Cartea * lui Andrei Oisteanu recupereaza, de fapt reinstaleaza în cultura româneasca – la niste niveluri pe care cîndva le-a avut, dar pe care acum risca sa le piarda – lipsa de patima si dreapta socotinta, cum se spune în patristica rasariteana. Este foarte multa patima azi în orice discutie, chiar de cel mai înalt nivel de speculatie intelectuala sau de eruditie.Pentru a ma exonera de suspiciunea ca nu as vorbi cu toata sinceritatea, vreau sa spun de la bun început ceea ce nu-mi place la aceasta carte, si anume titlul. Exista un fel de suprematism al eruditiei sa ai titluri grecesti: Eros si Logos, Mythos si Logos, si asa mai departe. Adica, sa ajungi sa-ti pui literatura sub o deviza din capul locului savanta are ceva care pe mine ma crispeaza, care-mi aduce aminte de un anumit abuz de etimonuri grecesti, care se practica cîndva, într-o perioada pe care eu nu am agreat-o.Dar, spun aceasta ca sa va linistesc, sa elimin orice fel de suspiciuni, pentru a-mi marturisi enorma admiratie umana si satisfactie personala pe care mi le-a provocat lectura acestei carti înca de cînd a aparut, în prima sa editie. Mai ales ca aveam o constiinta vinovata, de mult, fata de autor. I-am datorat o alta mare bucurie intelectuala, cu multi ani în urma, pentru ca a avut gentiletea sa-mi trimita o alta carte a sa, Gradina de dincolo, pe care am savurat-o, dar nu i-am multumit pîna în ziua de azi. M-a onorat mult acest gest.Andrei Oisteanu se plaseaza pe o traditie cu totul onorabila, de natura sa ofere culturii românesti dreptul de a privi de sus lumea valorilor, lume în care avem tendinta de a fi complexati, ca si pe alte teritorii. Sîntem complexati din cauza urbanisticii noastre, a urîtei înfatisari a multor concetateni, a faptului ca sîntem ignorati de Occident, complexati ca lipsim, de pilda, din Cartea Neagra a Comunismului (vina este si a noastra, nu numai a ignorantei celor care au alcatuit cartea). De multe ori, o atitudine intelectuala si o eruditie ca ale domnului Oisteanu sînt de natura sa ne vindece, dintr-o data si fara risc de recidiva, de astfel de complexe. ªi aceasta pentru ca, mai întîi, el reînnoada o traditie care începe cu Hasdeu si cu marele lui discipol Lazar ªaineanu si include si un alt mare savant si erudit, Moses Gaster, ultimii doi expulzati din România din ratiuni de antisemitism.Cartea lui Andrei Oisteanu – careia dl. George Pruteanu i-a facut un examen exhaustiv, capitol cu capitol, scutindu-ma pe mine de asemenea act necesar – ma aduce la marturisirea (stricta) ca a citi aceasta carte te decomplexeaza, pe tine ca om care te suspectezi de insuficienta eruditie. Toti care am ajuns în viata noastra sa practicam o oarecare eruditie stim ca ea epateaza pe profani. De fapt, ea se dobîndeste usor, prin favoarea unor zei care te ajuta. Iar cînd se dobîndeste, beneficiarul ei este asa de satisfacut, încît capata un fel de privire de sus, un fel de suficienta, de aroganta, un fel de alura de mag si de initiat. Or, Andrei Oisteanu practica o eruditie la îndemîna, comunicativa, imediata, simpatica, a carei necesitate vine de la sine. Ea nu apare deloc, la el, sub forma unei etalari ostentative; are însa o extrem de fina si subtila captatie, care este voluptatea eruditiei, o voluptate usor abuzata, usor ironica, de aceeasi natura cu aceea pe care o întîlnim la Odobescu, în principal în Pseudokineghetikos.Vorbind despre antisemitism si despre alte forme de intoleranta, de care se ocupa Andrei Oisteanu în cartea sa, as vrea sa amintesc un eveniment din viata mea personala, petrecut în 1990, cînd m-am aflat în Franta, pentru o scurta perioada de timp, cu o anumita misiune oficiala. Am luat parte la o masa rotunda, la un colocviu la Sorbona, pe tema "Încotro merge Europa de Est?", organizat de publicatia Libération. Cu acel prilej, l-am auzit pe Bronislaw Geremek spunînd niste lucruri care m-au impresionat puternic. Pentru mine ele au fost foarte importante pentru ca mi-au deschis ochii asupra unor stari de spirit, de care e bine sa fii avertizat ca sa nu risti sa aluneci în dezamagiri absurde. Sa nu credeti – spunea Geremek în martie 1990 – ca dupa caderea zidului Berlinului si dupa prabusirea comunismului o sa vina imediat, de la o zi la alta, o lume a statului de drept, a comportamentului civilizat, a îngaduintei, a întelegerii mutuale. Dimpotriva, veti vedea ca vor aparea vechi demoni, ce vor stîrni pasiuni. Pentru ca, spunea dînsul, nu este posibil ca recuperarea memoriei colective si istorice sa se poata face senin, linistit si elegant. Din contra, ea îmbraca aspecte violente, excesive, pasionale, pentru ca nu se poate sa te reintroduci, dintr-o data, într-o lume din care ai fost brutal smuls de jumatate de secol. Deci, asteptati-va sa vedeti, din nou, excese xenofobe, patimi nationaliste, antisemitism, care nu vor avea – pentru cei care cauta motivatiile lucrurilor – cauze obiective detectabile. Se manifesta un fenomen de dificila recuperare, de reintrare într-o conditie de mult pierduta. Pentru mine, interventia lui Bronislaw Geremek a fost de o mare importanta, fiindca si eu eram atunci dintre naivii care credeau ca am scapat de comunism si ca mîine, poimîine o sa fie asa cum era în tineretea mea. Or, s-a întîmplat cum a prezis Geremek. Nici acum nu am iesit din aceste tensiuni, din aceste excese si din aceste paroxisme, dar parca încep sa se înmoaie, încep sa aiba un ton si un stil mai obosit si mai formal.În tot cazul, vreau sa spun cîteva cuvinte despre un capitol extrem de important al cartii lui Andrei Oisteanu, si anume "«Evreul imaginar» versus «evreul real»", o tema care astazi este înca dificila, înca primejdios de abordat, nu numai pentru ca sensibilitatile sînt exacerbate, dar si pentru ca sînt suspiciuni imediate, care se nasc si de o parte si de cealalta. Or, printr-o atitudine absolut senina, încarcata cu o nuanta de umor sau încercînd sa capteze umorul posibil în asemenea teme si sa îl foloseasca linistitor, ca antidot, Andrei Oisteanu trateaza într-un mod tamaduitor o tema atît de fierbinte, de dificila si de tensionata, de natura sa nasca între oameni suspiciuni si priviri îndoielnice. Tema acestui capitol, antisemitismul, exista înca si este tot sensibila – fara materie reala, dar sensibila – din cauza ca toate pasiunile s-au declansat si, cum spunea Geremek, fenomenul acesta trebuie, evident, sa-l privim cu circumspectie si cu prudenta, sa putem sa-l circumscriem pentru a nu-l lasa sa se lateasca, dar nu este decît un fenomen asemanator cu acneea de pe obrazul unui adolescent.Fenomenul nu este atît de alarmant cum pare si de acest lucru ne convinge chiar acest text fundamental din cartea lui Andrei Oisteanu si, dupa parerea mea, un text nu numai binevenit, dar de natura sa aduca împacarea între noi, între toti oamenii, indiferent de pasiunile pe care le avem. Am remarcat ca la foarte multa lume aceste pasiuni sînt ca migrena, apar si dispar în momente nesincrone cu altii, de unde multe dispute fara ratiune, fara sens. Ei bine, acest capitol îti da o asemenea perspectiva umana, inteligenta si culturala, de natura sa tamaduiasca si sa scoata din impas o atare tema fierbinte. Rar am întîlnit, pe aceasta tema, ceva mai linistitor, mai împacator, mai facator de pace. Iata, fericiti facatorii de pace, cum a spus cineva, îi putem spune lui Andrei Oisteanu. În acest sens, mai vreau sa adaug doar faptul ca – într-o discutie la o masa rotunda de la Grupul pentru Dialog Social, discutie care a fost publicata în revista 22 – Andrei Oisteanu a citat o zicala foarte amuzanta si plina de capcane, dar care suna teribil de frumos:– "Ce este un antisemit?"– "Este un om care îi uraste pe evrei mai mult decît s-ar cuveni".Întrebarea e, cît se cuvine sa împartim o rusine?!Alexandru Paleologu

Mi-a fost greu sa citesc cartea lui Gail Kligman, The Politics of Duplicity.1 Greutatea venea din omeneasca mea tendinta de a fugi de durerea memoriei. Aceasta durere este înca vie în mine, asa cum este înca vie în multe femei din generatia matura. Multe dintre noi poarta în suflet povara descotorosirii de copiii nedoriti, spaima de controale fortate, vina pentru vietile refuzate. Multe dintre noi poarta în trup mutilarile anilor politicii pronataliste: cancere de col, histerectomii, prabusiri metabolice. Multe dintre noi îsi amintesc viu ca nu mai era nimic privat si nimic intim în viata noastra.2 Alte mii de femei ca si noi (dupa statisticile oficiale, peste sapte mii) nu îsi mai amintesc însa nimic. Au murit de septicemie sau de hemoragii. Memoria lor este întrupata în copiii orfani, în sotii vaduvi si în parintii înca vii. Noi am învatat ca istoria este eroica, plina de lupte adevarate pentru idei. Suferinta morala si biologica derivate din sarcini nedorite, la fel ca si moartea din aceste cauze nu sînt eroice. Deci nu sînt demne sa fie consemnate istoric. Acestei conceptii despre istorie i se adauga prejudecata ca experientele femeiesti sînt triviale si ca e bine sa întoarcem capul în alta parte atunci cînd, din greseala, dam peste astfel de naratiuni. În ultimii opt ani am mai încetatenit involuntar o prejudecata, anume aceea prin care istoria comunismului românesc se reduce ca interes la perioada 1948-1964. Sîntem esential datori cu istoria comunismului nationalist caruia cei mai multi dintre noi i-am fost victime si complici, daca nu cumva, unii dintre noi, chiar demiurgi.Ceea ce face Gail Kligman în aceasta carte este în primul rînd o operatie de trezire. Din prejudecata despre ce este si ce nu este demn de a fi obiect al analizei sociologice si istorice. Din amnezia despre istoria vietilor noastre. Ea ne preia fuga de noi însine, restituindu-ne cultural memoria unor vieti în care duplicitatea si complicitatea anilor ‘66-89 devenisera moduri de supravietuire. Ceea ce face Gail Kligman, în al doilea rînd, este sa zdruncine spiritele vestice contemporane din linistea istoriei lor ferita de totalitarisme. Atît de ferita, încît a facut posibila întrebarea pe care mi-au pus-o în 1995 studentii de la Cornell University: Why you Romanians hate your children? Gail a raspuns în locul nostru, cu luciditate si cu simpatie comprehensiva. Cu empatie asumata. Academic si simplu. Pentru cercetatori, pentru politicienii mereu ispititi sa controleze statal facultatile reproductive ale femeilor, dar si pentru un public mai larg care vrea sa stie cu ce fel de lume a fost contemporan. "Cazul României trebuie sa fie viu în mintea celor ce ar încerca sa interzica avortul în Statele Unite (sau altundeva). Alminteri, pentru noi, cei care traim în Statele Unite, visul american va deveni un cosmar american caruia toti îi vom fi martori si de care vom raspunde cu totii".3Vestului, adesea orb si surd la ceea ce se întîmpla dincolo de cortina de