupt al represiunii staliniste. In al doilea rind, distrugerea intelligentsiei nationale in anii ‘50 s-a facut probabil cu o intensitate si o cruzime nemaiintilnite in alte tari: explicatia sta in chinuitorul complex de inferioritate al comunistilor romini, care au incercat sa-l intreaca pe Stalin insusi in tentativa lor de a impune noua ordine. In al treilea rind, propaganda national-comunista a atins corzi sensibile in rindurile intelectualilor romini, care au acceptat sau chiar s-au oferit in mod voluntar sa se alature Partidului Comunist Romin in anii ‘60 si ‘70.38Oricum, anumite grupuri si asociatii au pus sub semnul indoielii monopolul ideologic al partidului. Un exemplu a fost Uniunea Scriitorilor, o institutie descrisa in mod traditional drept un instrument stalinist conceput pentru stabilirea unui control complet asupra literaturii. Dupa 1971, Uniunea a ramas una dintre putinele institutii care au permis dezbateri semnificative asupra unor probleme controversate apartinind ideologiei. Conflictul din interiorul Uniunii dintre national-stalinisti si liberali a fost de fapt o lupta politica.39 Prima dintre aceste factiuni se bucura de intregul sprijin al partidului. Ultima dintre ele a trebuit sa recunoasca de forma dogmele oficiale, in timp ce ii repudia consecintele grotesti si pernicioase. La sfirsitul anilor ‘70, nationalistii i-au cerut lui Ceausescu permisiunea sa formeze o adevarata Uniune a Scriitorilor comunista, acuzindu-si rivalii liberali ca fiind "cosmopoliti" manipulati de Radio Europa Libera. Ultimul congres al Uniunii Scriitorilor tolerat de catre Ceausescu a avut loc in 1981 si a avut ca rezultat un compromis neviabil intre cele doua grupuri: liberalii si-au dat seama de propria lor impotenta si s-au retras in ceea ce ei numeau "rezistenta prin cultura". Mai tirziu, cind conditiile au devenit de nesuportat, unii dintre ei s-au angajat in activitati disidente pe fata.Decembriele lui CeausescuCu cit metodele de conducere ale lui Ceausescu deveneau mai personaliste si mai autoritare, cu atit el era mai putin inclinat sa accepte vreo forma de conducere colectiva. In timpul anilor ‘70, el a reusit sa inlature complet factiunea politica sustinatoare a ambitiilor sale de cucerire a conducerii absolute a partidului. Toate numirile semnificative pe linie organizatorica si de personal erau decise de catre Elena Ceausescu si sluga ei cea mai servila, Secretarul Comitetului Central, Emil Bobu.40 Intre timp, cel mai tinar copil al cuplului, Nicu, devenise membru supleant al Comitetului Politic Executiv al partidului si prim-secretarul organizatiei judetene de partid Sibiu, in Transilvania. Cu toate ca era celebru pentru stilul sau scandalos de viata, se pare ca Nicu era pregatit pentru a-i succeda tatalui sau.Pe masura paralizarii partidului, nu mai exista nici un sprijin pentru secretarul general decit cel al aparent credincioasei Securitati.41 Condusa de generalul Iulian Vlad, un politist de cariera lipsit de convingeri ideologice, aceasta institutie a dus la indeplinire cele mai draconice ordine ale lui Ceausescu. In acelasi timp, dupa cum apare acum, capii militiei erau profund constienti de perspectivele unei explozii populare. Cea mai clara indicatie a faptului ca proverbiala rabdare a rominilor ajunsese la capat s-a manifestat la Brasov, cel de-al doilea oras ca marime din tara, in noiembrie 1987, cind mii de muncitori au protestat impotriva decaderii standardelor de viata, au devastat sediul local al partidului si au strigat sloganuri anticeausiste si anticomuniste.42In 1989, Ceausescu si-a dat seama ca, daca nu isi intensifica politica represiva, intregul edificiu a ceea ce el numise "societatea socialista multilateral dezvoltata" se va farimita imediat si fara glorie. Reformele politice ale lui Gorbaciov si impactul lor asupra altor tari din blocul socialist i-au facut pe dictatorul romin si clica sa tot mai nervosi. Cu diferite prilejuri, Ceausescu a criticat fara menajamente perestroika, pe care o denumea o "deviatie de extrema dreapta" in interiorul comunismului mondial.43 Pe masura ce se contura tendinta reformista in Europa de Est, Ceausescu se alia cu stilpii brejnevismului, Erich Honeker, Todor Jivkov si Milos Jakes. Se formase o alianta antireformista intre acesti neostalinisti, care intelesesera ca fortele schimbarii puse in miscare de catre Gorbaciov ii vor scoate de la putere.Incurajati de politica de glasnost a lui Gorbaciov, unii romini si-au asumat riscul de a-l critica public pe Ceausescu. In martie 1989, sase veterani de partid i-au adresat lui Ceausescu o scrisoare deschisa, denuntindu-i excesele, masurile economice excentrice si deteriorarea generala a imaginii internationale a Rominiei. Autorii nu erau partizanii pluralismului de tip occidental. Unul dintre semnatari, Silviu Brucan, era un experimentat propagandist de partid, care fusese si ambasador al regimului la Natiunile Unite si in Statele Unite, la sfirsitul anilor ‘50 si inceputul anilor ‘60. Nici una dintre aceste figuri nu se bucura de sprijin popular, insa erau binecunoscuti in ierarhia de partid, si tocmai asta conta. Ceausescu a reactionat furios la scrisoare si i-a pus pe autori sub arest la domiciliu. Refuzul lor de a retracta a aratat limitele puterii lui Ceausescu.44 De asemenea, in 1989, intelectuali proeminenti au inceput sa critice in mod deschis politica culturala obscurantista a regimului. In noiembrie, scriitorul disident Dan Petrescu a lansat un apel public impotriva realegerii lui Ceausescu ca secretar general al partidului la cel de-al XIV-lea Congres al PCR.Desi parea inexpugnabila la prima privire, puterea lui Causescu intrase in declin, in intregul ei. Detestat de populatie, izolat pe plan international, traind in propria sa lume de amagiri si fantezii, conducatorul imbatrinit nu putea intelege ce se intimpla cu comunismul. El il considera pe Gorbaciov drept marele tradator al idealurilor leniniste si incerca sa mobilizeze o coalitie internationala neostalinista. In august 1989, el era atit de iritat de formarea in Polonia a unui guvern condus de Solidaritatea, incit a propus o interventie a Pactului de la Varsovia in acea tara. Zilnic, media din Rominia punea in lumina primejdiile reformismului si "dezideologizarii". In ciuda controlului absolut al regimului asupra mijloacelor de comunicare in masa, majoritatea rominilor ascultau posturile occidentale de radio si priveau la televiziunile bulgara, ungara, iugoslava si sovietica. Circulau deja casete video cu inserturi privind schimbarile revolutionare din Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia si Bulgaria. Tinerii romini stiau ca nici macar militia est-germana inarmata pina-n dinti nu indraznise sa traga in demonstrantii pasnici.45Stalinist inflexibil, Ceausescu se intorsese la prima sa iubire ideologica, teoria maestrului sau cu privire la socialismul intr-o singura tara, si se pregatea sa transforme Rominia intr-o fortareata perfect inchisa, imuna la ideile revizioniste corupatoare care distrusesera mostenirea bolsevica. In noiembrie 1989, la al XIV-lea Congres al PCR, Ceausescu a fost reales in mod entuziast, ceea ce insemna mecanic, ca secretar general.Conceput ca o demonstratie de forta si un gest de sfidare la adresa lui Gorbaciov si a adeptilor sai, Congresul nu a aratat decit alienarea fatala a lui Ceausescu fata de natiunea romina pe care pretindea ca o reprezinta. Devenise clar ca, departe de a fi acceptat vreo limitare a puterii sale, liderul era hotarit sa lupte cu infinita indirjire pentru