fier, îi este destinat ultimul capitol al cartii. Acelui Vest liber, în care drepturile omului s-au oprit uneori la pragul casei. Vestului care dezmargineste granitele libertatii individuale, dar care adeseori este ispitit sa controleze statal actul fundamental al alegerii; pe cel de a da sau a refuza sa dai viata. Ispita interzicerii avorturilor reapare periodic în toate statele "libere". Ea se prevaleaza de o retorica deloc mai prejos fata de cea a statului totalitar. Ceea ce reuseste sa demonstreze autoarea, prin forta datelor asupra cazului paradigmatic al României anilor Decretului 770 este faptul ca, departe de a-si atinge scopul - cresterea demografica, o politica în care avortul este criminalizat conduce spre efecte contrarii: scadere demografica, mortalitate materna, mortalitate infantila, copii cu handicapuri severe, femei mutilate fizic si psihic, suferinta morala, iresponsabilitate parentala si cohorte de "copii ai nimanui". Acei copii pe care occidentalii îi privesc stupefiati la jurnale si carora noi le strecuram, deja plictisiti de stereotipia scenei cotidiene, o suta de lei cînd ne cînta refrenul "banal": "M-a crescut orfelinatu’, nu parintii mei, ci statu’; Ce n-as da, ce n-as da, S-o cunosc pe mama mea".Ecoul lucrarii The Politics of Duplicity a fost mare atît în mediile cercetatorilor, cît si a celor implicati în decizia politica americana, multi considerînd ca experienta tragica a României este o lectie cu indiscutabila relevanta internationala. În sensul valorilor democratice, aceasta experienta ne releva un caz crucial despre consecintele dramatice ale separarii între drepturile sociale si cele individuale. Oglinda suprafetelor si adîncimilor vietii omenesti sub totalitarismul ceausist face sa amuteasca vocile fundamentaliste care, de dragul principiului (adesea din ratiuni onorabil-deontologiste), produc decizii cu consecinte de genocid si tragedii morale pe care, în numele unei morale abstracte, "marii principialisti" le ignora. Iata-ne deci în fata unei carti despre cosmarul românesc caruia noi, cei maturi, i-am fost martori, victime si complici. Politica duplicitatii ne arata în toata goliciunea noastra, chiar daca nu am fost parte a nomenclaturii si aparatului represiv. Ne arata cum am încercat sa rezistam prin minciuni la minciuna, cum am înselat înselatoria generala, cum am pacalit marea cacealma sociala. Kligman ne arata aceste practici cotidiene dincolo de sedintele de partid. Femei care taceau vinovat despre propriile practici de subminare a politicii pronataliste, aplaudînd cuvîntarile lui Ceausescu despre "datoria patriotica a femeii române". Femei care foloseau andrele, radacini de plante, garouri, apa oxigenata, masaje în forta ca "sa pacaleasca" planul de facut copii al regimului. Doftoroaie de tara care ajutau femeile "sa scape de lucrul acela". Medici si moase care înfierau focarele avortive în sedinte, facînd chiuretaje clandestine pe mai multi sau mai putini bani. Procurori care soseau cu satisfactie sadica, dînd buzna în cabinete ginecologice ca sa prinda pe cele ce subminau politica demografica, închizînd ochii din cînd în cînd, caci si ei aveau cîte o "pila" însarcinata. O lume în care suferinta si sacrificiul erau ridicate la rang de virtute suprema. Placerea de orice natura era ilegitima. Într-o buna traditie fundamentalista, familia sanatoasa a comunismului era aceea în care indiferent cît de mult se detestau doi soti, ei nu puteau divorta decît cu grave consecinte sociale; si, oricît de mult se placeau doi oameni, ei nu puteau sa faca dragoste legal decît în scopuri reproductive si în interiorul celulei de baza a societatii."Statul paternalist a uzurpat ‘dreptul’ patriarhal si patrilinear al barbatului de a proteja sexualitatea si pîntecele femeilor, desfiintînd atît controlul legal al barbatilor, cît si pe cel al femeilor asupra fertilitatii femeiesti... Lectia fundamentala a politicii demografice românesti, a carei piesa centrala a constituit-o re-criminalizarea avortului, este aceea ca legea trebuie sa protejeze avorturile sigure. Dosarele istorice comparative ale mortalitatii materne în tarile în care avortul este interzis indica limpede faptul ca femeile cauta în astfel de situatii cai ilegale ca sa avorteze atunci cînd optiunea de a preveni sau de a elimina o sarcina nedorita nu le sînt accesibile. Pe scurt, femeile îsi risca viata ca sa poata obtine controlul fertilitatii proprii... accesul la cunoasterea metodelor contraceptive, atît de catre femei, cît si de catre barbati este aspectul critic al practicilor sexuale si reproductive, si, desigur, al controlului fertilitatii".4Citatul anterior este o concluzie majora a unui demers care este o demonstratie de cercetare cantitativa si calitativa facuta la standarde înalte. Gail Kligman s-a aplecat asupra datelor empirice (statistici, cercetare de teren, interviuri, dosare) asa cum rar am facut noi, cercetatorii români. ªi nu am facut-o fiindca, pe de-o parte, din 1977 cercetarile sociologice au fost interzise; pe de alta parte, o astfel de tema într-o societate ipocrita ca aceea comunista si cu remanenta de ipocrizie pe care o avem si astazi nu ar fi fost posibila. Daca cercetatoarea americana nu s-ar fi aplecat ani de zile asupra politicii pronataliste în România si daca muti români nu ar fi ajutat-o sa-si duca la bun sfîrsit culegerea datelor, riscam, cred, ca aceasta parte de istorie sa ramîna ascunsa pîna la uitare definitiva. Este o istorie care nu ne convine din mai multe motive: arata ca în totalitarism am avut cu totii suferinte comune. Dar nu chiar toate. Barbatilor nu le-a fost violata la scara mare intimitatea fizica, nu au facut septicemii din avorturi, nu au zacut anemiati de hemoragii si nu au facut puscarie ca "au scapat" de o sarcina nedorita. Mai mult, unii dintre ei, ramasi vaduvi, si-au abandonat copiii la orfelinate si si-au refacut viata cu alta potentiala victima a politicii pronataliste. Nu ne convine sa citim în cartea lui Gail Kligman ca în afara de nomenclaturisti si securisti au mai dat o mîna de ajutor regimului totalitar si multe alte categorii onorabile: medici, judecatori, procurori. Desigur, cu omenescul motiv de a nu-si periclita libertatea sau pozitia profesionala. Dupa cum nu ne convine ca, reflectînd dincolo de carte, sa ne dam seama ca vinovati sîntem si cei care, profesori fiind, am ocolit în educatie subiectele referitoare la sexualitate si reproducere, ca "nedemne" de înalta cauza a educatiei socialiste. Cele mai multe femei care au marturisit despre avorturi au marturisit si ca nu aveau cea mai elementara educatie reproductiva.Pentru cei ale caror asteptari se concentreaza unidirectional: controlul statului asupra facultatilor reproductive si consecintele acestuia, trebuie sa spun ca aceasta lucrare ofera o mare surpriza. Analiza interventiei statului, a mecanismelor duplicitatii si complicitatii între anii ‘66-89 vizeaza politica pronatalista ca pe un caz paradigmatic. Anume, acel caz care da seama în sens profund de un demers înscris unei întreprinderi de valoare teoretica mai larga: o etnografie a societatii si a functiilor statului totalitar. În acest sens, "reproducerea slujeste ca localizare ideala prin care poate sa fie iluminata complexitatea relatiilor formale si informale între stat si cetateni, sau noncetateni, cum este cazul situatiei de fata".5 Statul maximal, statul ubicuu, producea si institutionaliza politici, producea mecanisme de implementare si control, ne determina, pîna la nivelul vietii intime, alegînd în locul nostru, al noncetatenilor tratati ca fiinte infantile, lipsite de discernamînt. Toate aceste patrunderi ale "statului parinte-represiv" în viata noastra nu ar fi fost cu putinta fara ceea ce Gail Kligman descrie pe larg ca mecanisme cotidiene ale duplicitatii, manifestate ca schizofrenie între discursul public si cel privat, ca prefacatorie generalizata pe care o justificam ca pe o "arta a rezistentei", a trisului, a lui "zi ca ei si fa ca tine". Mecanismele de supravietuire prin duplicitate au transformat noncetatenii în complici ai statului. Daca a trai însemna sa te prevalezi de practici ilegale, fiecare dintre noi devine vulnerabil si tinde spre lasitatea vinovatului. "Prin intermediul strategiilor disciplinare institutionalizate si a retoricii despre acestea, statul a definit parametrii permisibilului si tolerabilului", dupa cum a constituit si o "ordine simbolica ce se slujea pe ea însasi si prin intermediul careia alte interese decît cele ale statului au fost complet subjugate".6 Gail Kligman nu ne acuza. Dimpotriva, ea încearca sa decodifice mecanismele sociale prin care am ajuns victime colaborationiste ale unui sistem care ne-a patruns pîna la nivelul controlului uterin, mecanismele care ne-au facut duplicitari si complici. Mai mult, ea gaseste si partea noastra sublima de riscare a libertatii si profesiei ca sa ne ajutam între noi în reteaua de solidaritate privata, în reteaua de rezistenta ascunsa împotriva "normarii stiintifice a propriilor noastre nevoi", inclusiv a celor legate de comportamentul reproductiv-sexual (ar fi foarte importanta o alta lucrare care sa descrie la fel de viu si sa analizeze la fel de stiintific retelele rezistentei private: redistribuirea hranei, hainelor, mobilierului, "trisul" cotidian al ratiei alimentare, sistemele improvizate de iluminat si caldura, disidentele fata de educatia oficiala).Pentru cei care sînt educati în mituri intelectualist-elitiste si nu suporta "coborîrea" în tarîmul celui mai concret dintre faptele brute: interventia statului în propriile noastre utere, cartea ramîne o proba de forta a cercetarii asupra unui fenomen care se multiplica pe masura împutinarii vietilor noastre: cel al propagandei.7 Propaganda a devenit singura oferta care a excedat cererea. Nici o resursa nu a fost folosita cu zgîrcenie. Doar ea hranea pîna la greata viata noastra cotidiana sleita si frustranta. Specia de propaganda analizata de catre Gail Kligman este cea reproductiva. Ea a început sa curga imediat dupa Decretul 770 din 1966. Ce este curios e ca seamana ca doua picaturi de apa cu discursurile actuale ale initiatorilor proiectului de lege pentru interzicerea avorturilor si cu discursurile nationalistilor care tremura retoric de frica "împutinarii" fiintei nationale. Toate aceste discursuri contin obsesia grijii pentru cei nenascuti si sînt oarbe si surde la nevoile celor nascuti deja. Genele sînt mai importante decît indivizii. Ele sînt scop în sine în calitate de "purtatoare de neam". Persoanele sînt doar mijloace de împlinire a neamului prin nemurire genetica. Autoarea americana (e ciudat sa-i spun asa, odata ce, prin interesul ei pentru comunitatile pe care noi le dam uitarii, cum este cea din Maramures, sau pentru problematica istoriei traite de noi însine, Gail Kligman se dovedeste mai efectiv si mai eficient românca decît multi români autoexilati în lumea ideilor pure) diseca întregul arsenal de vorbe proferate de medici, cercetatori si activisti. Aceste vorbe "demiurgice" desfiintau si delegitimau orice alegere libera a rolului de parinte. Avortul este "masacru intrauterin", "inamic perfid al viitorului biologic al poporului", duce la "declinul mîinii de lucru", submineaza independenta patriei, denatureaza "împlinirea destinului femeiesc", e un atac la "patria muma" si la "plaiul stramosesc", împutineaza patrimoniul "partidului parinte".8 Comunismul nu a operat niciodata cu o etica a drepturilor (alta decît cea pentru nenascuti). El a operat doar cu o etica a datoriei, zgomotos propagata pe toate canalele. Pe lînga datoria de a construi societatea socialista multilateral-dezvoltata, femeile mai aveau si datoria patriotica de a naste si creste copii, în genere nu mai putin de patru "pe cap de femeie". Kligman ne aminteste cît de "importante" eram în programele partidului. Cum îmbinam armonios rolul de mame cu cel de producatoare, activiste, sotii. Cum cresteam "generatii robuste", cu o mîna pe strung si alta pe steag. Cum eram promovate în toate functiile, cît sa uitam complet ca sîntem altceva decît masini de productie si reproductie. ªi cum ne exprimam în discursul public mîndria ca vointa proprie ne este calcata în picioare si ca avem sansa unica a dublei zile de munca.Subiectii cartii sîntem noi, generatiile mature din România anilor ‘80. ªtiu cît de mare ne este ispita sa aruncam peste bord amintirea unei istorii care ne doare acut. Despre aceasta istorie vorbeste cercetarea lui Gail Kligman. Deocamdata le vorbeste americanilor. Le vorbeste preventiv, facînd din vietile noastre schismatice o lectie pentru toti cei care sînt ispititi sa se substituie deciziei personale în probleme personale cum este aceea cruciala de a da viata si de a raspunde pentru ea. Caci ceea ce nu înteleg marii vigilenti ai pazirii fetusului ca "proprietate a întregului popor" sau ca mijloc de perpetuare si nemurire a neamului este exact responsabilitatea parentala. Nasterea nu e un simplu act de a da viata, ci un act prin care un cuplu sau un parinte se angajeaza cu o parte substantiala a vietii lor într-o relatie de crestere si educare a copiilor. La sfîrsitul lecturii, sentimentul initial de refuz al memoriei mi-a trecut. A ramas cel al datoriei morale de a ne asuma asa cum am fost si sîntem. Ispita amnezica s-a prabusit în fata evidentei istoriei regasite. Ca sa împlinim aceasta datorie morala, traducerea româneasca a cartii devine urgenta si acut necesara. Ca sa îndeplinim datoria insertiei noastre stiintifice în investigarea propriei societati avem acuta nevoie de cercetari de nivelul celei din Politica duplicitatii.Aceasta carte nu ne reda doar o istorie pe care tindem sa o ignoram, dar si perceptia clara a valorii combinatiei cercetarilor cantitative si calitative, valoare care nu poate sa fie substituita niciodata de eseuri impresioniste despre societate si nici de memorialistica pura, nici de cercetari cantitativist-destrupate. ªi acestea au rolul lor, dar nu sînt prin ele însele genitoare de politici sociale, pe cînd o lucrare ca aceea a lui Gail Kligman, cu siguranta da.

Mihaela Miroiu

Note:1. Lucrarea a aparut în 1998, la University of California Press. Ea este alcatuita din opt capitole: "Building Socialism in Ceausescu’s Romania. Politics as Performance", "Legislating Reproduction under Socialism", "‘Protecting’ Women, Children and Family", "Institutionalizing Political Demography: The Medicalization of Repression", "Spreding the Word-Propaganda", "Bitter Memories: The Politics of Reproduction in Everyday Life", "Legacies of Political Demography", "Coercition and Reproductive Politics: Lessons from Romania". Lucrarea cuprinde tabele statistice extrem de relevante, dar seci ca orice statistici. Ele sînt întrupate însa în nenumarate marturisiri personale, relatari de procese si, mai ales, de analizele calitative stralucit conduse de catre autoare. Bibliografia este impresionanta. Ea cuprinde de la autori de prima mîna în zona studiilor sociologice si a celor de gen, la articole din Scînteia. Kligman preia si ceea ce noi am aruncat la cos în goana noastra spre o amnezie rapida.2. În 1987 a trebuit sa fac operatie la un picior. Îmi trebuia adeverinta ca nu sînt însarcinata. Medicul a refuzat sa mi-o dea în urma unui control ginecologic, m-a chemat în timpul ciclului si, ca sa nu trisez, mi-a administrat al doilea tampon. În preziua operatiei mi s-a mai facut un test pe broasca si s-a considerat ca, neînselînd vigilenta partidului si a "bratului sau secular", merit sa mi se opereze piciorul.3. Kligman, op. cit., p. 251.4. Ibidem, pp. 245-246.5. Ibidem, p. 3.6. Ibidem, p. 4.7. Vezi capitolul "Spreading the Word-Propaganda", pp. 116-147.8. Vezi acelasi capitol, pp. 124-130.

Cine încearca sa evalueze consecintele prabusirii comunismului doar la nivel politic si institutional va fi un pic dezamagit. În schimb, marea surpriza vine daca evaluam consecintele morale si individuale: într-o tara cu o traditie colectivista ce precede comunismul, cea mai spectaculoasa consecinta a caderii comunismului este înflorirea inividualismului, în conditii sociale care nu degradeaza personalitatea. Democratia are înca multe carente; în schimb, spiritul liberal se afirma nestingherit. Nu dispunem înca de norme, proceduri si institutii solide, în schimb avem personalitati în stare sa schimbe actuala stare de lucruri: vom sti daca aceste personalitati sînt destule în masura în care, întîlnind obstacole în propria afirmare, ele vor gasi mijloacele de a le înlatura, de a construi o democratie de tip liberal. Cine vrea sa se convinga de greutatea acestei înfruntari – pe care Herbert Spencer o numea odata individul împotriva statului – poate citi ultima carte * a lui Gabriel Andreescu, Solidaritatea alergatorilor de cursa lunga. Ea face parte din genul autobiografic, dar subtitlul ei – Jurnal tematic – ne indica faptul ca avem de-a face cu altceva decît cu o simpla consemnare a unor întîmplari personale, intime. De altfel, chiar autorul ne indica acest lucru, într-un scurt "cuvînt înainte":"Ce este un «jurnal tematic»? Desigur, este un «jurnal», de vreme ce povesteste impresii, întîmplari, gînduri, emotii, nazuinte care apartin, îndeobste, vietii private. ªi, totusi, el se foloseste de evenimentele vietii personale pentru a intra împreuna în lumea unor idei de care unei persoane «i-a pasat». Astfel, ideile, temele – apar ceea ce sînt: entitati vii cautîndu-si un contur nicicînd stabil, dezvoltîndu-se sau perimîndu-se. Ideile nu apartin unui ecran abstract, ci fac parte din existenta noastra. ªi din identitatea noastra. Un jurnal tematic arunca persoana în spatiul public ca sa serveasca ideea, iar ideea (tema) sa serveasca mai departe".Ca si Vladimir Tismaneanu, Gabriel Andreescu face parte dintre gînditorii care cred ca istoria acestei lumi este dictata de idei si de creatorii si purtatorii acestora, oamenii. Pentru a impune însa ideile noi, oamenii trebuie sa lupte împotriva obstacolelor economice, politice, institutionale, a prejudecatilor si mentalitatilor învechite si în special împotriva majoritatii celorlati oameni, care sînt aparatorii acelora. Ni se par astazi de la sine întelese idei precum libertatea si egalitatea, însa ele au aparut doar recent în istoria multimilenara a umanitatii, iar pentru impunerea lor a fost nevoie ca oamenii sa lupte sute de ani. La o asemenea lupta îndelungata se refera titlul cartii lui Andreescu – "Alergatorii de cursa lunga". Exista multe modalitati de a depasi obstacolele despre care vorbeam: una dintre ele este aceea de tip institutional, iar într-un regim dominat de organizatii guvernamentale – statul maximal –, societatea civila inventeaza organizatii nonguvernamentale.Gabriel Andreescu a înfiintat, împreuna cu Renate Weber si Valentin Stan, un Centru de Studii Internationale. Este semnificativ ca autorul foloseste pentru a-l desemna termenul de think-tank, iar nu pe cel de centru sau institut de cercetari. Strict etimologic, termenul de think-tank este extrem de sugestiv si polisemantic: tank înseamna atît "container", cît si "tanc", iar asocierea cu think ne da imaginea fie a unui recipient mental, un laborator reflexiv, în interiorul caruia sînt experimentate tot felul de idei, fie a unui vehicul de lupta inteligent; iar daca vom combina aceste doua imagini vom obtine ceea ce Oxford American Dictionary numeste "o organizatie de cercetare care analizeaza probleme politice sau sociale sau economice etc. în folosul guvernamîntului sau al firmelor de afaceri". Daca în SUA sau în alte state occidentale încurajarea think-tank-urilor independente face parte din reflexele pluraliste ale unei societati bazata pe competenta reflexiva, în România existenta unui asemenea centru alternativ de expertiza nu poate fi decît o sursa de spaime, suspiciuni, acuzatii, iar în ultima instanta sa prilejuiasca interpretari de tipul teoriilor conspirationiste.Asa s-a întîmplat cu cel mai celebru produs al Centrului de Studii Internationale, studiul privind relatiile României cu Republica Moldova. În conditiile clare ale stabilitatii si garantarii granitelor existente în Europa, intelectuali si politicieni de toate culorile din România sustineau, fara sa se gîndeasca la consecinte, teze de tip revizionist, care conduceau la revendicari teritoriale. Studiul semnat de Andreescu, Stan si Weber a venit sa dinamiteze o serie de clisee existente, sustinînd teze precum urmatoarele:– teritoriile din Moldova si Ucraina "au ramas în componenta URSS nu ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, care nu mai avea nici o valoare la sfîrsitul razboiului, ci ca urmare a reglementarilor Tratatului de Pace din 10 februarie 1947, care a consacrat o realitate politico-teritoriala bazata pe raporturile între învingatorii si învinsii din razboiul mondial";– anularea consecintelor Pactului Ribbentrop-Molotov nu anuleaza consecintele politico-teritoriale ale Tratatului de Pace din 1947, care constituie baza stabilitatii europene postbelice, indiferent de justetea sau injustetea reglementarii situatiei frontierelor;– locuitorii Republicii Moldova au tot dreptul a se considera "moldoveni", ceea ce face în mod automat din cei care se declara români o minoritate nationala;– raporturile dintre România si Moldova trebuie sa se supuna intereselor de moment ale României, nu realitatilor istorice de acum 50 de ani; cum interesul României este integrarea euro-atlantica, ea nu ofera prea mari sanse unei unificari cu fosta tara sovietica si actuala membra CSI.