a-si indeplini ceea ce credea el a fi misiunea sa in istoria romineasca.46In ultima luna a vietii sale, trasaturile psihologice ale lui Ceausescu – un devorator simt al predestinarii, o incapacitate de a asculta si alte puncte de vedere decit ale lui, o imensa vanitate care l-a facut sa fie orb la semnale altminteri inconfundabile ale nelinistii sociale, insa de asemenea o extrema perseverenta, tenacitate si autoincredere – au atins punctul lor maxim. El credea cu disperare in steaua lui si refuza sa admita imposibilitatea repetarii celei mai stralucite performante in calitate de sef de stat – denuntarea, in august 1968, a invaziei Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia. Nici o putere straina nu era interesata sa invadeze Rominia.47 Lipsit de orice fel de alibi demagogic, de tip nationalist sau internationalist, Ceausescu nu mai avea alte carti de jucat in afara represiunii violente impotriva oricarui protest.Oricum, sosise clipa sfirsitului, atit pentru Ceausescu, cit si pentru regimul sau. Pe 16 decembrie 1989 a avut loc o demonstratie la Timisoara. Militia incercase sa-l ridice de la casa parohiala pe pastorul protestant maghiar Laszlo Tökes. Cind protestatarii au refuzat sa se imprastie, militia si armata au deschis focul. In ziua urmatoare, mii de oameni au iesit in strada strigind sloganuri antidictatoriale, apoi a urmat macelul. Posturile occidentale de radio au fost informate cu privire la masacrul de la Timisoara, si toti rominii au inteles ca Ceausescu era pregatit sa se angajeze intr-un razboi total impotriva demonstrantilor nonviolenti si neinarmati. In acel moment, pentru Ceausescu nu mai exista drum de intoarcere: a accepta revendicarile protestatarilor de la Timisoara ar fi insemnat sa arate cit de fragila era puterea sa. In schimb, a preferat sa faca ceea ce alti lideri din blocul sovietic au evitat: a folosit forta in incercarea de a reduce rebeliunea la tacere.Ceausescu a subestimat primejdia si a parasit tara, pe 18 decembrie, pentru o vizita de stat in Iran. Pe 20 decembrie, cind s-a intors, el a tinut la televiziune un discurs extrem de provocator, iar a doua zi a ordonat un miting popular pentru a sprijini opozitia sa intransigenta la reforme. Oricum, cu acea ocazie, rominii au refuzat sa se mai supuna poruncii conducatorului lor. Zeci de mii de oameni l-au huiduit in Piata Palatului, in fata cladirii Comitetului Central al partidului. Cu toate ca Ceausescu a incercat sa domoleasca multimea, era prea tirziu. Televiziunea a transmis in direct reactia sa stupefiata si confuza. Oamenii au vazut ca el isi pierduse controlul. In aceeasi noapte, studentii protestatari au fost masacrati in Piata Universitatii, iar a doua zi de dimineata o multime imensa a sosit in Piata Palatului. Multimea a luat cu asalt cladirea Comitetului Central, iar Ceausescu si sotia sa au fugit de pe acoperisul cladirii cu elicopterul.Ramine sa fie clarificata in intregime povestea fugii lui Ceausescu si a capturarii sale, a procesului sau secret si a executiei sale in ziua de Craciun.48 Exista destule elemente deconcertante in aceasta poveste pentru a face ca explicatiile oficiale furnizate de succesorii lui Ceausescu sa fie mai mult decit suspicioase. De pilda, cine i-a selectat pe judecatori si cine a scris acuzarea impotriva lui Ceausescu? De ce a fost necesara executarea conducatorului si a sotiei sale, cind era evident ca nici o amenintare serioasa nu putea veni din partea loialistilor acestora, care sa puna in primejdie noua putere? Un lucru este clar acum: odata ce Ceausescu a parasit cladirea Comitetului Central, s-a creat un vacuum de putere, care a fost usor umplut de catre reprezentantii nemultumiti ai aparatului de partid, reprezentanti ai armatei si citiva exponenti ai masei