În afara apetitului sau conceptual si argumentativ, Gabriel Andreescu are si talent literar, iar toate aceste calitati îl ajuta sa reconstituie atmosfera de violenta ostilitate si de radicala denaturare a tezelor enuntate. Din descrierea reactiilor cvasigenerale fata de studiu, cititorul inteligent si nepartinitor întrevede o clasa politica si o elita intelectuala animate de un nationalism agresiv, decerebrat, complet antieuropean.Cu toate ca reactiile cele mai dure au venit din partea celor mai diverse publicatii (Dreptatea, Miscarea, România libera, România Mare, Totusi, iubirea) si personalitati (Victor Bîrsan, Radu Vasile, Liviu Petrina, Anton Uncu, Leonard Gavriliu, Liana Petrescu, Ion Iliescu, Ion Maxim, Ion Bruckner, Alin Teodorescu, Andrei Pippidi, Mircea Diaconu, Alexandru Paleologu, Anca ªincai etc.), exista o convergenta a acestora pe linia contestarii argumentelor rationale si a principiilor dreptului international. Autorul stie sa prezinte lucrurile astfel încît sa le contrapuna acestor promotori ai pornirilor autohtoniste pe cîtiva dintre cei mai distinsi politicieni si intelectuali occidentali, care au apreciat studiul în mod favorabil (Jonathan Rickert, însarcinatul cu afaceri al SUA; Flemming Morch, ambasadorul danez; Christos G. Alexandris, ambasadorul grec; dr. Piotr Switalski, din partea Secretarului General al CSCE, care retinuse studiul ca material analitic de baza pentru CSCE; Vladimir Tismaneanu; Mihnea Berindei etc.). Atunci cînd este vorba sa precizeze motivatiile unora dintre cei care au atacat studiul, Andreescu este neîntrecut în a face corelatii ce ar trebui sa ne dea de gîndit:– suspiciunile fata de Radu Vasile se legau de faptul ca "era liderul taranist care înaintea alegerilor a vorbit insistent de o viitoare coalitie între PDSR si PNTCD. O idee aberanta, fatala politic si capabila sa împiedice victoria din noiembrie. Aceasta formula face parte dintr-o strategie bine pusa la punct, de vreme ce putea fi sustinuta în cele mai ciudate locuri, de cele mai diferite persoane: de la ambasadorul Americii, Alfred Moses, la Bucuresti, pîna la ambasadorul României, la Stockholm. Ceea ce îi asemana pe sustinatori era legatura lor – vizibila ori oculta, cumparata sau cîstigata – cu strategii cuplului Ion Iliescu–Adrian Nastase. Radu Vasile a avut constant o pozitie anti-UDMR si împotriva tratatelor cu vecinii – iarasi o forumula politica comuna cu PDSR";– Anton Uncu – "s-a manifestat, constant, împotriva compromisurilor necesare pentru încheierea tratatelor cu vecinii. Antimaghiar. (Se putea altfel?) Dar cea mai spectaculoasa si semnificativa interventie a sa a constituit-o propunerea – facuta pe prima pagina a României libere, cînd se apropiau alegerile din 1996 – ca CDR sa-si aleaga, drept candidat la presedintie, pe Adrian Nastase".Cine ar putea sa aiba nedumeriri în legatura cu "singuratatea" postulata în titlul cartii ar trebui sa citeasca descrierea sedintei de la Grupul pentru Dialog Social dedicata discutarii studiului privind relatia România–Moldova. În urma acestei sedinte, membrii Centrului de Studii Internationale iau decizia de a iesi de sub prestigioasa tutela a GDS si de a deveni o structura independenta, cu statut juridic propriu. Într-un fel, atunci cînd esti aparatorul consecvent al principiilor morale si al logicii nu ai cum sa nu te izolezi într-un climat dominat de ambiguitate morala si lipsa de logica, asa cum este cel autohton. Prin urmare, Gabriel Andreescu ajunge sa se distanteze nu numai de PDSR, PRM, PUNR – cum era si firesc –, ci si de fortele opozitiei de altadata, fie ca este vorba de PNTCD, fie de CDR. Multe personalitati politice descrise de autor sînt niste caricaturi, unii oportunisti gata sa faca orice pentru cucerirea si pastrarea puterii, altii niste adevarate "lichele". Exista însa si figuri luminoase, alti "alergatori de cursa lunga", iar între acestia se manifesta – în momentele de criza – o anumita solidaritate. Cum astfel de momente sînt rare, Andreescu prefera sa vorbeasca despre "singuratate".Nu vreau sa fur cititorilor din placerea lecturii, dar ar merita aici cîteva "tuse" relevante pentru descrierea unor personalitati:– Petre Roman: la Adunarea Parlamentara de la Strasbourg, întrebat în legatura cu mineriada din iunie 1990 "«Au fost batuti studenti în Piata Universitatii?», a raspuns «Nu exista nici un student care sa fi fost batut». M-am uitat consternat în ochii Smarandei";– Augustin Buzura: facuse "trafic de influenta la românii din strainatate, cei care l-au curtat pe Iliescu pentru a se bucura de banii contribuabilului român – gen Petru Popescu", era unul "dintre mercenarii regimului Iliescu";– Ovidiu ªincai (PDSR): "un personaj rational, controlat, excelent pentru interfata pe care e bine ca un partid mafiot sa si-o asigure cînd da ochii cu lumea";– Emil Constantinescu: în dezbaterea controversatului studiu era "cum îl stiu îndeobste: pe linia de mijloc"; în decembrie 1997 l-a sacrificat pe Adrian Severin "din motive cel putin obscure"; tot atunci, "era evident ca E.C. se întelesese cu Petre Roman" pentru a-l da jos din functie pe Severin.Jurnalul tematic al lui Gabriel Andreescu este si o excelenta analiza a modului în care s-a facut, în perioada postcomunista, politica externa a României, de la pozitiile liderilor pîna la semnarea tratatelor de vecinatate, de la studiul competentelor din diplomatia româneasca pîna la pozitiile de tot felul fata de integrarea euro-atlantica. Dupa ce citesti acest text, cu greu poti sa mai ai încredere în institutiile si persoanele implicate în politica internationala a României. Ti se pare de la sine înteles ca se impune o schimbare radicala, iar cei care s-ar fi asteptat la acest lucru dupa noiembrie 1996 au toate motivele sa fie dezamagiti. Sînt însa în jurnalul lui Andreescu institutii ale presupusului stat de drept postdecembrist care nu fac fata unei analize de tip institutional, neîncadrîndu-se în ceea ce se cheama un stat de drept. Doua exemple sînt suficiente:– Serviciul Român de Informatii (SRI): "aveam date concrete referitoare la persoane din cadrul SRI care acuzau, în diferite ocazii, relatiile României cu Uniunea Europeana ori NATO (exista un caz în evidenta Comitetului Helsinki, o fata care lucra pentru guvern pe linia UE, anchetata la plîngerea SRI). În investigatiile faute în Moldova, asupra situatiei ceangailor, ma lovisem de campanii antimaghiare ale ofiterilor SRI. Facusem analize pentru Revista Româna de Drepturile Omului, ale Rapoartelor SRI, din 1994 si 1995. Strategia antidemocratica si antieuropeana a acestei institutii era usor de demonstrat. Pentru mine, rolul SRI în lansarea curentului extremist-nationalist si a integrarii României era indubitabil. A accepta însa, dupa schimbarile politice din noiembrie 1996, sa ramîi prizonierul acestor forte era o vina pentru care nici unul dintre principalii cîstigatori ai competitiei din ‘96 nu putea gasi vreo scuza";– Consiliul Suprem de Aparare al Tarii (CSAT): "problema «dezvaluirilor» facute de CSAT ar fi, ca sa spun asa, scandalul de suprafata. Pe acesta l-ar fi putut vedea oricine. Exista însa un aspect al evenimentelor din 22-23 decembrie care pare mai subtil, dar în nici un caz mai putin scandalos. Comunicatul CSAT a fost rezultatul deciziei unui numar restrîns de membri. Legea proprie nu prevede o astfel de procedura. Sa trecem si peste elementul procedural. Dar, cerînd «domnului ministru Adrian Severin sa-si asume raspunderea politica pentru situatia creata», CSAT si-a depasit limpede competentele. Consiliul si-a asumat un act politic echivalent cu demiterea ministrului de Externe. El a functionat, prin aceasta decizie, ca un guvern paralel. Iata un precedent prin care Emil Constantinescu împreuna cu directorii SRI si SIE poate elabora rasturnarea oricarui alt membru al Executivului. Tulburator era nu atît atacul la echilibrul institutiilor, cît absenta reactiei publice. Asa ceva costa chiar o democratie ceva mai stabila".Ar fi fost de asteptat ca, dupa victoria fortelor democratice în alegerile din noiembrie 1996, noua putere sa foloseasca acele competente din societatea civila, care ar fi contribuit în mod substantial la "curatarea" aparatului administrativ, dar mai ales a diplomatiei de fostele elemente securiste si kaghebiste. Nu numai ca aceste elemente au continuat sa supravietuiasca (vezi, în acest sens, listele cu diplomati formati la Moscova sau Leningrad, publicate de Ziua), dar oameni precum Gabriel Andreescu au fost tinuti la distanta, "oamenii presedintelui" au fost doar cei care au participat în mod direct la campania electorala. Ei au fost rasplatiti cu posturi de consilieri prezidentiali, de sefi ai serviciilor de informatii, de ministri etc., cu toate ca exista oameni precum Gabriel Andreescu care au ramas la fel de marginalizati ca pe vremea guvernarii Iliescu, cu diferenta ca acum puterea nu se mai poarta agresiv cu ei. Chiar si atunci cînd a fost vorba de aducerea în diplomatie a unor personalitati luminoase ale societatii civile, de "alergatori de cursa lunga" – cum ar fi fost cazul Smarandei Enache – comisiile de specialitate din parlament s-au comportat conform vechilor reflexe feseniste si a mentalitatilor criptocomuniste. Din motive de delicatete sufleteasca si de solidaritate cu cei votati în decembrie 1996, Andreescu nu spune explicit aceste lucruri, însa povesteste în mod sugestiv cum a fost pastrat la distanta în mod politicos. Dupa cum am mai scris, cei 15.000 de specialisti ai Conventiei Democratice exista, dar au fost tinuti pe margine de catre interese politicianiste. Cînd vine însa vorba despre super-specialisti si personalitati morale de talia lui Gabriel Andreescu, nu am nici o îndoiala ca marginalizarea lor se leaga de teama unora de a nu fi eclipsati.Jurnalul tematic al lui Gabriel Andreescu are o încarcatura atît de mare de substanta încît a-l comenta cu atentie ar putea duce la scrierea unei alte carti. Daca i se poate reprosa ceva autorului este încrederea excesiva în Adrian Severin. Desigur, cînd judecata cu privire la cei din jur cade ca o ghilotina, este greu de crezut ca poti sa ramîi cu prea multi prieteni. Însa exista riscul unei excesive îngaduinte fata de prieteni. Pîna la urma însa, nici chiar Andreescu nu îi poate trece cu vederea amicului sau atitudinea imorala si politicianista în cadrul mini-razboiului din interiorul Partidului Democrat: "Înainte de a pleca, Severin ne-a spus: PD nu are cum sa mai faca parte din actualul guvern. (Peste doua zile avea loc Consiliul National.) … (Umilit, Severin introdusese batalia lui personala în hotarîrea PD de a iesi de la guvernare. Iresponsabila, fara scuze.)Ce facem? (Renate gîndea numai din priviri.) Ce putem face? Cursa continua.".Din nou apare aici tema singuratatii alergatorului de cursa lunga. Ea este si morala unei astfel de carti: într-o lume dominata de cei fara scrupule, de incompetenti, raufacatori, extremisti, sprijinitori ai adevarurilor partiale ale partidelor politice, singurii care mentin echilibrul sînt cei care se conduc în viata dupa principii morale, de tipul celor biblice sau de tipul imperativului categoric kantian. "Cei drepti" sînt salvatorii rasei umane. Ei o ajuta sa nu-si uite menirea, sa nu rataceasca drumul. Daca Gabriel Andreescu a fost în timpul regimului comunist un disident, statutul sau nu s-a schimbat dupa caderea comunismului si instaurarea democratiei: într-o lume imorala si cinica, materialista si lipsita de scrupule, el va ramîne mereu un disident. Ce ne facem însa cu disidentii care sînt si experti? În ordine pragmatica si cinica, ne putem lipsi de disidenti, dar nu si de experti! Înseamna ca lumea în care traim nu este nici macar cladita pe criteriile utilitatii, eficientei si meritului personal. Oare de ce fel de revolutie este nevoie în România pentru ca oamenii de tipul lui Gabriel Andreescu – "alergatorii de cursa lunga" – sa nu mai fie nici singuri si sa stea si la locul care li se cuvine?

Dan Pavel

Filosofie a fiintei sau filosofie a natiunii

Constantin Noica, filosof ("om de cultura", cum îi placea sa se autodefineasca), exercita o atractie atît în rîndul comentatorilor români, cît si în rîndul celor straini, comparabila doar cu aceea a colegilor sai de generatie, Emil Cioran, Mircea Eliade si Eugen Ionescu. Alexandra Laignel-Lavastine, autoarea unor eseuri notabile despre intelectualitatea româneasca, propune în cartea sa * o abordare complexa a gîndirii si actiunii lui Noica, încercînd sa gaseasca o continuitate logica între textele sale filosofice si politice, pe de o parte, si modul sau de actiune, pe de alta, ambele coordonate fiind urmarite de la momentul angajamentului legionar pîna la retragerea sa la Paltinis, unde creeaza o veritabila "scoala de întelepciune".1Autoarea încearca sa stabileasca si o posibila legatura între aceste doua momente si încercarea de legitimare a national-comunismului 2, început – paradoxal –, chiar în momentul deja celebrelor Teze din iulie.Întrebarea cruciala a cartii ar fi, în ce masura putem califica modelul întruchipat de Noica drept un model "culturalo-colaborationist"? Cazul Noica apare, în viziunea autoarei, ca paradigmatic pentru o întreaga generatie de filosofi români care au "alunecat" de la ontologic – problematizarea fiintei – la ontic – problematizarea "fiintei – comunitatii – nationale". Aceasta trecere se înscrie într-o miscare mult mai ampla, care urmareste critica modernitatii, mai exact a "rationalitatii moderne" cu expresiile sale – individualista si liberala/tehnocrata si functionala (Noica, asemeni lui Heidegger, era terifiat de acel karamazovian "totul este permis/posibil", "care a instituit primatul exactitatii în fata primatului adevarului"), critica care echivaleaza la Noica cu o depasire, daca nu cu o respingere atît a traditionalismului, cît si a modernismului pentru o a treia cale, sintetizata în spiritul prepozitiei – întru (în si catre), care sa realizeze trecerea de la "devenirea întru devenire" la "devenirea întru fiinta". Lavastine degajeaza cele doua planuri de-a lungul carora Noica opereaza critica rationalitatii moderne – cel democratic si cel totalitar, democratia în viziunea lui Noica urmarind realizarea neutralitatii în domeniul politic, si "abandonînd Libertatea pentru cîteva libertati". Pentru Lavastine, critica noiciana a democratiei depaseste virulenta pe cea facuta totalitarismului – primul paradox. Desi totalitarismul este considerat, la rîndul sau, o dimensiune a modernitatii, care atomizeaza si izoleaza indivizii (în esenta, democratia si totalitarismul fiind doua fatete ale aceleiasi medalii), diferenta apare în privinta efectelor. Aici, totalitarismul ar fi, dupa Noica, de o mie de ori preferabil democratiei, oferindu-i omului un "mai bun temei metafizic în lume" – al doilea paradox în viziunea autoarei. În totalitarism, nevoia lui "a avea", caracteristica omului democratic, îsi pierde sensul pentru a face loc Necesitatii si Responsabilitatii – evident, o responsabilitate si o necesitate care nu se raporteaza decît la propria conditie interioara, limitarea exterioara fiind totalmente de ignorat pentru Noica. Autoarea urmeaza îndeaproape rationamentul lui Noica de-a lungul textelor sale, explicînd modul în care acesta a ajuns de la critica ratiunii moderne, a individualului si a generalului, la fundamentarea unei "ontologii a nationalului". Aceasta trecere apare, pentru Laignel-Lavastine, dintr-o nevoie a filosofului de a gasi "ceva mai originar decît eul", care sa-l circumscrie – valorile etnico-culturale. Autoarea sesizeaza si o oarecare confuzie sinonimica a filosofului între comunitate, noi, etnie, natiune, precum si o echivalare permanenta a particularului cu nationalul – "categorie eminamente politica".Una dintre liniile de forta ale cartii o constituie abordarea comparativa a demersului lui Constantin Noica – caracterizat printr-un raport perpetuu cu comunitatea nationala, cu cel al filosofului ceh Jan Patocka – mentorul spiritual al Chartei ‘77, caracterizat de un raport cu "lumea ca totalitate". Aceasta abordare a fost determinata la autoarea franceza de unele puncte comune identificate în cazul celor doi: surse filosofice identice – Heidegger, apartenenta "la o natiune minora", aflata în sfera de influenta a URSS, raportarea lui la comunitate – într-un mod implicit, respectiv explicit, precum si critica pe care ambii o fac modernitatii. Însa, în timp ce la Noica apare nevoia unei ratiuni orientate originar – întru (în si catre) "sinele largit – comunitatea") fiinta, prin care sa fie depasita neutralitatea caracteristica modernitatii, la Patocka aceasta depasire nu poate fi realizata decît prin deschiderea fata de celalalt, "prin solidaritate si cotidianitate", înfaptuita în democratie. Aici identifica autoarea "greseala" lui Noica. La filosoful român, natiunea apare ca "supersubiect", autoarea identificînd în acest caz solutia la criza identitara gasita atît de reprezentantii filosofiei interbelice, care l-au avut ca mentor pe Nae Ionescu, cît si de protocronistii saptezecisti, care cautau o baza de legitimare a comunismului român. Laignel-Lavastine observa aici, în cea ce-l priveste pe Noica, un al treilea paradox – un aparator al individualismului prefera solutii ce servesc cauza "omogenizarii sociale si nationale" –, ceea ce determina limitarea criticii noiciene, a modernitatii de catre nationalism.Partea a doua a cartii se ocupa de discernerea modului în care Noica a încercat sa lege dimensiunea trecutului de cea a viitorului, autoarea analizînd texte din anii ‘30, care dovedesc ambitia filosofului român "de a elabora o filosofie a colectivismului ca raspuns la criza civilizatiei moderne". Analiza autoarei nu se limiteaza însa doar la interpretarea acestora, ci încearca gasirea unei corelatii cu întreg contextul anilor ‘20-30, cînd Tînara Generatie se simtea investita cu o misiune istorica, revolutionara în fond – "a crea un nou tip de popor, un om nou".3 Întreaga perioada interbelica, al carei reprezentant este si Noica, este strabatuta de "teama pentru existenta comunitatii", de nevoia de definire a etniei, a comunitatii, a unei existente autentice. Lavastine gaseste o legatura între De caela, lucrare de filosofie generala, si scrierile legionare ale lui Noica din anii ‘40, ambele "înglobînd" individul în corpul natiunii, individualul în general.Ultima parte a cartii încearca sa gaseasca un sens filosofic optiunii culturaliste a lui Noica sub comunism (a valorii soteriologice conferite de Noica culturii) si modul în care aceasta alegere este consecventa gîndirii noiciene a anilor ‘30. Autoarea recurge si de aceasta data la comparatia Noica/Patocka, la diferenta dintre "optica culturalista", caracteristica primului, si cea "disidenta", caracteristica celui de-al doilea. În timp ce Noica îi desconsidera pe disidenti, vazîndu-i ca inautentici, duplicitari, Patocka considera ca disidenta confera libertatii un sens negativ – a spune "nu" –, accentul cazînd în cazul filosofului ceh pe nevoia de responsabilitate prin civism. Lavastine identifica aici un alt paradox noician – daca grija pentru cetate este opusa grijii pentru suflet si daca cel care se intereseaza de binele altora este victima unor iluzii, atunci de ce i se atribuie filosofiei o misiune de schimbare a lumii?Teoretizarea românitatii facuta de Noica este punctul final al analizei eseistei franceze, care încearca sa traseze linia abia perceptibila dintre culturalism si românism, operata de filosoful român dupa 1976 (amintim ca prima lucrare care legitima protocronismul a fost scrisa în 1974 si a apartinut lui Edgar Papu). Practic în aceasta filosofie a românismului, a "diferentei modernitatii cu traditia". Aceasta din urma miscare este exclusiva spiritului românesc, care se deschide "ca nimeni altul" catre modernitate, pastrînd în acelasi timp legatura profunda cu traditia. Aici apare, în viziunea autoarei, un ultim paradox noician – cum se pot sincroniza atît de bine românitatea – traditia, stagnarea – cu tehnica – deschiderea, modernitatea?Concluziile cartii de fata încearca sa traseze esenta gîndirii lui Noica – data de întru –, "inteligibil doar în limba româna", care pe lînga simbolistica ce i-a fost atribuita în scrierile de început ale filosofului român, capata în textele din anii ‘80, si o alta semnificatie – deschide deopotriva universalul si autohtonul "ca derivat al pozitiei României întru doua lumi, Orient si Occident". În acest mod apare la Noica, considera autoarea, investirea României cu o misiune istorica în Europa – cheia febrilelor cautari din anii ‘20-30, solutia la dorinta de depasire a fatetelor modernitatii – democratia si totalitarismul.Desi nu putem echivala neutralitatea unui cercetator în istoria ideilor politice cu situarea sa dans le vrai, totusi, în cazul interpretarii operei si actiunii unui intelectual atît de apropiat sufleteste actualei elite culturale si atît de controversat precum Noica, distanta serveste acuratetei si obiectivitatii analizei.Alexandra Laignel-Lavastine realizeaza prima si cea mai ampla lucrare care trateaza în mod sistematic gîndirea lui Constantin Noica, punînd-o în legatura cu modul sau de raportare la lumea concreta, în acest demers fiind în mod sigur ajutata de distanta de la care priveste lucrurile.Spre deosebire de alte lucrari scrise pîna acum despre Constantin Noica, care fie se centrau pe personalitatea filosofului, fie abordau în mod unilateral gîndirea sa, în cartea Alexandrei Laignel-Lavastine gasim o apropiere nepasionala, obiectiva bazata pe cercetarea tuturor scrierilor lui Noica si despre Noica, de la scrisori, publicatii ale vremii, interviuri, recenzii, jurnale, studii, articole, toate legate în mod subtil de luarile de pozitie si de modul de viata ale filosofului, care contribuie la creionarea portretului unui personaj deosebit de fascinant si controversat.Andra LazaroiuNote:1. Despre "scoala" filosofului Constantin Noica, vezi ultimul capitol din Katherine Verdery, Compromis si rezistenta, cultura româna sub Ceausescu, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994.2. Aceasta ipoteza este avansata si analizata si de Adrian Marino în Politica si Cultura. Pentru o noua cultura româna, Iasi, Editura Polirom, 1996.3. Pentru o analiza a mitologiei politice a perioadei anilor ‘30, vezi Dan Pavel, Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria, Bucuresti, Editura Du Style, 1995), capitolul intitulat "Tirania intelighentiei".Are dreptate Alex. Mihai Stoenescu sa sustina în cartea * sa ca, în iunie 1940, împotriva României si a poporului român s-a înfaptuit o agresiune armata din partea Uniunii Sovietice. Aceasta agresiune armata s-a realizat prin participarea directa a Germaniei, care a instigat si sustinut Ungaria si Bulgaria în pretentiile lor teritoriale, ceea ce a condus la Dictatul de la Viena si la pierderea judetelor Caliacra si Durostor din sudul Dobrogei.Pe de alta parte, clasa politica din România nu si-a strîns rîndurile pentru salvarea intereselor nationale, facînd astfel jocul inamicilor tarii. În acele momente de cumpana ale istoriei, clasa politica s-a coalizat împotriva regelui Carol al II-lea pentru a-l compromite si a-l obliga sa abdice – nu conta pretul care tara îl platea. Nici fostul monarh nu a actionat în interesul tarii. Interesele de clan au prevalat în fata intereselor tarii. Acesta e diferenta între reactia eroica a finlandezilor grupati în jurul lui Manerhaim si tragi-comedia Consiliilor de Coroana din vara anului 1940.