rebele.50 Acesta nu a fost un lucru surprinzator, de vreme ce nu se permisese existenta nici unei opozitii ilegale. Oricum, criza postrevolutionara a fost determinata de cresterea prapastiei dintre revendicarile pluraliste ale unei rapid crescatoare societati civile si politice, pe de o parte, si rezistenta noilor lideri in a le accepta, pe de alta parte. Pentru Iliescu si asociatii sai, crearea unor partide politice pe deplin angajate in stabilirea unei democratii liberale si eliminarea fostilor apparatchiks din pozitiile-cheie le aparea ca o amenintare personala. In timpul primilor ani la putere, ei si-au aparat pozitiile hegemonice facind apel la manipulare, coruptie si coercitie.Renasterea politiculuiDupa ridicarea (upheaval) revolutionara care a maturat dictatura lui Ceausescu in decembrie 1989, rominii au descoperit rapid savoarea politicului. Pentru prima data in patruzeci si cinci de ani, oamenii s-au putut bucura de libertate de expresie neincatusata, au putut sa-si critice noii lideri si sa organizeze asociatii si partide independente. Insa birocratia nu era pregatita sa capituleze si a pus la cale o vicleana strategie de supravietuire. Astfel, imediat dupa revolutie, s-a format Frontul Salvarii Nationale (FSN).Prima declaratie a Frontului anunta angajamentul sau fata de principiile democratice, inclusiv fata de sistemul pluripartit, precum si nevoia de a organiza alegeri libere cit mai curind cu putinta. Frontul pretindea ca reprezinta o ruptura decisiva cu detestatul regim comunist.51 PCR a disparut fara nici o urma din viata politica a tarii. Cei mai multi dintre cei 3,8 milioane de membri erau lipsiti de orice fel de identificare emotionala sau ideologica cu conducerea de partid. Prin urmare, anuntul FSN cu privire la tranzitia catre sistemul pluralist a fost salutata, iar oamenii au avut incredere. Or, tocmai aceasta a fost una dintre sursele tensiunilor politice care au urmat: contrastul dintre angajamentele oficiale ale FSN si actiunile sale practice autoritare. Retorica si practica Frontului erau vazute de catre multi intelectuali romini ca fiind intr-o socanta divergenta. Pretins transideologic, Frontul era in realitate o miscare de intarire a pozitiilor birocratiei, al carei initial principal ideolog, Silviu Brucan, insista asupra functiei sale integrative. Pentru Brucan, atita vreme cit FSN permitea fractionalismul intern, nu era nevoie de o competitie intre partidele politice.Criza de legitimitate a noului regim era legata de circumstantele tulburi ale nasterii sale. In timpul procesului lor, Ceausestii si-au pus sub semnul intrebarii judecatorii si i-au acuzat pe noii lideri de tradare si puci anticonstitutional. Consiliul FSN a justificat executia sumara invocind motive legate de oportunitatea revolutionara, insa multi romini s-au indoit de aceasta explicatie si au banuit ca scopul acestei inscenari, cu avocati ai apararii care erau mai dojenitori cu clientii lor decit acuzatorul, era sa ii elimite pe dictator si pe sotia acestuia, considerati martori potential stinjenitori intr-un inevitabil proces al PCR.Pseudo-justitia a fost pusa la cale in mod sumar pentru a preveni adevarata justitie politica.52 De vreme ce un asemenea incident ar fi implicat condamnarea chiar a sistemului care a facut posibil fenomenul Ceausescu, organizatorii procesului secret au preferat sa transfere intreaga vina asupra celor doi acuzati si sa-i reduca la tacere cit mai repede posibil. In acest sens, noii lideri ai Rominiei au ales cea mai proasta dintre alternative: un tiranicid cu pretentii legale. Incercind sa pastreze puritatea revolutiei, ei au intinat-o.53 Cu avantajul interpretarii post-factum, se poate spune ca executia sumara a lui Ceausescu a permis aparatului birocratic sa-si mentina