Îndepartarea deopotriva a clasei politice si a regelui Carol al II-lea de la apararea independentei, suveranitatii si integritatii teritoriale a necesitat pregatirea unei diversiuni în perspectiva furtunii care se apropia. Iar aceasta diversiune nu era alta decît a gasi traditionalul tap ispasitor, la moda atunci – populatia evreiasca. În mai 1940, guvernul Tatarascu aproba planurile "Mircea" si "Tudor", de evacuare a teritoriilor din estul Tarii în cazul unor agresiuni sovietice. Dupa ce sînt enumerate conditiile în care se evacueaza teritoriile, planurile prevad: "Populatia minoritara nesimpatizanta ramîne pe loc"; ca prin populatie nesimpatizanta se înteleg evreii o dovedeste legea din 8 august 1940 a noului guvern Giugârtu. Existenta planurilor "Mircea" si "Tudor" scoate la iveala unele realitati de necontestat:– prima, în mai 1940: guvernul, consilierii politici si militari erau informati de iminenta agresiunii sovietice.– a doua, hotarîrea de a parasi teritoriul national era deja luata (supraevaluînd potentialul agresorului).– a treia era hotarîrea de a nu permite evreilor evacuarea în România dincolo de Prut.ªi atunci, ma întreb cu ce drept, în volum, se pune la îndoiala veridicitatea relatarilor Dr. ªafran privind întîlnirea din 26 iunie cu ministrul Ghelmegeanu. Nici afirmatia de la pagina 103, privind evacuarea multor evrei în Vechiul Regat, nu este veridica întrucît prevederile planurilor "Mircea" si "Tudor" trebuiau sa fie respectate de unitatile de jandarmi. Tîrziu, la sfîrsitul anului 1943, primul guvernator al Bucovinei, generalul Dragalina, a încalcat ordinul pe propria raspundere. Neîndoielnic, din rîndurile populatiei evreiesti din Basarabia si Bucovina de Nord un numar de etnici evrei si-au manifestat simpatia pentru agresorul sovietic. Sînt de acord ca manifestarea acestei simpatii a luat uneori o forma violenta. Dar, de aici si pîna la culpabilizarea întregii populatii evreiesti din Basarabia si Bucovina de Nord este o cale lunga. La 10 noiembrie 1941, Jacques Truelle, ambasadorul francez la Bucuresti, raporta guvernului de la Vichy situatia masurilor anti-evreiesti ale guvernului Antonescu. Din acest raport sînt obligat sa citez: "se considera ca acuzatiile formulate de Antonescu la adresa evreilor nu sînt deloc întemeiate; daca s-au produs numeroase incidente cu ocazia evacuarii Basarabiei si Bucovinei în 1940, este stabilit ca evreii nu sînt singurii care au participat la ele, ci toata drojdia româneasca din aceste provincii, precum si minoritarii ucraineni, rusi si altii s-au alaturat evreilor pentru a insulta regimentele românesti ce se retrageau fara sa lupte".În sedinta Consiliului de Ministri din 16 noiembrie 1943, Ion Antonescu facea o serie de afirmatii care confirmau relatarile ambasadorului Truelle: "cînd am venit acolo (în Basarabia si Bucovina de Nord – n. T.W.) ne-am gasit în fata unor reclamatii fara de sfîrsit, în care se arata ca peste 40.000 de ticalosi din aceasta provincie se facusera în timpul ocupatiei rusesti mai rusi decît rusii … Am fost în fata acestei probleme si daca pedeapsa era capitala, mai aveam înca 50.000 sau 100.000 de nenorociri. ªi atunci nu am vrut sa-i pedepsesc si am aplicat clementa ca si în cazul legionarilor". ªi legionarii si colaborationistii din rîndul populatiei românesti crestine au stat cîteva luni internati la Onesti. Nu cunosc ca un singur caz al vreunui colaborationist autentic de origine evreiasca sa fi fost judecat de o Curte Martiala. Observatia este valabila si pentru pogromul de la Iasi. (Acolo unde au existat colaborationisti adevarati, cum a fost cazul la Constanta, Curtea Martiala l-a judecat pe Filimon Sîrbu.) În schimb mii, zeci de mii de evrei (femei, batrîni, copii) au fost deportati sau ucisi în Transnistria fara judecata.Utilizarea unor surse documentare îndoielnice este un alt aspect pe care îl semnalez. Unele informatii citate provin din volumul O istorie a României, de Kurt W. Treptow, istoric stabilit la Iasi si avînd în arborele genealogic origine germana, dar si americana. Partizanatul domnului Treptow reiese din caracterizarea pe care domnia sa o face liderului legionar Corneliu Codreanu: "Codreanu a fost un Fat-Frumos care a cucerit inimile poporului sau … Codreanu a fost un tribun în imaginatia românilor, atît un martir, cît si un profet". În aceste conditii, marturisirile antievreiesti ale unui partizan al Miscarii legionare pot fi luate în seama?În carte sînt citate referiri privind colaborarea evreilor cu inamicul provenind de la Biroul Statistic Iasi si purtînd semnatura: locotenent-colonel Palade. Detinem rapoarte ulterioare, în care numele locotenent-colonelului Palade este asociat cu deportari si executii ale populatiei evreiesti. ªi atunci?! Legat de utilizarea unor astfel de surse de documentare mentionez ca serviciile secrete, în special cele sovietic si german, practicau dezinformarea în mod intentionat. Este plauzibil ca si Siguranta si Securitatea româneasca sa fi practicat astfel de activitati. Nu putem fi de acord nici cu cifrele vehiculate privind pierderile suferite de armata româna în cursul retragerii din Basarabia si Bucovina de Nord. Chiar daca prin metoda matematica de reducere la absurd întreaga populatie evreiasca ar fi agresat armata româna, nu se puteau distruge, în cinci zile de retragere, efective a 4 divizii, cînd în confruntarea din Basarabia din 1941 am avut 5.000 de morti. Adevarul este ca, din cauza panicii, zeci de mii de soldati basarabeni si bucovineni crestin-ortodocsi au dezertat. Trebuie mentionat ca, fara curajul si abnegatia generalului Pantazi, rusii acaparau Galatii. De altfel, în discutiile dintre ambasadorul României la Moscova si adjunctul ministrului de externe Decanozav, sovieticii au mentionat posibilitatea ocuparii Galatiului. O semnaleaza si ambasadorul Gafencu.Referitor le relatarile privind evenimentele sîngeroase de la Soroca, sînt citate documente precum ca avocatul evreu Flexor l-ar fi ucis pe comisarul de politie Murafa. Sa-mi fie permis sa citez un comentariu al publicistului Mihai Pelin, din volumul Legenda si adevar: "o alta surpriza am avut-o cînd am cercetat cu atentie presa bucuresteana din toamna lui 1940 si l-am gasit pe fostul comisar Murafa enumerat printre participantii la un parastas la Manastirea Antim. Cu alte cuvinte, Vladimir Murafa nu fusese asasinat la Soroca, ci se refugiase si el, si avocatul evreu Flexor nu era asasin. De altfel, din documentele pe care le-am consultat ulterior rezulta ca Flexor nu era nici macar comunist. Dimpotriva, prin 1946 – 1947, organele Sigurantei, din ce în ce mai profund infiltrate de comunisti, îl urmareau foarte strîns pentru actiuni sioniste si pentru organizarea trecerii clandestine a unor evrei din Uniunea Sovietica pe teritoriul românesc".Nici în ceea ce priveste istoria contributiei banesti a evreilor la razboi, datele nu corespund realitatii. Ca unul care a trait în acele zile în prejma dr. Filderman, stiu ca Ion Antonescu a cerut în 1943 o contributie de 2 miliarde de lei, iar fostul lider evreu a asigurat doar 740 milioane. Mihai Antonescu si dr. Ghingold i-au sugerat lui Ion Antonescu sa-l ameninte pe Filderman cu deportarea în Transnistria. Ion Antonescu s-a grabit sa dispuna deportarea. Cum si de ce s-a întors Filderman din deportare, asta tine de omenia româneasca si îmi rezerv dreptul de a-l povesti cititorilor ulterior.Cred însa ca cea mai grava acuzatie inserata în cartea în cauza, si nici macar comentata, este aceea ca membrii Federatiei Comunitatilor evreiesti din Vechiul Regat au sarbatorit pierderea Basarabiei si Bucovinei. Tot atît de grava mi se pare si caracterizarea declaratiei din 12 iulie 1940 a conducatorilor comunitatii evreiesti din Vechiul Regat ca fiind conjuncturala.Fata de aceste acuzatii, sînt obligat sa citez declaratia dr. Filderman, publicata în ziarul Curierul izraelit, din 28 aprilie 1937, privind pozitia evreilor fata de comunism, atunci cînd se contura tesatura de a-i gasi pe evrei vinovati de dezastrul tarii si se încheiau pacte electorale cu extremistii legionari. Citez: "Ce avem noi comun cu aceasta doctrina? Nimic! Doctrina mozaica este cea mai individualista, cea mai conservatoare, cea mai riguros religioasa … Sa fim judecati individual, nu colectiv … comunismul nu respecta religia … evreii nu pot deci sa fie comunisti. Numai cei care au pierdut sentimentul religiei si au încetat a fi evrei pot deveni comunisti". De fapt, întreaga cuvîntare din care am citat este un rechizitoriu si propun revistei Sfera Politicii sa-l publice integral. Stau la dispozitie cu textul.Cum spatiul nu-mi permite sa continuu analiza, voi încheia aici, nu înainter însa de a remarca faptul ca Alex. Mihai Stoenescu a fost bine intentionat scriind acest volum, fiind printre primii autori neevrei din România care recunosc si condamna Holocaustul. Mentionam, totusi, ca informatiile prelucrate provin dintr-o epoca si de la niste persoane care aveau nevoie de justificari pentru propria lor indiferenta fata de idealurile nationale. Au fost vremuri care au marcat sclavia si maretia românilor timp de jumatate de veac. Din respect pentru toti oamenii acestui pamînt românesc, majoritari sau minoritari, trebuie sa separam adevarul de fabulatie – si vreau sa cred ca o va face chiar domnul Stoenescu. Teodor WexlerNumai crestin-democratia este capabila sa asigure un viitor fericit României… sau numai social-democratia…, se întîmpla sa-i auzim adesea afirmînd pe liderii nostri politici. Cam în acelasi timp cu asumarea