pozitiile.In ceea ce priveste noua conducere, analisti informati au fost imediat izbiti de aparitia unor veterani si apparatchiks comunisti in pozitii de vaza.54 Insusi presedintele FSN, Ion Iliescu, in virsta de saizeci de ani, fusese pe vremea lui Ceausescu, la sfirsitul anilor ‘60, primul secretar al Uniunii Tineretului Comunist si ministrul tineretului.55 In anii 1970 si 1971, el a fost secretarul cu propaganda al Comitetului Central al PCR si membru supleant al Comitetului Politic Executiv. In 1971, Iliescu s-a opus "revolutiei miniculturale" a lui Ceausescu si a fost criticat pentru "intelectualism si liberalism mic-burghez". Dupa acest incident, Ceausescu l-a umilit pe Iliescu pentru pozitiile lui neortodoxe numindu-l in posturi mult mai umile in ierarhia de partid si de stat.In 1984, Iliescu si-a pierdut locul in Comitetul Central si a fost numit director al Editurii Tehnice din Bucuresti. Pina la revolutie, el nu a iesit cu nimic in evidenta si nu s-a angajat in nici o activitate indrazneata impotriva lui Ceausescu. Cu toate ca nu a fost printre semnatarii "Scrisorii celor ªase", rominii stiau de divergentele sale politice cu Ceausescu. In anii care au precedat exploziei din decembrie, el a fost perceput de catre multi ca un gorbaciovist, a carui venire la putere ar fi permis Rominiei sa se angajeze in reformele indelung aminate. Insa, violenta revolutiei, aparitia in ritm exponential a asteptarilor politice si refuzul lui Iliescu de a-si abjura crezul comunist au facut din el un om nepotrivit pentru rolul de tribun radical.Era greu de vazut in Iliescu un simbol al fervorii revolutionare antitotalitare a tineretului. Trebuia ales altcineva pentru a juca acest rol. Nascut in 1946, noul prim-ministru Petre Roman nu avea alte merite revolutionare decit pe acela ca impreuna cu mii de alti romini a participat in 22 decembrie la luarea cu asalt a cladirii Comitetului Central.56 Tinarul Roman nu putea sa invoce nici macar un prilej din trecutul sau cind sa-si fi manifestat in vreun fel solidaritatea cu disidentii persecutati. Fluent in franceza si spaniola, avind un doctorat luat la ªcoala Politehnica din Toulouse, se presupunea ca Roman va asigura noii conduceri spoiala europeana de care avea o dramatica nevoie. Spre deosebire de Iliescu si de Roman, Silviu Brucan (care era nascut in 1916) putea sa invoce un trecut disident. Acelasi lucru era adevarat si in legatura cu Dumitru Mazilu, cel de-al patrulea cel mai vizibil membru al conducerii Consiliului FSN. Fost profesor de drept international, el criticase dosarul enorm al incalcarii drepturilor omului de catre guvernul lui Ceausescu, intr-un raport special intocmit in 1988 pentru Comisia Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului.57Pentru a contracara acuzatiile ca ar reprezenta un complot comunist pentru cucerirea puterii, liderii FSN au decis sa coopteze in Consiliul mai larg un numar de figuri binecunoscute ale opozitiei. Pe 12 ianuarie 1990 a avut loc o demonstratie la Bucuresti, in care Iliescu, Roman si Mazilu au fost acuzati ca incearca sa salveze sistemul comunist. Sub presiunea multimii, cei trei au anuntat decizia de a pune PCR sub interdictie. Mazilu s-a angajat intr-un dialog cu demonstrantii, dialog ce a parut a fi o incercare de a submina autoritatea lui Iliescu. O zi mai tirziu, Rominia libera, cotidianul cel mai important al tarii, a publicat date necunoscute din biografia politica a lui Mazilu.58 Afectat de aceste dezvaluiri, Mazilu a demisionat, iar conducerea FSN a ramas in miinile troikai Iliescu-Roman-Brucan.Mai multe alte elemente au contribuit la radicalizarea politica a rominilor. Unul dintre ele a fost constituirea rapida a partidelor politice. In timpul primelor zile de dupa rasturnarea lui Ceausescu