unor asemenea generoase credinte, aceleasi voci nu se sfiesc sa argumenteze cu idei care se bat cap în cap între ele si toate la un loc cu idealul clamat. Ni se explica, de pilda, ca în România orientarile doctrinare sînt irelevante în viata politica reala, electoratul fiind incapabil sa-si recunoasca interesele potrivit unor optiuni politice mai elaborate, dar si ca actuala coalitie aflata la putere ar fi una "toxica", tocmai din cauza unor asemenea orientari ireconciliabile. Acesti politicieni, care vorbesc de nevoia consolidarii unui puternic curent liberal, a unuia social-democrat etc., sustin ca epoca delimitarilor doctrinare stricte este revoluta si vad solutia în ceea ce ei denumesc pragmatism s.a.m.d. S-ar spune, pornind de la asemenea afirmatii, ca politicienii nostri, în loc sa-si afirme cu claritate si consecventa credinta politica si, eventual, sa o urmeze, profeseaza mai degraba ca analisti, preferînd sa scrie ei însisi editoriale dubitative pe marginea propriilor declaratii si actiuni. Un asemenea comportament nu este doar parte a unei vieti politice tinzînd sa se confunde cu propriul ei acompaniament discursiv, ci si expresia unei gîndiripolitice nesigure si, uneori, de-a dreptul confuze. Chiar de curînd, cineva a avut taria sa rasfoiasca programele partidelor si diferite texte politice ale unor lideri si a gasit numeroase exemple de incongruenta, unele de-a dreptul comice, cu teze elementare ale doctrinei care, ar fi fost de presupus, le stau la baza.Este adevarat ca viata politica nu se confunda cu o sala de concerte si, în consecinta, coerenta unui discurs politic nu se urmareste cu partitura în fata. Nici chiar bibliografia la zi nu reprezinta o garantie pentru o politica sau alta, cum nici excelenta teoretica nu poate tine loc de traditie, de experienta sau de vocatie politica. Dar, lipsita de un trecut mai apropiat în stare sa-i ofere precedente si un numar minim de idei probate, politica româneasca are a se inspira, vrînd-nevrînd, din teorii si proiectii istorice. Oricît am fi de întelegatori, nu se poate sa nu asteptam de la cei care se revendica de la anumite doctrine politice, de vreme ce se legitimeaza în numele lor, si o oarecare cunoastere a acestora. Cei care se pretind liberali, cel putin ei, pot gasi asemenea repere în lucrarea * lui Adrian-Paul Iliescu, aparuta în acest an la Editura All. Nu cred ca gresesc neaparat asezînd în acest context cartea lui A.-P. Iliescu, cu atît mai mult cu cît ea este integrata colectiei "Initiere în politica", pe care o coordoneaza chiar autorul, avînd si toate calitatile necesare unei audiente mai largi: cuprindere si sistematizare problematica si o expunere limpede si neîncarcata de tapaj bibliografic. În aceasta recenzie ma voi opri însa doar asupra unor aspecte care tin de constructia teoretica a cartii, evidentiind unul dintre motivele culturale recurente de-a lungul textului.Adrian-Paul Iliescu este profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti si seful Catedrei de filosofie politica si morala. În ultimii ani, el s-a îndepartat de preocuparile sale mai vechi, legate de teoria stiintei si filosofia limbajului, si s-a dedicat filosofiei politice, ramînînd consecvent însa metodologiei primei sale optiuni. În acest ultim domeniu, a publicat mai multe traduceri (J. Stuart Mill, M. Oakeshott), culegeri de texte (Limitele puterii) si un excelent volum cu titlul Conservatorismul anglo-saxon. Nu e clar daca programul sau urmareste analiza principalelor curente politice, dar întrucît studiul de fata urmeaza celui despre conservatorism, putem presupune ceva asemanator. Daca lucrurile stau astfel, ar fi vorba nu doar de un program util în contextul preocuparilor de filosofie politica de la noi, dar si de unul semnificativ ca întreprindere teoretica.Liberalismul între succese si iluzii intentioneaza o prezentare critica a filosofiei si gîndirii politice liberale. Sau, mai curînd, a principalei teme a gîndirii liberale, A.-P. Iliescu staruind cu precadere asupra imaginarului conceptual, valoric si problematic liberal, precum si asupra argumentelor sale de baza. Conceptele si valorile liberale sînt configurate sub forma unui sistem unitar, în timp ce argumentele pe care se sprijina punctul de vedere liberal sînt mai degraba fixate istoric. Primele se refera la conceptia liberala despre libertate, individualism, proprietate, stat, libera concurenta, egalitate, dreptate, asistenta si protectie sociala si toleranta (capitolul "Liberalismul si succesele sale"), iar ultimele la starea naturala, contractul social, regimul politic, piata libera ca mîna invizibila, statul minimal, distinctia între sfera publica si cea privata, dispersarea puterii si libertarianism (capitolul "Fundamentele doctrinei liberale). Acest ansamblu se constituie într-un tablou cuprinzator, încadrat de un capitol final, "Iluziile liberalismului", tablou ce sugereaza imaginea unei unitati pronuntate a gîndirii liberale, în pofida diferentelor existente, mentionate de altfel de autor, între tendintele sau între momentele evolutiei acesteia.Cred ca doua sînt ratiunile privilegierii unei asemenea unitati. Prima tine de organizarea "premeditata" a materialului în vederea criticii. A considera drept neproblematice diferentele dintre liberalismul politic si liberalismul economic, de exemplu, cel putin din perspectiva istorica, nu e de mirare în cazul unui critic care nu se intereseaza de calitatea si varietatea formelor si a materialului de constructie, ci dimpotriva, tinteste la fundamente. Unitatea se potriveste mai bine unei conceptii caracterizate în ultimul capitol al cartii prin rationalism, algoritmizare sau fundationism. A doua ratiune este, sa spunem asa, una pozitiva. A.-P. Iliescu merge mai departe decît T.P. Neil – care despartea ceea ce autorul cartii de fata numeste liberalism ecumenic, ca atitudine în fata vietii, de liberalismul în sens sectar, ca doctrina politica – sau decît Dworkin – care vede în liberalism un fel de political morality, accentuînd dimensiunea culturala în judecarea acestuia, vadita în asa-numitele sale succese. Succesul liberal nu trebuie interpretat în sensul eficientei politice, ci mai degraba în sensul influentei cultural-covîrsitoare a ideilor sale.În viziunea sa, contributia liberala nu este una limitat politica, ci una marcînd în adîncime configuratia si mentalitatea societatilor de tip european. De aceea, liberalismul nu se înfatiseaza ca un curent politic sau de gîndire printre altele, ci ca o determinanta culturala a societatii moderne, ba chiar, pare-se, ca o componenta esentiala a ceea ce numim modernitate sau modern. În acest sens, este interesant de urmarit prezentarea temei liberale a proprietatii în calitate de element al modernitatii. Afirmatia lui Machiavelli potrivit careia este bine ca principele sa evite deposedarea supusilor de avere, pentru ca omul uita mai degraba moartea propriului tata decît pierderea averii, este înteleasa ca un moment de ruptura si prim simptom al modernitatii, al îndepartarii de valorile traditionale. A avea, a detine bunuri, nu este mai important decît a fi; dar, în interpretarea liberala, care si-a pus amprenta asupra modernitatii, a fi propriul tau stapîn si a detine bazele acestei stapîniri este mai important decît a supravietui, ceea ce si explica revolta si actiunea omului modern împotriva oricarui tip de supunere, a dictaturii sau dominatiei straine – scrie A.-P. Iliescu. În plus, cel mai important argument în favoarea proprietatii este valoarea acesteia de garant al libertatii, ea asigurînd detinatorului ei independenta si posibilitatea de a se bucura de drepturile sale în mediul modernitatii. Explicatia consta în aceea ca într-o societate de piata, pentru exercitarea oricarui drept, cetateanul are nevoie de resurse materiale, financiare, informatii etc., drepturile fiind exercitate pe cai si în modalitati care solicita plati si, în general, resurse. De exemplu, optiunea politica libera necesita informarea si accesul la mijloacele de informare, justitia plata catre avocat etc. Libertatea sau, cel putin, posibilitatea de a beneficia de libertate se cumpara.Aceasta aproape identitate modern–liberalism marcheaza si ultimul capitol al cartii, cel consacrat iluziilor liberalismului, si nu doar iluziilor acestuia, ci si propriilor noastre iluzii despre liberalism. Apusul modernismului pare sa fie si unul al liberalismului, în pofida realizarii unora dintre profetiile liberale si, în primul rînd, a celor legate de comunism. Daca aprecierile liberale cu privire la comunism s-au dovedit corecte – sustine A.-P. Iliescu –, aceasta se datoreaza clarviziunii cu care au prevazut efectele monopolizarii puterii în statul colectivist si în nici un caz valabilitatii absolute a principiilor filosofice ale doctrinei liberale. Previziunile liberale cu privire la comunism nu probeaza puterea sa teoretica. Ele sînt explicabile prin extrapolarea criticii liberalismului clasic la adresa abolutismului într-un context resimtit ca asemanator. În acelasi timp, plauzibilitatea diferitelor solutii liberale apare pe fondul comparatiei si opunerii lor altor solutii – în cazul nostru, în special comuniste –, liberalismul beneficiind de pe urma simplificarilor, caracterului utopic sau indezirabil, daca ar fi sa ne gîndim la fascism, al acestora. Scotînd în evidenta limitele liberalismului, Iliescu propune o îndepartare de acesta care sa nu echivaleze însa cu despartirea de valorile si aspiratiile sale, împartasite de altfel si de alte orientari politice si morala globala, de solutiile sale asa-zicînd rationale si recomandate drept panaceu. Nu de putine ori, aratînd slabiciunile liberalismului, fraza lui Iliescu pare sa fie aceea a unui adversar de neîmpacat. Trebuie sa subliniez, totusi, ca situarea politica de pe care se întreprinde aceasta critica apartine în mod evident continuumului conservator-liberal. Analiza iluziilor despre liberalism, binevenita si îndreptatita, este însotita de una a ceea ce autorul considera a fi un adevarat catehism liberal al dezvoltarii spontane, al dereglementarii, al statului minimal si al permisivitatii.De acum, discursul teoretic împleteste mai strîns argumentele epistemologice cu unele pe care le-as numi sociologizante, în încercarea de a reusi o plasa fara scapare pentru conceptia liberala si pretentiile ei: pretentiile cognitive (iluzia rationalista), pretentiile eficientei (iluzia algoritmizarii), pretentiile universalitatii (iluzia fundationista), pretentia infailibilitatii individului (iluzia