s-au format partidele National Taranesc si National Liberal. Pe 5 ianuarie 1990, Radu Cimpeanu, un politician liberal care si-a pierdut noua ani in inchisorile comuniste, s-a intors de la Paris dupa 14 ani de exil. National-taranistii s-au unit cu o formatiune crestin-democrata si au devenit Partidul National Taranesc si Crestin Democrat (PNT-CD), condus de catre Corneliu Coposu, un supravietuitor al inchisorilor staliniste ale Rominiei si unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Iuliu Maniu, liderul istoric al Partidului National Taranesc, care murise in inchisoarea de la Sighet la inceputul anilor ‘50.59 O alta personalitate importanta a PNT-CD care s-a intors in Rominia, dupa cincizeci de ani de exil in Anglia si a decis sa candideze pentru presedintie in mai 1990, a fost Ion Ratiu (vezi tabelul 1). Partidul Social Democrat, cel de-al treilea partid democrat traditional din Rominia, a reaparut sub conducerea inginerului Sergiu Cunescu.Se parea ca, in citeva saptamini, Rominia cunoscuse experienta saltului extraordinar de la mutenia politica din anii lui Ceausescu la frenezia unei vieti publice vii si dramatice. De asemenea, in 1990, fortele nationaliste si-au format propria miscare, numita Vatra Romineasca, al carei brat politic, PUNR, a fost creat in 1991. Beneficiind de toleranta lui Iliescu si Roman, Vadim Tudor a inceput sa-si publice saptaminalul Rominia Mare in 1990 si a format partidul omonim in 1991. Cit despre opozitie, aceasta si-a format propriul bloc, Conventia Democratica, a carei coloana vertebrala o reprezenta PNT-CD. Lupte nesfirsite intre liderii opozitiei au dus la fragmentarea Partidului National Liberal in mai multe grupuri, cu un sprijin electoral redus. In 1991, s-a format Partidul Aliantei Civice (PAC) sub conducerea eminentului intelectual Nicolae Manolescu. Platforma sa politica era inspirata de valorile civice si liberale. Parte a Conventiei Democratice in timpul alegerilor din 1992, in 1994 PAC a iesit din blocul opozitiei.Pluralismul democraticAstfel, semnul distinctiv al primului stadiu al perioadei detranzitie a fost un amestec de autoritarism, paternalism si procese politice embrionice, care au mentinut birocratia in pozitii de putere economice si institutionale si au redus opozitia la statutul de lipsa de putere. Instrumentele principale ale conservarii acestei stari au fost: (a) aparatul politic grupat in jurul lui Ion Iliescu mai intii in interiorul Frontului Salvarii Nationale (FSN), iar apoi, dupa ruperea de grupul lui Petre Roman, in Frontul Democratic al Salvarii Nationale (FDSN), numit in mod curent PDSR; (b) birocratia economica de stat si parti ale noii elite din afaceri; (c) televiziunea nationala controlata guvernamental; (d) Serviciul Romin de Informatii, Serviciul de Protectie si Paza si alte servicii de politie secreta; si (e) si mai multe miscari si partide fundamentalist-populiste, al caror extremism a contribuit la crearea imaginii de "centrist" a lui Iliescu, In locul unui sistem bine constituit si functionind adecvat al partidelor politice, spatiul public al Rominiei a fost dominat de o versiune pretins majoritara, favorabila imburghezirii rapide a nomenclaturii (formarea unei clase omnipotente din punct de vedere financiar de oameni de afaceri de tip mafiot) si conversiunii predictibile a dominatiei sale politice in suprematia economica.60Traducere deDan PavelNote:30. O remarcabila explorare a reverberatiilor culturale ale ceausismului se gaseste la Katherine Verdery, National Ideology Under State Socialism (Berkeley: University of California Press, 1991). Pentru analiza cu privire la sistemul politic al Rominiei sub Ceausescu, vezi Mary Ellen Fischer, Nicolae Ceausescu: A Study in Political Leadership (Boulder, CO and London: Lynne Rienner, 1989); Michael Shafir, Romania: Politics, Economics and Society (Boulder, CO: Lynne Rienner, 1985); si Vladimir Tismaneanu, "Personal Power and Political Crisis in Romania", Government and Opposition, 24 (Spring 1989), 177-98.31. Pentru analize ale perioadei Dej, vezi Kenneth Jowitt, Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania (Berkeley: University of California Press, 1971) si Vladmir Tismaneanu, "The Tragicomedy of Romanian Communism", in Crisis and Reform in Eastern Europe, ed. Ferenc Feher and Andrew Arato (New Brunswick: Transaction Publishers, 1991), pp. 121-174.32. Cazul scriitorului Paul Goma, care in 1977 a organizat o miscare pentru drepturile omului, este mai mult decit graitor cu privire la soarta disidentilor Rominiei. Dupa nenumarate persecutii si incercari de a-l cumpara, Goma a fost obligat sa plece in exil in Franta. In mod semnificativ, Goma continua sa traiasca in exilul francez, cu toate ca majoritatea cartilor sale au fost publicate in Rominia, dupa decembrie 1989.33. Vezi Harry G. Barnes, Jr., "Impressions on Romania", Davis Funderbunk, "Relations Between the United States and Romania during the First Half of the 1980s", and Nestor Ratesh, "The Rise and Fall of a Special Relationship", in The United States and Romania: American-Romanian Relations during the Twentieth Century, ed. Paul D. Quinlan (Woodland Hills, CA: American-Romanian Academy of Arts and Sciences, 1988).34. Vezi Vaclav Havel, "The Power of the Powerless", in The Power of the Powerless: Citizens against the State in Central-Europe, ed. Vaclav Havel et al. (Armonk, NY: M.E. Sharpe, 1990), pp. 23-96.35. Idealurile proclamate oficial ale egalitatii si mitul rolului conducator al clasei muncitoare erau contrazise de stilul de viata strident al familiei prezidentiale. Oricum, aceste valori si-au pastrat o rezonanta intre muncitorii industriali, cum ar fi minerii, ceea ce explica atit radicalismul proletar din 1977 din Valea Jiului, cit si manipularea miniei minerilor de catre regimul Iliescu in incercarea sa de a anihila opozitia democratica si reformele in favoarea pietii libere initiate de cabinetul Roman (septembrie 1991).36. Eugen Barbu a incetat din viata in 1992.37. Cele mai active publicatii ale "stingii verzi" (sau "dreptei rosii", cum mai este descrisa aceasta tendinta), sint saptaminalele Rominia Mare (condusa de Corneliu Vadim Tudor), Europa si Totusi, iubirea (conduse de Adrian Paunescu). Pentru o analiza a ideologiei national-extremiste a acestor publicatii, vezi Vladimir Tismaneanu and Mircea Mihaies, "Infamy Restored", East European Reporter 5, no. 1 (January-February 1992), 25-27.38. Pentru o remarcabila antologie de texte si marturii ale disidentilor romini, vezi numarul special din Transilvania, nr. 1-2 (1992).39. Lupta a fost in multe privinte similara conflictului dintre revistele Novy Mir si Oktiabr – diferenta accentuata in mod explicit de catre Verdery si negata implicit de catre "Cartea Alba a Securitatii".40. Dupa revolutia din 1989, Bobu a fost judecat si a primit o condamnare pe viata pentru "participarea sa la genocidul natiunii romine".41. Spun "aparent" deoarece multe documente publicate dupa decembrie 1989 sugereaza ca Securitatea era pe deplin constienta de nemultumirea generala si se pregatea pentru era post-Ceausescu. Astfel, este semnificativ ca Virgil Magureanu, ale carui opinii anticeausiste erau cunoscute Securitatii, nu a fost arestat, ci i s-a dat pur si simplu un serviciu in provincie, de unde calatorea frecvent la Bucuresti, unde mentinea legaturile cu Ion Iliescu.42. Vezi Vladimir Tismaneanu, "Tremors in Romania", New York Times, 30 December 1987; si Mark Almond, Decline Without Fall: Romania under Ceausescu (London: Institute for European De