individualista) si pretentiile prezervarii spontaneitatii fenomenelor vietii sociale (iluzia neutralismului). De exemplu, pentru a sugera tipul de analiza practicat, presupozitia rationalista liberala potrivit careia explicarea fenomenelor sociale este posibila pe baza de modele generale sau pornind de la probleme tipice împinge catre reductionism, teoretic vorbind, iar ideea ca diferitele aranjamente intrinsec rationale (cum ar fi institutiile) ar functiona cu succes oriunde reteta este aplicata corect e infirmata de practica. Una dintre situatiile care probeaza o asemenea apreciere este cea a plîngerii depusa de catre parintii unui elev necatolic, din Bavaria, la Curtea Constitutionala, cu privire la existenta unui crucifix într-o clasa de scoala, pe motiv ca prezenta acestuia leza sensibilitatea copilului lor. Curtea s-a pronuntat mai întîi în favoarea reclamantilor, pentru ca, mai apoi, tinînd cont de protestele comunitatii catolice majoritare, sa revina si sa recomande, dar în mod neobligatoriu, îndepartarea acestuia. Ceea ce înseamna ca întelegerea libertatii ca nelezare a intereselor celorlalti depinde de semnificatia pe care o au evenimentele în interiorul comunitatii. Astfel, daca pentru unii membri ai comunitatii evenimente anume pot constitui vatamari, pentru altii, asa cum a reiesit din relatarea cazului mentionat, acestea ar putea reprezenta chiar conditii ale vietii publice.Este previzibil ca un adept consecvent al liberalismului nu va accepta cu usurinta asemenea opinii si va oferi, la rîndul sau, contraargumente plauzibile. Liberalismul între succese si iluzii, mai ales cu acest ultim capitol, reprezinta însa pentru posibilii ei critici si oponenti o baza incitanta de discutii, cu multe idei originale sau care, în orice caz, nu sînt preluate de-a gata. Din acest punct de vedere, studiul lui A.-P. Iliescu reprezinta una dintre acele lucrari filosofice românesti care nu se limiteaza la sistematizarea sau banalizarea unei literaturi pe o tema data, ci dezvolta o problematica bine delimitata într-un mod viu si atragator.În ceea ce ma priveste, eu as adauga sintagmei liberalismul între succese si iluzii semnul întrebarii si o virgula dupa cuvîntul "liberalism" pentru a-i imprima un anume caracter retoric. Obiectez, de asemenea, în privinta unora dintre acuzele aduse caracteristicilor formale ale liberalismului, cum ar fi rationalismul, fundationismul sau chestiunea algoritmizarii, deoarece cred ca ele caracterizeaza mai toate conceptiile politice contemporane, poate cu anumite retineri în ceea ce priveste conservatorismul, dar sînt de acord cu amendarea interpretarilor abuzive ale unor principii ale sale, cum ar fi cele sugerate în analiza lui A.-P. Iliescu în legatura cu toleranta, care încearca sa duca mai departe, sub un alt stindard, radicalisme de stînga.Romulus BrîncoveanuReteaua Caraman 1 si defectiunea generalului Ion Mihai Pacepa au fost cele doua episoade din istoria serviciului român de spionaj care s-au bucurat de cea mai larga notorietate pe plan international. Cel dintîi a fost considerat, în Occident, drept una dintre marile lovituri date de Est Vestului în cadrul Razboiului Rece; fuga în SUA a generalului Pacepa a fost evaluata ca un mare succes al Vestului împotriva Estului (cartea defectorului român, Orizonturi rosii, a fost nu numai un best-seller în Occident, dar si un eficace mijloc de discreditare a regimului Ceausescu, care încetase sa mai beneficieze de simpatia Washingtonului).Încheierea Razboiului Rece, odata cu prabusirea comunismului în Est, a prilejuit aparitia unui sir de lucrari (volume, studii, articole) care au dezvaluit capitole necunoscute din confruntarea serviciilor secrete, apartinînd lumii libere si tarilor comuniste. Au fost, astfel, cunoscute cazuri de infiltrari, de defectori, de recrutari etc., gratie carora cele doua "lagare" au avut acces la secrete militare si politice de mare însemnatate.În România, unde accesul la arhive, chiar la cele care nu afecteaza în nici un fel interesele de securitate ale tarii, este deosebit de anevoios, astfel de lucrari au fost rare. Cîteva volume de memorialistica si revista Spionaj/Contraspionaj, cu o existenta efemera, au ridicat putin valul de pe actiunile serviciilor secrete ale regimului comunist din România, dar au pus, în acelasi timp, în circulatie numeroase puncte de vedere partizane sau informatii eronate.Recenta lucrare * a lui Mihai Pelin privind activitatea serviciului de spionaj în perioada 1955-1980 este prima cercetare întemeiata pe o baza documentara inedita si bogata, aparuta la noi. Autorul este un nume binecunoscut în publicistica româneasca: contributia sa hotarîtoare la cele patru volume despre maresalul Ion Antonescu, tiparite de Iosif Constantin Dragan, volumul (ramas, din pacate, fara continuare) despre ancheta si procesul asa-zisului grup sionist, precum si studiile sale încununate de o frumoasa carte despre situatia prizonierilor de razboi din România si deportarea sasilor si svabilor din Transilvania si, respectiv, Banat în URSS au conferit autorului lor o binemeritata recunoastere stiintifica. În toate contributiile sale, Mihai Pelin s-a remarcat prin amploarea informatiei si prin rigoarea cercetarii.Lucrarea care face obiectul acestei prezentari valorifica 98 de dosare, numarînd peste 4.000 de file, rezultate din ancheta organizata în Directia Generala de Informatii Externe, în anii 1978-1980, în urma defectiunii generalului Ion Mihai Pacepa, seful adjunct al acestei directii.Asa cum arata autorul, la acest fond documentar conservat în cabinetul defunctului general Emil Macri, s-au adaugat, la începutul anului 1981, documentele privind defectiunea maiorului Liviu Turcu si arestarea lui Mihai Raceanu. Mihai Pelin s-a aflat printre cei dintîi care au avut acces la aceste documente, a caror arhivare s-a încheiat în primavara anului 1995. Dupa opinia autorului, "nu exista o sursa mai veridica pe temeiul careia s-ar putea limpezi malversatiunile si escrocheriile fostei Directii de Informatii Externe, considerata cândva o elita a Securitatii române".Lucrarea lui Pelin este însa mai mult decît o analiza a activitatii Directiei de Informatii Externe, în perioada cînd aceasta a fost condusa de Nicolae Doicaru si Ion Mihai Pacepa. Investigatia coboara pîna în 1955, cînd la conducerea directiei se afla generalul-maior Vasile Vîlcu, care avea sa cunoasca apoi o ascensiune în aparatul de partid. În acest context, sînt prezentate, printre altele, atacul asupra legatiei române de la Berna, rapirea lui Oliviu Beldeanu, conducatorul acestei actiuni, si a altor emigranti români (orientalistul Aurel Decei), reteaua Caraman, rivalitatile din cadrul DIE etc. Datele si informatiile prezentate în lucrare pun în lumina amploarea coruptiei din cadrul DIE, rolul hotarîtor pe care cadourile aduse din strainatate sefilor l-au avut în promovari si – ceea ce este aberant – în mentinerea la post a unor ofiteri deconspirati, precum si lipsa de profesionalism a unui mare numar de ofiteri cu responsabilitati majore în cadrul DIE.În ultima instanta, cartea lui Pelin se constituie într-un adevarat rechizitoriu la adresa lui Ion Mihai Pacepa: "Din documentele existente în arhivele Serviciului Român de Informatii, oricâta bunavointa s-ar arunca în joc, pentru personajul Ion Mihai Pacepa nu se poate construi decât o imagine negativa". Lucrarea cuprinde o anexa de 18 documente privind relatiile lui Ion Mihai Pacepa cu demnitari ai regimului comunist (Gheorghe Oprea, Cornel Pacoste etc.), note referitoare la abuzurile savîrsite de Ion Mihai Pacepa, Nicolae Doicaru si diversi ofiteri din cadrul directiei, mai ales la rezidenta din Köln, rapoarte ale anchetei efectuate dupa defectiunea lui Pacepa etc.Baza de informatie documentara a cartii este, în egala masura, folositoare dar si daunatoare. Ancheta desfasurata dupa fuga generalului Pacepa a dat la iveala un adevarat potop de ilegalitati comise în cadrul DIE de catre sefii acestei directii, dupa principiul, atît de sistematic practicat de nomenclatura comunista, "o mîna spala pe alta". Odata cu caderea în dizgratie a lui Nicolae Doicaru si dezertarea lui Pacepa, subalternii lor s-au grabit sa "demaste" în fata organelor de ancheta malversatiunile fostilor lor sefi. Însa, faptul ca aceste dezvaluiri au fost facute dupa defectiunea lui Pacepa si cu scopul de a dovedi fidelitatea autorilor lor fata de regimul comunist din România ridica semne de întrebare în privinta obiectivitatii relatarilor si, implicit, a exactitatii faptelor: cu cît Pacepa, Doicaru etc. erau acuzati mai vehement si "încarcati" cu cît mai multe ilegalitati, cu atît "demascatorul" spera sa se puna într-o lumina favorabila sau sa se salveze de pedepsele care se abatusera asupra celor care lucrasera cu defectorul. O evaluare corecta a activitatii lui Ion Mihai Pacepa nu va putea fi realizata decît atunci cînd vor fi cunoscute si sursele americane. Într-un raport din 22 iunie 1979, privind stadiul anchetei asupra defectiunii lui Pacepa, se afirma ca: "În noiembrie 1978, ambasadorul american la Bucuresti a afirmat, fata de ambasadorul Senegalului, ca Pacepa a fost în legatura cu CIA cu 10-15 ani în urma". Daca afirmatia este adevarata, nu este exclus ca unele din "reusitele" lui Pacepa în cadrul DIE sa fi fost favorizate de CIA tocmai pentru a asigura consolidarea pozitiei acestui agent dublu si a ascensiunii sale în spionajul românesc.Numai pe baza surselor americane – daca ele vor deveni vreodata accesibile 2 – se va cunoaste motivatia autentica a defectiunii lui Ion Mihai Pacepa: a fost dintotdeauna un adversar al regimului comunist sau un slujitor al lui care, frustrat, din cine stie ce motive, a "descoperit" lupta anticomunista? ªtim astazi din cazul lui Oleg Penkovski, ca blocarea promovarii sale, ca urmare a unei probleme de dosar personal (situatia tatalui), a jucat un rol hotarîtor în defectiunea sa. Lasînd deoparte aceste elemente de incertitudine, cartea lui Mihai Pelin pune la îndemîna specialistilor si marelui public o mare cantitate de informatii despre activitatile cele mai secrete ale structurilor informativ-represive ale regimului comunist din România.Laurentiu ConstantiniuNote:1. Pierrce Accoce, Daniel Pouget, La réseau Caraman, treze roumains ont fait trembler l’OTAN, Paris, Fayard, 1972.2. Recent, directorul CIA, George Tenet, a anuntat amînarea declasificarii documentelor CIA privind actiunile de la sfîrsitul anilor ‘40 si pîna la sfîrsitul anilor ‘60 (International Herald Tribune, 17 iulie 1998, p. 3).